Dragostea lui Hristos

Dragostea lui Hristos nu are asemănare. Pentru a înțelege acest lucru vom folosi contrastul. Dumnezeu, care este dragoste (1 Ioan 4:8), este Autorul oricărei iubiri omenești. Dragostea este creația dumnezeirii, coborâtă din cer, reflectarea lui Dumnezeu. De aceea, omul al cărui suflet este cel mai plin de dragoste divină este cel mai asemănător lui Dumnezeu. Chiar dacă umanitatea noastră este paralizată de cădere și contaminată de păcat, inima omului este încă acel cămin al dragostei în forme foarte frumoase și curate. Este imposibil să privim la rezultatele ei fără a fi impresionați profund. Cine poate să reziste, de exemplu, în prezența dragostei unei mame și să nu fie uimit de demnitatea acesteia, să nu fie cucerit de puterea ei și înmuiat de blândețea ei? Totuși, există o dragoste care o egalează și o depășește pe aceasta, o dragoste care excelează în toate formele ei –dragostea lui Hristos! Haideți să le punem în contrast. Dacă am alege dintre diferitele relații ale vieții pe cea mai apropiată și mai dragă, dacă am alege dintre ele forma de exprimare cea mai profundă, mai curată și mai autentică a dragostei pe care pieptul omului ar putea să o producă cu cea mai mare intensitate, stârnind cele mai generoase și mai nobile fapte, dând naștere unor exprimări blânde și impresionante, unor sacrificii costisitoare și prețioase, și dacă am pune-o laolaltă cu dragostea divină care ne-a ales, dragostea care ne înmoaie inimile, dragostea care nu încetează să se manifeste și ale cărei accente nu se schimbă niciodată, a cărei căldură nu se răcește niciodată și a cărei mână nu se retrage nicicând – ea este „dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință” (Efeseni 3:19). Acesta este opusul direct al egoismului. Dragostea lui Hristos este unică în „istoria iubirii” pentru că este cea mai divină, cea mai sfântă și cea mai puternică dintre toate formele dragostei – inegalabilă, fără seamăn și nedepășită în putere. O! Dragostea Lui Hristos este incomparabilă! Iată care sunt trăsăturile ei:

1. Dragostea lui Hristos este o dragoste revelatoare. Ea ridică vălul de pe inima lui Dumnezeu și îmi arată felul în care acea inimă mă iubește. Dacă nu ar fi existat dragostea Mântuitorului meu aici, pe pământ, n-aș fi cunoscut nimic din dragostea Tatălui meu din ceruri. Sufletul care crede și se pocăiește, care simte pulsul blând și bun al dragostei lui Hristos tresărind în pieptul lui, știe mai multe despre inima lui Dumnezeu, vede mai mult din gloria lui Dumnezeu și înțelege mai mult din caracterul lui Dumnezeu decât dacă pământul, cerul și marea ar fi adunat toate minunățiile lor și le-ar fi pus la picioarele lui.

2. Dragostea lui Hristos este o dragoste care se revarsă asupra unor oameni nevrednici. Dragostea lui Hristos este fără egal și în acest sens. Dacă mergi la Betleem și privești starea Lui smerită, și dacă te vei întoarce, oprindu-te pentru o clipă la Ghetsimani și privind de la întristarea ei, apoi îți vei continua calea către Calvar și vei vedea rușinea prin care Hristos a trecut, blestemul, întunericul, abandonul, torturile și acel val purpuriu de la cruce, vei putea vedea cât de jos s-a coborât dragostea lui Hristos. Și ea încă se revarsă și astăzi! Ea se revarsă în toate circumstanțele tale. Poți ști că nu există nori de vinovăție care să nu poată fi alungați, că nu există presiune a păcatului care să nu poată fi ușurată, că nu există lovituri și răni care să nu fie vindecate, că nu există profunzimi ale întristării unde ea să nu ajungă, și locuri de singurătate și pustietate unde să nu fii întâmpinat de ea cu lumină și bucurie. Dacă există vreo casă de pe pământ unde dragostea lui Hristos iubește cel mai mult să locuiască, unde o vei găsi cel mai adesea, unde o vei întâlni întotdeauna? Aceasta este inima – inima zdrobită, frântă și smerită din cauza păcatului!

