Gândește-te la bucuriile cerești
Este un lucru plăcut când ochiul poate privi soarele și toate diferitele obiecte iluminate de razele lui. Dacă ochiul trupesc poate fi un dar atât de prețios al providenței, ochiul credinței trebuie să fie un dar neprețuit al harului. Prin slăbiciunea ochiului natural, obiectele îndepărtate se văd încețoșat, dar cu ochiul credinței putem străpunge vălul care stă înaintea noastră și putem vedea gloriile nevăzute ale lumii cerești.
„Doamne, dă-i slujitorului Tău vederea spirituală, ca să pot contempla zilnic minunățiile veșniciei și locașurile binecuvântate ale purității și bucuriei cerești!”
Când privesc către Cer cu ochiul credinței, ce văd acolo? Văd locuința glorioasă a Aceluia care umple întreg spațiul cu prezența Lui, care locuiește într-o lumină de care niciun om nu se poate apropia. Văd acolo tronul de har și îndurare, în mijlocul căruia stă Mielul junghiat, Isus, Prietenul păcătoșilor și Apărătorul omului vinovat. Văd acolo mulțimile de suflete glorificate cântând laudele Aceluia care era, este și care va veni. Ele par ca niște flăcări de foc, arzând de zel și dragoste. Aripile lor întinse exprimă disponibilitatea lor imediată de a împlini porunca Dumnezeului lor.
Văd acolo râuri de desfătări, locașuri de fericire – lucruri pe care limba nu le poate descrie și nici inima nu le poate cuprinde. Acolo locuiește mărețul și gloriosul Dumnezeu-Om, Emanuel, Dumnezeu cu noi. În jurul Lui sunt adunați toți slujitorii Lui credincioși și tot poporul Lui, toți îmbrăcați în haine albe, cu laurii biruinței în mâini, cântând din harpele lor de aur laudele dragostei răscumpărătoare. Cerul, fericirea și gloria sfinților în lumină înseamnă să fie pe veci aproape de acest Mântuitor bun, să vadă gloria Lui, să experimenteze plinătatea dragostei Lui, să se bucure de zâmbetele Lui, să fie umpluți de Duhul Lui.
Când îmi arunc privirile din aceste locașuri înalte către pământul pe care calc, o, cât de ticălos mi se pare. Se poate ca, tocmai în acest moment, cel credincios să calce pe vreun scorpion, dar să nu îi simtă ghimpele dureros; vreun necaz acut îi poate lovi fiecare nerv, dar aceste priveliști înălțate ale slavei Cerului sting durerea și tocesc ascuțimea suferinței. Prin puterea credinței lui vii, el este mai mult decât biruitor. El se poate lăuda în necazuri și poate triumfa în moarte. Lumea îl poate privi încruntată, dar nu îl poate tulbura. Ea îi poate zâmbi, dar el nu ia seama la ea. Întregul lui suflet este plin de Cer, de Hristos, de gloria veșnică.
„O, Duh în veci binecuvântat al harului și adevărului, dă-mi această credință prețioasă, această priveliște a lui Isus, această pregustare dulce a fericirii veșnice. Fă-mă să cunosc și să simt părtășia mea în sângele Lui ispășitor. Fă-mă mai activ pentru Hristos, mai dedicat cauzei Lui, mai atașat poporului Său, mai viu pentru onoarea Lui, mai simplu în dependența mea de El, mai sincer în mărturisirile mele, mai simplu în toate țelurile mele de a-L proslăvi pe Dumnezeul și Mântuitorul meu”.
Dacă mă uit în mormânt, ce văd acolo? Văd efectele triste ale păcatului, deșertăciunea tuturor lucrurilor create, finalul mândriei și vanității. Dar apoi, cu ochiul credinței, privesc dincolo de acest locaș rece și înfricoșător al morților, și ce scene groaznice îmi apar înainte! Iată-l pe bogatul care, când era pe pământ, se distra somptuos zi de zi, dar acum își ridică ochii în chin, lipsit de un singur strop care să îi stingă limba arzând. Dar de ce suferă astfel? Pentru că și-a pus nădejdea în bogățiile lui și a uitat de Dumnezeul lui.
