JE NE SUIS PAS RAVI!

O INDIGNARE MOTIVATĂ

A curs multă cerneală de o săptămână încoace pe tema lui Ravi Zacharias și cred că am văzut deja câteva zeci de articole și luări de poziție despre ce ar trebui și ce n-ar trebui să învățăm din mărturia dezastruoasă, groaznică pe care Ravi a lăsat-o în urmă. Ar părea anacronic să mai scrie cineva ceva, după toate acestea.

Ceea ce mă determină să scriu acest articol este indignarea, dar nu indignarea față de cazul lui Ravi (ar fi prea puțin spus), ci indignarea față de ceea ce am convingerea că sunt afirmații dacă nu menite să conducă, atunci cel puțin care conduc inevitabil la ștergerea graniței dintre ce înseamnă creștinismul biblic (mai precis doctrinele despre regenerare, sfințire și perseverența sfinților) și un soi de creștinism care acoperă totul, crede totul fără discernământ și ancorare în adevăr, și, mai periculos, caută să reducă la tăcere sau să le bage pumnul în gură celor care ar argumenta altfel, aruncând înainte, asemenea zmeului din povești, cu buzduganul (fitilul) binecunoscut al amenințării viscerale că, dacă îndrăznești să spui altceva, vei urma implacabil traseul lui Ravi.

Ca să fiu mai concret, nu îi iau în discuție aici pe cei care îi scuză comportamentul oribil al lui Ravi folosind asemănări aberante cu căderi momentane sau pe anumite perioade de timp ale unor credincioși din Scriptură, pentru că nici nu merită acest efort. Nu, ci am în vedere linia de similitudine trasată de unii dintre opinenți între Ravi și credincioși, o linie care prezumă că ar exista potențial în fiecare dintre credincioși să meargă pe același drum pe care a mers Ravi și să o sfârșească la fel.

Am citit în multe articole sau am auzit mulți opinenți aplicând eronat versete biblice și făcând afirmații de genul:

• Ceea ce s-a întâmplat cu Ravi ne arată că nu putem avea încredere în inimile noastre, pentru că suntem la fel ca el, în esența noastră.
• Mărturia lui Ravi ne învață că, dacă noi credem că n-am putea ajunge ca el, suntem niște încrezuți și ne înșelăm cu privire la potențialul pentru păcat care se găsește în noi, astfel că mândria merge înaintea căderii.
• Trebuie să avem grijă și să ne păzim de celebritate, de umblarea după bani, de ispitele sexuale, de spa-uri, de saloanele de masaj etc. – pentru că iată unde se poate ajunge dacă tolerăm ispita și ne jucăm cu păcatul.
• Vezi unde duc celebritatea și banul? Nu fi ca Ravi, altfel o vei sfârși ca el!
• Biblia spune că, „cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10:12). De aceea, în fața cazului lui Ravi, trebuie să ne cutremurăm și să ne păzim cu atât mai mult, și să ne temem întotdeauna de judecata cu măsură dublă, crezând că noi n-am putea ajunge niciodată în cazul lui.

UN EFECT DEZASTRUOS AL INCONSECVENȚEI TEOLOGICE

Ei bine, eu consider că astfel de afirmații nu doar ignoră, nu doar neagă, nu doar resping, ci chiar subminează doctrinele harului, pentru că, în esența, au efectul devastator al ștergerii liniei clare, biblice, de demarcație între omul regenerat și cel neregenerat, a felului în care cei doi tratează ispita și păcatul, a felului în care sunt tratați de Dumnezeu și a destinului lor final.

Dacă afirmații precum cele de mai sus ar fi ieșit exclusiv de pe buzele celor din zona arminiană, ar fi sunat corecte potrivit soteriologiei arminiene, unde nimeni nu poate fi sigur de mântuirea lui și unde se poate „cădea” oricând de la credință. Un arminian va fi întotdeauna consecvent dacă va afirma că mărturia lui Ravi este un exemplu al căderii de la credință, pentru că, în gândirea arminiană, poți avea credința, poți afirma credința, dar poți cădea total și final de la credință.

Din nefericire, afirmații și abordări de acest fel au ieșit și de pe buzele unor calviniști, chiar unii cu foarte mare influență în mediile evanghelice. Numai că o astfel de abordare este flagrant inconsecventă.

Nu poți afirma, calvinist fiind, că un credincios adevărat poate să fie un Ravi, adică poate cădea total și final, pentru că asta ar însemna că acel credincios și-ar putea pierde mântuirea. Nu poți afirma, calvinist fiind, că un credincios ar avea potențialul de a păcătui în felul lui Ravi, adică fără rușine, fără pic de remușcare, chiar și pus în fața adevărului, fără pocăință finală, fără ieșire la lumină în urma confruntării cu păcatul și consecințele lui, fără reparație, atât cât mai este posibil, măcar în ultima zi de viață, pentru că o astfel de afirmație respinge doctrina perseverenței sau a păstrării sfinților în har.

