Gândește-te la veșnicie

Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice (2 Cor. 4:18).

Dintre toate cauzele lipsei totale de preocupare a păcătoșilor față de religie și a străduințelor firave ale sfinților de a crește în ea, nu există niciuna mai răspândită și mai devastatoare decât faptul că nu se gândesc cum se cuvine la lucrurile trecătoare prin comparație cu veșnicia. Treburile noastre prezente cuprind toate gândurile și activitățile noastre, chiar dacă ele sunt doar niște mărunțișuri trecătoare, în timp ce realitățile uimitoare ale lumii viitoare sunt ascunse dinaintea ochilor noștri ca urmare a vălului firii pământești și a norilor ignoranței. Dacă acestea ar fi dezvăluite înaintea minților noastre cu toate dovezile lor copleșitoare și cu toată importanța lor uriașă, ar anihila cele mai alese vanități ale stării actuale, ar întuneca strălucirea slavei pământești, ar face ca toate plăcerile să fie insipide și ne-ar da o sensibilitate nobilă în toate întristările noastre. Dacă ar conștientiza acest lucru, cei libertini¹ ar fi șocați de viața lor nepăsătoare, ipocriții și-ar arunca măștile, iar sfinții slabi și firavi ar avea devoțiunea înflăcărată. Omenirea ar fi preocupată de cum să iasă într-un fel sigur din această lume, nu de cum să poată trăi fericită în ea! Plăcerea și durerea prezente ar fi înghițite de așteptarea fericirii veșnice sau a pierzării ulterioare. Veșnicia, veșnicia uluitoare ar fi astfel subiectul contemplării noastre serioase. Plăcerile păcatului ne-ar lovi de groază, căci am ști că ele duc la dureri veșnice. Oricât de severe și de grele ar fi, suferințele noastre prezente ar părea ușoare și momentane, pentru că am ști că lucrează pentru noi „tot mai mult o greutate veșnică de slavă” (2 Cor. 4:17).

Iată cum a văzut apostolul aceste lucruri și care au fost efectele asupra lui. În acest capitol, el ne informează de zelul lui neobosit de a răspândi Evanghelia în ciuda tuturor greutăților și a pericolelor care însoțeau împlinirea dificilă a lucrării sale. Chiar dacă a purtat în trupul său omorârea Domnului Isus, chiar dacă a fost întotdeauna dat la moarte de dragul lui Isus, el nu și-a pierdut zelul. Iată așteptarea care l-a animat: suferința lui ușoară, de o clipă, avea să lucreze pentru el o greutate tot mai mare și veșnică de slavă (2 Cor. 4:17).

Când privim către suferințele noastre fără a face vreo legătură cu veșnicia, ele ni se par foarte grele și nesfârșite. Când apostolul ni le prezintă din această perspectivă, cât de mișcătoare este relația (v. 2 Cor. 11:23-29)! Dar când le așază în lumina veșniciei – comparându-le cu lucrurile glorioase ale acesteia, ele se evaporă – astfel că loviturile, pietrele, închisoarea și toate suferințele diverse la care era expus zilnic au devenit ușoare, suferințe de o clipă, lucruri care abia dacă merită a fi menționate. Apoi o serie de suferințe neîntrerupte, vreme de mulți ani, devin niște suferințe care durează o clipă. După acestea, apostolul vede un viitor glorios, pe care limbajul omenesc nu îl poate caracteriza decât în termenii unei fericiri păstrate pentru el. Aceasta este „tot mai mult o greutate veșnică de slavă” – un sentiment nobil, exprimat în cea mai sublimă manieră posibilă, folosind limbajul muritorilor.