3. Dragostea lui Hristos este o dragoste jertfitoare de Sine. „Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Efeseni 5:2). Ce viață sârguincioasă a fost viața Lui, ce moarte în suferință a fost moartea Lui, și toate acestea nu au fost decât expresii ale revărsării dragostei Sale. El a ascultat de fiecare poruncă a Legii pe care noi o încălcasem și a îndurat fiecare pedeapsă a dreptății divine ce trebuia îndreptată către noi. Calea care L-a condus pe Hristos de la Betleem la Calvar L-a lovit în drumul Său prin scenele umilinței și ale insultelor, ale încercării și lipsurilor, prin furtuna care devenea tot mai întunecată, prin tunetele care creșteau în intensitate și prin fulgerele care erau tot mai străpungătoare, până când grozăviile de pe calea pe care El a mers au înconjurat crucea și L-au zdrobit pe Fiul lui Dumnezeu! O, ce uimitoare este dragostea lui Hristos! Ce ar fi putut face mai mult? Până la ce adâncimi ale umilinței ar fi putut să Se coboare? Ce întristare mai întunecată ar fi putut să îndure? Unde s-a auzit ca vreo altă cruce să își lovească în felul acesta victima sau să ilustreze o astfel de iubire?

4. Dragostea lui Hristos nu are seamăn în caracterul ei iertător. Un element esențial al iubirii adevărate ține de iertarea rănilor făcute. Nu putem vedea felul în care dragostea poate exista în același moment și în același piept cu o atitudine neiertătoare, imposibil de înduplecat și de convins. Dragostea reală este atât de unică și atât de înaltă, atât de duhovnicească în natura și trăsăturile ei, încât nu putem concepe că ea poate exista în alianță cu alte sentimente decât cele care înnobilează și înalță sufletul. Egoismul, răutatea, răzbunarea, lipsa de dragoste și toată vorbirea rea sunt patimi ale umanității noastre căzute și depravate, fiind degradante și vrednice de dispreț. Este imposibil ca acestea să existe chiar și pentru o clipă în aceeași atmosferă în care există dragostea autentică.

Totuși, înaintea noastră stă o formă mai profundă, o întruchipare și un model mai sublim al dragostei, anume în dragostea lui Dumnezeu care se manifestă în Isus Hristos. Dumnezeu nu poate să iubească – vorbim cu reverență – dar să nu ierte. Cei pe care Dumnezeu îi iubește, El îi iartă.

Faptul că Dumnezeu îl privește pe fiecare individ al rasei omenești decăzute cu o atitudine de bunăvoință este unul neîndoielnic: „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45), dar cei către care se îndreaptă dragostea lui Dumnezeu, dragostea Lui veșnică, specială și răscumpărătoare, au parte în aceeași măsură de iertarea plină de har, completă și veșnică a tuturor păcatelor lor. Dumnezeu nu ar putea să iubească o ființă și să o arunce în mâinile unei dreptăți reci și răzbunătoare. Dragostea divină nu va pierde niciodată nici cel pe cel mai de jos și neînsemnat obiect al afecțiunii ei.

Cititorule, dacă simți că Îl iubești pe Dumnezeu, chiar dacă dragostea ta nu este decât ca un picur de apă, ca o licărire slabă, fii sigur de acest lucru: Dumnezeu te-a iubit mai întâi (1 Ioan 4:19) și, pentru că te-a iubit, te-a și iertat, și te va ocroti până vei ajunge în Împărăția Lui veșnică, așa încât să privești gloria Lui și să te bucuri veșnic de prezența Sa.