Dragul meu frate calvinist, iată ce spune Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra (1689), un sumar al învățăturii Scripturii despre perseverența sfinților, și observă accentuările pe care le-am făcut:

 „Cei aleși sunt aceia pe care Dumnezeu i-a primit în Hristos Cel Iubit, pe care i-a chemat eficace, pe care i-a sfințit prin Duhul Său Sfânt și cărora le-a dat prețiosul dar al credinței mântuitoare. Aceștia nu pot nici total și nici final să cadă din această stare de har, ci ei vor fi păstrați și vor persevera în acest har până la sfârșit și vor fi mântuiți pentru veșnicie. Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu nu va regreta că a dat darurile Sale și chemarea Sa, așa încât El continuă să le dea și să hrănească în ei această credință, pocăința, dragostea, bucuria, speranța și toate celelalte componente ale harului Duhului Sfânt care îi conduc pe aceștia în final la viața veșnică.

Împotriva celor aleși pot să vină multe furtuni și potopuri, și multe pot să lovească în ei, însă aceste lucruri nu vor fi niciodată în măsură să îi dezrădăcineze de fundația și stânca de care ei sunt legați prin credință. Chiar dacă necredința și ispitele Satanei ar putea să întunece pentru o vreme credincioșii în a-L vedea pe Dumnezeu și în a simți lumina și dragostea Lui, totuși Dumnezeu este același și ei sunt siguri că sunt păstrați prin puterea Lui până când este finalizată mântuirea lor. Apoi ei se vor bucura de moștenirea lor veșnică, întrucât ei sunt întipăriți pe mâinile Lui, iar numele lor au fost scrise din veșnicie în cartea vieții.

Această păstrare a credincioșilor nu depinde de liberul lor arbitru, ci de faptul că alegerea lor de către Dumnezeu este hotărâtă și nu se poate schimba, și ea provine din dragostea necondiționată și neschimbată a lui Dumnezeu Tatăl. De asemenea, se bazează pe meritele și mijlocirea Domnului Isus Hristos și pe unirea lor cu El, pe jurământul lui Dumnezeu, pe prezența Duhului Său Sfânt – sămânța lui Dumnezeu din ei – și pe natura legământului harului, din care rezultă siguranța și infailibilitatea păstrării credincioșilor în har.

Cei aleși pot să cadă uneori în păcate grave prin ispitele Satanei și ale lumii și prin puterea corupției care rămâne în ei, așa încât ei pot neglija mijloacele păstrării lor și chiar pot continua în această stare pentru o vreme. Astfel, ei pot să cadă în dizgrația lui Dumnezeu, pot să întristeze Duhul Său Sfânt, pot să se lipsească de haruri și de mângâiere, pot avea inimile împietrite și conștiințele rănite, pot să îi rănească și să îi afecteze pe alții, și pot să aducă asupra lor judecăți temporare. Totuși, în timp, ei își vor reînnoi pocăința și vor fi păstrați prin credința în Domnul Isus Hristos până la capăt.” (Cap. 17.1-3).

De aceea, dragul meu prieten, în loc să îi sperii pe frații tăi cu un portret care nu îi va caracteriza niciodată, anume cu soarta unui necredincios, fă mai bine și încurajează-i să îndrăznească în lupta cu ispita și păcatul, arătându-le că Dumnezeu are puterea să îi păzească, că El vrea să îi păzească de cădere, că El a rânduit instrumente și mijloace ale ocrotirii, și că, dacă „cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit”… și că, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 2:1, 1:9).

Oile nu vor fi niciodată lupi, și asta nu datorită lor, ci a Celui care a spus repetat că „nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:28).

Nu îmi pot închipui cum poate cineva să fie calvinist și să arunce atât de ușor la gunoi doctrinele harului în fața unui caz (Ravi) care este ilustrația indubitabilă a unui fals credincios, decât înțelegând din acest gest că este calvinist cu mintea, dar arminian cu practica.

Nu îmi pot imagina ce înțelege un calvinist din definiția termenului fățarnic sau fariseu, pe care se simte în largul lui să îl folosească atunci când caracterizează toată viața lui Ravi, dar pe care nu are rețineri să îl fluture ca pe o amenințare la adresa oricărui credincios, ca și cum nașterea acestuia din nou ar fi o lucrare de fațadă a lui Dumnezeu, ca și cum el ar putea fi regenerat, dar ar putea trăi o întreagă viață dublă și ar muri un fariseu. Da, un credincios nu este vaccinat total împotriva fățărniciei, el poate fi fățarnic în anumite momente sau perioade, dar el nu poate trăi o viață dublă pentru totdeauna. Duhul lui Dumnezeu din el îl va disciplina, îl va mustra, îl va corecta, îl va scoate la lumină, dar în niciun caz nu îl va tolera să trăiască la nesfârșit o astfel de viață și să moară fariseu.