Aici este gloria pusă în contrast cu suferința; o greutate de glorie față de o suferință ușoară; o fericire imensă, care necesită toate puterile sufletului, în toată energia lor, ca să o susțină. Prin contrast cu suferința care durează o clipă, aceasta este o glorie veșnică. Apoi, în final, ea este o glorie mult mai mare. Ce idee mai înălțătoare poate fi cuprinsă de mintea omului sau exprimată în limbajul firav al celor muritori! Nimic nu poate să îi lărgească înțelesul decât a simți acea greutate de slavă, și nimic nu o poate exprima mai bine decât dialectul Cerului. Nu este de mirare că, având această perspectivă asupra lucrurilor, Pavel putea să spună că „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Rom. 8:18).

Apostolul observă că nu și-a format această evaluare a lucrurilor în timp ce se uita la „lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd”. Expresia „lucrurile care se văd” face referire la viața prezentă și la toate lucrurile ei, la toate plăcerile și durerile, la toată truda, căutările și lucrurile plăcute din această stare. Expresia „lucrurile care nu se văd” se referă la toate realitățile invizibile ale lumii veșnice – ființele, bucuriile, suferințele care trec dincolo de capacitatea de cuprindere a omului, cum ar fi mărețul Tată al sufletelor, bucuriile Paradisului și pedeapsa Iadului.

Noi privim către aceste lucruri invizibile, nu către cele care se văd. Aceasta pare a fi o contradicție, dar ea este rezolvată ușor când înțelegem că acest act, descris prin a privi, nu este unul al ochiului trupesc, ci al ochiului credinței și al rațiunii iluminate divin. Apostolul definește această credință ca o „încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Iar scopul principal al apostolului din acest capitol este să dea dovezi și exemple ale eficacității surprinzătoare a conștientizării în felul acesta, prin credință, a lucrurilor veșnice, invizibile (v.11:10, 13-14, 16, 25-27).

De aceea, privind nu înspre lucrurile vizibile, ci înspre cele invizibile, apostolul ne arată că a făcut din cele de pe urmă obiectele esențiale ale gândurilor și contemplărilor lui, că era călăuzit în totalitatea vieții lui de impresiile făcute de lucrurile veșnice, nu de cele prezente, că și-a extras principiile de viață dintr-o analiză cuprinzătoare a lucrurilor viitoare, nu dintr-o perspectivă parțială formată din lucrurile prezente. Pe scurt, aceasta dovedește că el a acționat ca unul care se aștepta să primească veșnicia, nu ca un locuitor perpetuu al acestei lumi ticăloase. În altă parte, el exprima acest lucru în termeni echivalenți: „umblăm prin credință, nu prin vedere” (2 Cor. 5:7).

Mai mult, el ne oferă și un motiv pentru care a avut o prețuire mai mare pentru lucrurile nevăzute decât pentru cele vizibile în purtarea sa: „căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice”. Iată un motiv cu adevărat important! Veșnicia atașată unui lucru mărunt îl propulsează într-o poziție de importanță infinită, dar când aceasta este trăsătura celei mai desăvârșite fericiri sau a celei mai groaznice pierzări, comparația pare nepotrivită. Apoi toată fericirea sau suferința trecătoare, oricât de mare sau de lungă ar fi, se prăbușește în nimicnicie. Este înecată și pierdută, ca o mică picătură într-un ocean fără margini.

Scopul și conținutul textului îmi prescriu următoarea metodă: vă voi oferi o imagine comparativă a lucrurilor vizibile și invizibile, astfel încât să le putem compara în ce privește valoarea lor intrinsecă și durata lor.

1. În ce privește valoarea lor intrinsecă, diferența este evidentă. Voi ilustra acest lucru prin două exemple destul de cuprinzătoare și reprezentative ale plăcerii și suferinței. Obținerea uneia și respingerea celeilalte este efortul natural al minții omului. Acesta este obiectivul ei în toate străduințele și căutările sale. Dorința înnăscută după fericire și aversiunea față de suferință sunt cele două mari izvoare ale tuturor acțiunilor omului. Acolo unde aceste izvoare sunt tulburate, toată activitatea încetează, totul stagnează și o adormire universală ajunge să cuprindă lumea. Aceste principii coexistă în suflet și vor continua să existe în puterea lor deplină în starea viitoare. Întrucât sufletul va ajunge la maturitate și toate puterile lui vor fi desăvârșite în veșnicie, această tânjire după fericire și această aversiune față de suferință vor căpăta expresii mult mai rapide și mai viguroase.