Aș vrea să repet această remarcă: nu există dragoste atât de iertătoare precum dragostea lui Hristos. O dragoste omenească poate să ezite pentru o clipă și să se răcească, poate să insiste asupra lucrurilor rele ce i-au fost făcute, asupra rănii ce a avut-o de suportat, și rana să îi sângereze încă. În tăcerea ei, dragostea poate exprima tonurile unei tristeți de nedescris, poate vorbi despre încrederea trădată, despre sentimentele zdrobite, despre prietenia disprețuită, astfel că ea poate fi în imposibilitatea de a se întoarce către răufăcător pentru a-l îmbrățișa, ca atunci când cel ce a săvârșit răul este iertat și ofensa este uitată. Dar nu așa stau lucrurile în cazul lui Isus! El a anulat, a distrus complet, a șters fiecare umbră a umbrei păcatelor poporului Său, astfel că ele sunt uitate complet.

„Atunci Petru s-a apropiat de El, și I-a zis: ‚Doamne de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?’ Isus i-a zis: ‚Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte’” (Matei 18:21-22).

Dragă cititorule, pune în contrast această dragoste – ucenicul iertat și Mântuitorul care iartă – și apoi exclamă: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea, și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea” (Mica 7:18).

Nu există dragoste atât de blândă, atât de răbdătoare și atât de îndurătoare cum este dragostea lui Hristos. Noi am pus-o adeseori sub semnul îndoielii, am rănit-o, am uitat de ea și ne-am întors de fiecare dată la ea cu lacrimi, mărturisire și smerenie, descoperind-o totdeauna neschimbată, așa cum este natura lui Hristos. Ea ne-a suportat cu îndoielile noastre, a fost tăcută sub asaltul murmurului nostru, a acoperit neputințele noastre și s-a interpus de mii de ori între noi și vrăjmașul nostru nevăzut și imposibil de împăcat. Ea nu a scăzut odată cu ezitările noastre, nu a înghețat odată cu răceala noastră și nu ne-a acuzat de rătăcirile noastre, ci ne-a însoțit zi de zi și clipă de clipă, chiar și atunci când am umblat pe căile noastre rătăcitoare și unduite, stând împrejurul nostru cu o prezență care ne-a încercuit cu pavăza ei divină, pavăză imposibil de străpuns.

Cu adevărat, dragostea lui Hristos nu are seamăn.

Fragment din lucrarea None Like Christ (New York: Anson D. F. Randolph, 1868), p. 28-40.

După cum fiecare genunchi trebuie să se plece în fața stăpânirii lui Hristos, fiecare limbă trebuie să mărturisească faptul că Isus este Domnul. (1) Diavolii și oamenii răi vor fi forțați să recunoască în final puterea lui Hristos, acea autoritate împotriva căreia s-au răzvrătit dintotdeauna. Așa cum au exclamat faraon și egiptenii, „Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva noastră” (Exod 14:25), la fel vor fugi într-o zi toți păcătoșii împietriți din prezența lui Hristos și vor striga la munți să îi adăpostească de „mânia Mielului” (Apocalipsa 6:16). Toți vrăjmașii neîmpăcați ai lui Hristos vor fi forțați să spună, ca și blestematul apostat Iulian, prin scrâșnetele dinților lor: „M-ai biruit, o, Galileanule”. (2) Toți sfinții și îngerii Îl vor recunoaște cu un singur glas și Îl vor lăuda pe Isus Hristos, Cel ce este Domnul, Domnul lor. Ei Îl vor recunoaște ca Domnul, Creatorul și Mântuitorul lor, și vor striga „Osana” înaintea Lui! Ei Îl vor recunoaște ca Domnul și Suveranul lor, și își vor arunca cununile la picioarele Lui, cântându-I veșnice Aleluia: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apocalipsa 5:12-13). – William Taylor