Nu îmi pot imagina ce își închipuie un calvinist că se petrece în acel om în viața căruia are loc nașterea din nou, o lucrare radicală de înviere spirituală făcută prin intervenția suverană a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care aplică astfel meritele jertfei sângeroase a lui Hristos în sufletul acelui om, schimbându-i radical direcția vieții și angajându-Se cu jurământ și cu pecetea locuirii permanente a acelui om că „Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filip. 1:6).

Dragul meu frate calvinist, iată ce spune Mărturisirea de Credință Baptistă despre regenerare:

„El (Dumnezeu) le iluminează spiritual mințile întru mântuirea lor pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu. El le îndepărtează inimile de piatră și le dă în loc inimi de carne. El le reînnoiește voința și, prin puterea Sa nemărginită, îi determină să facă binele”.

Nu poți fi consecvent în doctrinele harului și să afirmi că un om poate fi născut din nou, dar să trăiască o viață asemenea lui Ravi, o viață de o ipocrizie aproape inimaginabilă. În loc să îi sperii pe credincioși cu o astfel de posibilitate, mai bine ai face să spui răspicat că oricine trăiește ca Ravi dar pretinde că este credincios, este un amăgit și un fariseu.

​Nu îmi pot imagina ce își închipuie un calvinist că înseamnă că cel regenerat este „o făptură nouă” (2 Cor. 5:17), ce presupune dezbrăcarea progresivă a celui regenerat de „omul cel vechi…” și „îmbrăcarea în omul cel nou” (Efes. 4-6), altfel spus, în Hristos, o îmbrăcare progresivă care nu seamănă în niciun fel cu ideea că ar exista în cel regenerat potențialul de a ajunge un Ravi. Ce fel de locuire a celui credincios cu Duhul lui Dumnezeu poate fi aceea în care omul în cauză să săvârșească fără opreliște și până la capătul vieții abominații de genul celor ale lui Ravi, fără intervenția disciplinei lui Dumnezeu în viața acelui om, disciplină care să îl conducă la pocăință? La urma urmei, în ce fel de Dumnezeu am crede, dacă regenerarea și făptura nouă nu se manifestă prin nicio schimbare autentică, ci doar într-o regenerare de fațadă?

Dragul meu frate calvinist, iată ce spune Mărturisirea de Credință Baptistă despre sfințirea progresivă:

„Aceia care sunt uniți cu Hristos, chemați eficace și regenerați, au o nouă inimă și un nou duh create în ei prin moartea și învierea Domnului Hristos. Mai mult, ei sunt de asemenea sfințiți în mod real și personal prin aceleași mijloace, prin Cuvântul Său și prin Duhul Sfânt care locuiește în ei.
​
Puterea fiecărei părți din trupul de păcat este distrusă, iar diferitele lui pofte păcătoase sunt în mod progresiv slăbite și date morții, pe când elementele harului mântuitor cresc progresiv la viață și sunt întărite în aceste persoane astfel încât ei practică adevărata sfințenie în viața lor, sfințenie fără de care nimeni nu-L va putea vedea pe Domnul.

Această sfințire se extinde în întreaga persoană, dar rămâne incompletă pe parcursul vieții pământești. Unele rămășițe ale vechii stări corupte pot rămâne active, și datorită acestui lucru se naște un război spiritual continuu și ireconciliabil, firea pământească dorind să facă ceea ce este contrar Duhului, iar Duhul ceea ce este împotriva firii.

În acest război, elementele vechii stări corupte pot adesea să fie predominante pentru o vreme; totuși, prin tăria furnizată continuu de Duhul de sfințire al lui Hristos, partea regenerată iese biruitoare. În acest fel, credincioșii cresc în har, îndreptându-se către starea de maturitate în sfințenie în frica de Dumnezeu, crescând în sfințenie, așteptând viața cerească în ascultare de Evanghelie și de toate poruncile pe care Hristos, în calitate de Cap și Împărat, le-a lăsat spre împlinire în Cuvântul Său.” (Cap. 13).

De aceea, nu poți pretinde că tu crezi în doctrinele harului dacă gândirea ta despre sfințire nu face deosebire PRACTICĂ între Ravi-i acestei lumi, care pot trăi fără jenă în păcat și chiar se pot folosi de învățătura creștină ca de un mijloc pentru a-și atinge scopurile spurcate, și sfințirea celui credincios, care, chiar dacă nu este completă aici, pe pământ, ea este reală, nu o tinichea unsă cu titluri academice, cu realizări personale și cu pretenții de apologet.