În starea lui prezentă de pruncie, ca un copilaș sau ca un om slăbit și amorțit de boală, sufletul este incapabil de conștientizarea profundă a plăcerii și durerii. De aceea, un exces de bucurie sau de întristare mistuie unirea firavă dintre suflet și trup. În această privință, noi suntem incapabili de astfel de grade de fericire sau de suferință de pe urma lucrurilor din această lume, așa cum am putea primi din partea lor, dacă am avea simțuri mai vii. Cu atât mai incapabili suntem de fericirea sau suferința lumii viitoare până în clipa când vom îmbrăca nemurirea. Noi nu-L putem vedea pe Dumnezeu, și să trăim. Dacă gloria Cerului ar străluci asupra noastră în toată splendoarea ei copleșitoare, ne-ar distruge ființele noastre firave. Noi nu am putea suporta o astfel de greutate de slavă! Tot așa, o singură durere momentană, ascuțită, localizată, dintre toate chinurile Iadului, ar disloca sufletul de casa lui pământească, căci o singură străpungere de acest fel i-ar aduce omului convulsii insuportabile și l-ar zdrobi, dacă puterile nu ar fi întărite prin separarea de trup.

Dar, în lumea viitoare, toate puterile sufletului vor ajunge la maturitate și vor fi întărite, iar trupul va fi îmbrăcat cu nemurire. Unirea dintre ele, de după înviere, va fi inseparabilă, făcând astfel ca ființa omenească să poată suporta cea mai mare greutate de slavă sau cea mai intolerabilă greutate de chin. De aici rezultă că plăcerea și durerea includ tot ceea ce noi putem dori sau de care ne temem în lumea prezentă sau viitoare. Prin urmare, o comparație între plăcerea prezentă și cea viitoare, sau între durerea prezentă și cea viitoare, este suficientă ca să ne facă în stare să ne formăm o apreciere corectă a lucrurilor vizibile și a celor invizibile. Când vorbesc despre plăcerea prezentă, mă refer la toată fericirea pe care o putem căpăta de pe urma lucrurilor prezente, cum ar fi bogății, onoruri, pofte senzuale, educație, realizări intelectuale și toate distracțiile și lucrurile acestei vieți. Prin plăcerea viitoare, sau prin plăcerea care rezultă din lucrurile invizibile, mă refer la toate împlinirile și bucuriile care formează fericirea cerească. Prin durerea prezentă, mă refer la toate necazurile pe care ni le putem imagina survenind din lucrurile din viața actuală – sărăcia, pierderile, dezamăgirile, boala, durerile trupești și chiar moartea. Prin durerea viitoare, mă refer la toate pedepsele din Iad – alungarea din fața lui Dumnezeu și privarea de toate binecuvântările creației, gândirea agonizantă și amintirea chinuitoare a unei conștiințe vinovate, compania groaznică și chinurile ființelor din infern, ca și tortura flăcărilor veșnice.

Haideți să punem acum aceste lucruri în balanță, și vom vedea cum unele se vor prăbuși în nimicnicie, în timp ce altele se vor ridica și vor căpăta o importanță infinită.

Lucrurile trecătoare au natură limitată și nu sunt adecvate capacităților sufletului omenesc. Dar lucrurile veșnice sunt mărețe și capabile să transmită toată fericirea sau suferința pe care el o poate primi. În starea prezentă, sufletul este incapabil de astfel de grade de fericire sau suferință așa cum va fi în viitor, când va locui printre realitățile invizibile. Toată plăcerea și durerea pe care o putem căpăta de pe urma lucrurilor care se văd sunt amestecate cu unele ingrediente de o natură contrară, dar cele survenind din lucrurile care nu se văd sunt pure și neamestecate.