Mormântul este scena ultimă a splendorii și măreției pământești. Acolo, trupul acum cocoloșit trebuie să devină hrana viermilor! Acolo, trupul acum îmbrăcat în purpură și in subțire trebuie acoperit de corupție!
Cred că acest final umilitor al măreției umane ar convinge cele mai mândre ființe din lume de deșertăciunea lucrurilor lumești. Sigur că aceasta ar impresiona profund mintea oamenilor, dacă ar lua aminte. Om nepăsător și vanitos! Ah, când se va înțelepți? Mormântul deschis sună repede alarma când vreo rudă sau vreun prieten este pus în brațele lui reci. Dar lacrima trecătoare este ștearsă repede, iar orice gând serios este șters rapid, ca scrisul de pe nisip, de valul lumii, care se întoarce către treburi și plăceri.
Doamne, să nu fie așa în cazul meu. Învață-mă să-mi număr bine zilele, ca să am o inimă înțeleaptă. Ferește-mă de nebunia de a-mi țese nădejdile pe o temelie atât de trecătoare precum viața pământească. O, fie ca niciodată să nu mă laud cu ziua de mâine, ci să mă străduiesc să folosesc bine ziua de azi. O, fă să Te caut acum, cât poți fi găsit, și să Te chem cât ești aproape; căci acum este vremea potrivită, azi este ziua mântuirii. Fă-mă să învăț înțelepciunea văzând nebunia altora și mă rog ca și aceștia să devină înțelepți înspre mântuire. Fă-mă serios și veghetor în rugăciune, amintindu-mi de sfârșitul tuturor lucrurilor. Fă-mă să trăiesc în pregătire constantă pentru ceasul morții și să simt că ultima clipă a vieții este și cea mai fericită, fiind luminat prin credința în Isus și printr-o nădejde sigură a slavei.
Ce văd când mă uit în jurul meu, în lume? Văd o scenă de o ticăloșie complicată: o Acheldama, un ogor al sângelui (F.A. 1:19); un spital imens plin de tot felul de boli; un azil plin de maniaci, închipuindu-se nemuritori în religia muribunzilor și fericiți într-o vale plină de lacrimi. Văd o mulțime de proroci credincioși ce suflă când în trâmbița de alamă a Legii, când în cea de argint a Evangheliei, fiecare străduindu-se să alarmeze sau să atragă această mulțime mizeră și muribundă. Prin har, câțiva sunt captivați și scoși din caracterul lor nebun; ochii lor încep să se deschidă, solzii le cad, se ridică confuzi și uimiți, uitându-se în jur în teroare și strigând: „ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (F.A. 16:30). Prin har, ei Îl văd pe Mântuitorul; prin har, ei se pocăiesc și cred; prin har, ei iubesc Evanghelia și o ascultă. Ei deplâng acum starea groaznică a bieților lor semeni și devin ei înșiși obiecte ale batjocurilor oamenilor.
Doamne, ce este omul? Cât de uimitoare este răbdarea Ta, cât de răvășitoare sunt harul și mila Ta fără limite! Fă-mă să văd nebunia de a trăi la distanță de Tine. Condu-mă departe de căile și obiceiurile lumii. Ațintește-mi inima mai statornic către bucuriile cerești: către Hristos, izvorul fericirii; către Hristos, nădejdea slavei; către Hristos, preaiubitul meu; către Hristos, adorația îngerilor, bucuria și partea de moștenire a bisericii pe pământ, fericirea și gloria adunării generale a bisericii primilor născuți din Cer (Evrei 12:23).
Fragment din Spiritual Exercises of the Heart, Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org; folosit cu permisiune.