Nu îmi pot imagina ce își închipuie un calvinist că înseamnă păstrarea sau perseverența sfinților prin puterea lui Dumnezeu, dacă soluțiile oferite, așa cum am auzit spunându-se deseori de o săptămână încoace, sunt ancorate în acțiunile omului, nu în puterea păstrătoare și plină de har a lui Dumnezeu, putere care, este adevărat, lucrează prin instrumentele pe care credinciosul este chemat să le folosească, dar putere care nu dă greș în a-și atinge țelul final.

Da, credinciosul nu va avea încredere în firea pământească, dar nu pentru că ar fi înspăimântat de Iad, ci pentru că a fost învățat de Duhul ce viperă ticăloasă și dăunătoare poate fi această fire pământească, așa că încrederea lui este ancorată în Hristos, niciodată în eu.

Da, este adevărat și biblic că un credincios trăiește temându-se să nu se abată de pe cale și să păcătuiască, dar temerea lui nu este motivată de frica de a cădea total și final, pentru că asta ar presupune o credință deficitară, ci de ocara pe care ar aduce-o Celui care a murit și a înviat pentru el.

Da, este adevărat și biblic că un credincios va evita, chiar dacă imperfect, situațiile în care s-ar expune ispitelor Satanei, ale lumii și ale firii pământești, el nu va face niciodată acest lucru din frica de a nu ajunge un Ravi, ci din durerea de a-L jigni pe Dumnezeul care S-a făcut Om și a suferit pentru el.

Da, credinciosul este chemat și se va păzi, chiar dacă imperfect, de atracția celebrității, de iubirea de bani, de ispitele sexuale, de spa-uri și alte lucruri și circumstanțe în care ar putea fi atras să păcătuiască, dar motivația nu va fi aceea de a nu o sfârși ca Ravi, ci din dragoste pentru neprihănire, o dragoste pe care o vede în Hristos și după care tânjește potrivit omului nou din el.

Da, credinciosul va avea grijă să nu judece ipocrit și va fugi, chiar dacă imperfect în această lume, de ispita de a crede că este imun în fața păcatului, totuși, el nu va face acest lucru pentru că s-ar teme că și-ar putea pierde mântuirea, ci pentru că este unit cu Acela care este credincios în toate judecățile Lui și pentru că iubește adevărul mai mult decât se iubește pe sine.

Dragul meu frate calvinist, oile nu vor fi niciodată lupi, dar asta nu pentru că oile s-ar făli și ar cădea total și final de la credință, ci pentru că ele Îl au de partea lor pe „Acela, care poate să le păzească de orice cădere, și să le facă să se înfățișeze fără prihană și pline de bucurie înaintea slavei Sale” (cf. Iuda 24).

​Un credincios adevărat poate pe bună dreptate, cu tot temeiul biblic și fără pic de aroganță, să spună, „Je ne suis pas Ravi”, pentru că el are mărturia interioară a Duhului, care îi spune că este înfiat și copil de Dumnezeu (Rom. 8:16), și pentru că, din dorința de a fi curat ca Hristos, se „curăță după cum El este curat” (cf. 1 Ioan 3:3), folosind cu bucurie, chiar dacă imperfect, mijloacele perseverării în credință.
​
Nini Lazăr

PS. Am primit ceva reacții la acest articol, unii se simt vizați, alții deranjați, alții nevizați (culmea), alții că de ce m-am adresat doar calviniștilor, așa că, în loc să mulțumim pe toată lumea, se pare că am deranjat pe toată lumea. Nu asta a fost intenția, ceea ce demonstrează că nu suntem perfecți.

PPS. Una dintre obiecțiile frecvente față de tratarea cazului Ravi în această notă (deși articolul nostru nu tratează cazul Ravi, ci atitudinea unor calviniști în cauza Ravi) este că „poate că Ravi s-a pocăit în ultima clipă”. Fraților, nu uitați că au fost doi tâlhari, nu doar unul. Într-un vid de informație, adică în absența dovezii publice a pocăinței lui Ravi, se poate pune la fel de valid și întrebarea: Dar ce te faci dacă, în ultima clipă, Ravi L-a blestemat pe Dumnezeu? Ce, vi se pare imposibil? Dacă Dumnezeu voia să aflăm de pocăința lui Ravi, a cărui mărturie are un impact mult mai mare asupra Numelui Lui și a Evangheliei înaintea lumii decât ar fi avut mărturie celor doi tâlhari, sunt convins că avea putere suficientă ca să îl țină în viață până în acea clipă. Dar nu a făcut asta. Nu putem face teologie pe ce nu știm, ci pe ce știm. Repet, nu uitați că au fost doi tâlhari. ​