Lucrurile vizibile nu sunt pe măsura capacităților sufletului omenesc. Această mică licărire a ființei, sufletul, care stă ascuns în închisoarea trupului, dă dovada unor descoperiri frecvente de puteri surprinzătoare. Dorințele lui, în particular, poartă un fel de infinitate în ele. Dar obiectele trecătoare sunt inferioare și limitate, astfel că ele nu permit existența unei fericiri pe măsura capacității sufletului, nici nu îi dau atâta suferință pe cât poate suporta el. De aceea, în cea mai mare afluență de bucurii trecătoare, în mijlocul onorurilor, plăcerilor, bogățiilor, prietenilor etc., sufletul simte un gol dureros în interior și descoperă ceva necunoscut în el, care dorește fericirea completă. Regii au fost nefericiți pe tronurile lor, iar grandoarea lor n-a fost decât o suferință splendidă. Așa a descoperit Solomon, care a avut oportunitatea și curiozitatea de a face acest experiment. Iată verdictul lui când vine vorba de evaluarea tuturor bucuriilor pământești, după ce acestea le-a încercat prin cea mai imparțială testare: „deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, o deșertăciune a deșertăciunilor… totul este deșertăciune și goană după vânt!” (Ecl. 1:2, 14). Pe de altă parte, sufletul poate avea un anumit grad de fericire în ciuda tuturor suferințelor de care este capabil din partea lucrurilor exterioare și trecătoare. Nu încape îndoială că vinovăția respinge acest sprijin, dar dacă n-ar exista tulburări interioare, nimic care să rezulte din propriile reflecții ale conștiinței, nimic din toate lucrurile vizibile nu poate face sufletul să sufere într-un fel desăvârșit – căci capacitatea lui de suferință nu este întinsă la maxim. Acest lucru a fost atestat de experiența a mulțimi de oameni care au suferit pentru neprihănire.

Dar, o, când privim către lucrurile invizibile, le descoperim cu totul mărețe și deosebite, nu doar egale, ci infinit superioare celor mai mari puteri omenești și chiar dincolo de natura angelică. Cel măreț și nevăzut locuiește în lumea veșnică. Acolo, El acționează nemijlocit prin mâna Sa. El este Cel care transmite nemijlocit fericirea în tot Cerul. Suflarea Sa este cea care, asemenea unui fluviu de pucioasă, aprinde flăcările Iadului. În lumea prezentă, El rareori comunică fericire și trimite pedeapsă altfel decât folosindu-Se de lucrurile create ca de instrumente, fiind imposibil ca fericirea sau suferința să fie duse la extrem prin aceste canale. El poate face toate aceste lucruri și de unul singur, căci este infinit! Chiar dacă, în lumea viitoare, El va folosi creaturile Lui pentru a crește fericirea sau suferința lor reciprocă, totuși El va lucra mai degrabă direct, prin Sine. El va comunica nemijlocit fericire de la Sine, fiind izvorul ei infinit, turnând-o peste vasele îndurării. El Își va manifesta nemijlocit mânia și va face ca puterea Lui să fie cunoscută când va fi turnată asupra vaselor mâniei. Aș adăuga și că acele făpturi – îngerii și diavolii – vor fi instrumente ale fericirii sau suferinței pentru sufletul omului în lumea invizibilă – în această lucrare ei fiind incomparabil mai puternici decât orice om. În consecință, ei sunt capabili să contribuie în plus la fericirea sau durerea noastră. Aș vrea să observați de asemenea că toate obiectele față de care vor fi folosite facultățile noastre, ca ființe, vor fi utilizate atunci în plinătatea puterii lor. În prezent, ele sunt foarte slăbite, căci noi aproape că ne târâm în această lume.

Obiectele contemplării vor fi atunci fie gloriile descoperite ale naturii divine și minunățiile clare ale creației, providenței și răscumpărării, fie terorile dreptății divine, natura îngrozitoare și agravantă a păcatelor noastre, și grozăviile pedepsei veșnice etc. Având în vedere aceste lucruri, cât de neînsemnate ar trebui să ni se pară lucrurile care se văd prin comparație cu cele care nu se văd! Dar chiar dacă lucrurile vizibile s-ar ridica la înălțimea capacităților noastre prezente, totuși ele nu pot fi comparate cu cele care nu se văd, pentru că sufletul este în prezent într-o stare de pruncie și incapabil de astfel de grade de plăcere sau suferință pe cât poate suporta în lumea viitoare. Bucuriile acestei vieți sunt ca niște jucării de copil, și numai sufletele copilăroase s-ar juca cu ele și ar fi atât de anxioase după ele. Dar realitățile invizibile care ne stau înainte, sunt mature și mărețe, de o așa natură încât doar un suflet adult ar putea să fie interesat de ele. Într-o altă lume, sufletul nu poate fi mai fericit sau mai ticălos de pe urma unor astfel de jucării decât pot să fie oamenii fericiți sau nenorociți când se află în posesia lor sau când le pierd. De aceea, în acea lume, sufletul va avea nevoie de lucruri mari care să îi dea plăcere sau durere. Apostolul ilustrează acest subiect în felul de față (1 Cor. 13:9-11). Astfel, ce nebunie trebuie să fie să te lași stăpânit și condus de aceste lucruri mărunte și copilărești, neglijând în același timp principala preocupare a veșniciei, care poate face ca sufletul tău să fie perfect fericit sau perfect ticălos, acolo unde puterile ființei vor ajunge la perfecțiunea lor!

În final, toată fericirea și suferința din starea prezentă, care rezultă din lucrurile ce se văd, este amestecată cu ingrediente contrare. Noi nu suntem niciodată atât de fericiți în această lume așa încât să nu avem parte de niciun neajuns. În cea mai mare bogăție, noi suspinăm din lipsa unor lucruri bune, sau gemem sub povara unui anumit lucru rău ce a venit asupra noastră. Pe de altă parte, noi nu suntem niciodată atât de nenorociți în această lume încât să nu avem parte de niciun dram de fericire. Atunci când suntem afectați de o mie de nenorociri, putem să ne vedem totuși înconjurați probabil de un număr egal de binecuvântări. Oare există un om atât de ticălos în această lume încât să trebuiască să îndure o nenorocire neamestecată, lipsită de un singur ingredient care să vină cu oricât de puțină mângâiere? Prin contrast, în lumea invizibilă există o separare veșnică între bine și rău, între plăcere și durere, și așa mai departe. În Rai, râurile de desfătare curg netulburate nici măcar de o picătură de întristare. În Iad, nu există nicio picătură de apă care să limiteze cu ceva furia flăcărilor. Înaintea acestor lucruri, cine ar fi acela care să nu prefere lucrurile care nu se văd în fața celor care se văd?…

Fără a avea impresii profunde asupra veșniciei în inimile noastre și fără să ne gândim frecvent la aceste lucruri, nu cred că putem fi pregătiți pentru ea. Dacă nu suntem pregătiți, cât de nenorocită trebuie să fie starea noastră! Însă dacă suntem pregătiți, ce fericire de neconceput trebuie să ne cuprindă!

Fragment din Sermons on Important Subjects, Vol. 1 (New York: T. Allen, 1792), p. 297-312.

Note bibliografice și explicative

(1) libertin – persoană care trăiește fără principii morale sau fără simțul responsabilității.

Un om sfânt va dori să trăiască asemenea unuia care are comoara în Cer și care trece prin această lume ca un străin și pelerin ce călătorește către casa lui. A avea părtășie cu Dumnezeu în rugăciune, în Biblie și în adunarea poporului Lui – aceste lucruri vor fi bucuriile cele mai alese ale omului sfânt. El va prețui orice lucru, loc și companie în măsura în care ele îl atrag mai aproape de Dumnezeu. El va manifesta ceva din simțămintele lui David, când a spus, „Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijină”. – J. C. Ryle