Acum este ziua mântuirii

„Acum este ziua mântuirii” (2 Cor. 6:2).

Noi auzim frecvent discutându-se pe tema celor mai bune vremuri. Unii cântă perpetuu laudele „vremurilor bune de demult”, deși, dacă ar citi paginile istoriei, n-ar părea că vremurile de demult ar merita vreo laudă specială, decât dacă asuprirea, ignoranța, persecuția și suferința abundentă ar merita să fie tema cântecului. Părinții noștri aveau obiceiul să spună cu lacrimi în ochi că „vremurile de odinioară erau mai bune decât acestea”, dar noi avem de partea noastră înțelepciunea lui Solomon când le spunem că nu cântăresc înțelept aceste lucruri. „Nu zice: ‚Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?’ Căci nu din înțelepciune întrebi așa” (Ecl. 7:10). Alții se laudă întotdeauna cu perioada prezentă. Nimic nu se aseamănă cu aceste vremuri, căci trăim epoca invențiilor și a progresului, epoca libertății și a luminii, când sclavia trebuie să se fi eliberat de cătușe și când superstiția trebuie să se ascundă printre confrații ei, cârtițele și liliecii. Dar eu nu cred că secolul nostru este atât de mult o epocă de aur, ca să aibă nevoie de laude foarte entuziaste. Cele mai mari virtuți ale ei sunt contrabalansate de păcate mai mari, iar progresul ei către libertate nu prea a ținut pasul cu avântul ei către imoralitate: este adevărat că barierele au fost distruse, dar în unele locuri au căzut și zidurile moralei. Există mulți oameni care privesc înainte către viitor cu ochi strălucitori, iar declarația lor este că „sosesc vremurile bune”, doar că trebuie „să mai așteptăm un pic”; și dacă ne uităm înainte, până ce această fiară va fi ucisă, până ce potirul va fi turnat și cealaltă pecete va fi ruptă, abia atunci vom ajunge la vremurile de pace. Noi suntem de acord cu acești oameni care așteaptă nerăbdători: epoca de aur încă nu a venit; Adventul¹ este cea mai bună și mai strălucitoare nădejde, astfel că oricine o iubește în felul acesta poate să exclame cu nerăbdare: „Vino repede, da, vino repede, Doamne Isuse”.

Dar există un gând care n-ar trebui să ne părăsească atunci când vorbim despre vremuri și soroace, anume că acum, acum, chiar acum, acest moment fugitiv, secunda care trece la ticăitul ceasului, acesta este singurul timp pe care îl avem la dispoziție. Eu nu pot face nimic cu zilele care au trecut, și nici cu zilele din viitor – deși merg către ele, dar nu le pot folosi. Trecutul și [viitorul] sunt câmpuri situate departe de mine, astfel că nu le pot cultiva. Eu nu pot nici să ar, nici să semăn viitorul, după cum nu pot nici să altoiesc și să îmi corectez trecutul. Din rațiuni practice, singurul timp pe care îl am este cel care trece tocmai acum. Am zis oare că îl am? El a zburat chiar în timp ce eu am spus că îl aveam, ca meteoritul care străpunge cerul, ca vulturul care zboară departe sau ca acele corăbii rapide care dispar dincolo de orizont.

Timpul prezent este singurul timp pe care îl pot avea vreodată. Dacă vreun timp viitor va deveni vreodată prezent, înseamnă că am intrat în veșnicie. Atât cât înțeleg, ziua de azi poate fi sfârșitul vieții mele, iar când soarele se va coborî la odihna lui, și eu mă voi scufunda în odihna mea, în ce privește timpul. Dacă mi s-ar da mai mult timp, totuși nu îl voi primi niciodată în vreo altă haină sau formă decât ca timp prezent. Eu îl numesc acum viitor, dar când voi ajunge, să zicem, în 1866 sau în 1880, ce voi trăi va fi la fel ca aceste clipe – pentru mine, acela va fi prezentul. Prin urmare, din motive practice, oricât am specula despre trecut sau viitor, momentul prezent este singurul timp pe care îl avem sau îl putem avea vreodată; de aceea, devine important ca toate gândurile noastre să fie concentrate asupra lui, dacă vrem să ne asigurăm de „chemarea și alegerea” noastră (2 Petru 1:10). Pasajul nostru ne îndreaptă către această folosire solemnă a timpului, și o face printr-un argument foarte convingător.

Observați că textul nostru este un citat. O, cât de mult ar trebui să prețuim Vechiul Testament! Dacă oamenii inspirați ai lui Dumnezeu, care au vorbit prin Duhul Sfânt, au citat din Vechiul Testament, cât de valoroase trebuie să fie frazele lui pline de pietre prețioase! Apostolul citează aici din Isaia 49:8. În acel pasaj, Domnul Dumnezeu vorbește cu Mesia, vorbește cu Domnul nostru Isus Hristos, și El Îi spune: „La vremea îndurării Te voi asculta, și în ziua mântuirii Te voi ajuta”. Așadar, prima parte a versetului nostru este un citat din Isaia, iar a doua parte este comentariul lui Pavel la acel citat: „Iată că acum este vremea potrivită”. El își preia textul din Vechiul Testament, dar ne oferă o predică nou-testamentală din el. Haideți să încercăm să vedem dacă putem înțelege ce vrea apostolul să ne spună.

Când Pavel a citit în cartea Isaia, el a înțeles că Domnul Iehova vorbea explicit „către Cel disprețuit și urât de popor [și cine altcineva poate fi, dacă nu Domnul Isus?]… La vremea îndurării Te voi asculta” (Isaia 49:7-8). Suspinele, lacrimile și picăturile mari de sânge din Grădina Ghetsimani n-au trecut neluate în seamă; asemenea sângelui lui Abel, ele au strigat din pământ și au fost auzite și primite în Cer. Și un răspuns a fost dat. Acest lucru a fost dovedit clar prin coborârea îngerului care L-a întărit pe Mântuitorul, astfel că profetul adaugă: „La vremea potrivită, Te-am ascultat, în ziua mântuirii, Te-am ajutat” (2 Cor. 6:2). Apostolul înțelege de aici că, întrucât Dumnezeu L-a acceptat pe Hristos, Reprezentantul poporului Său, El a deschis astfel o epocă a acceptării. Acceptarea dată Mântuitorului este, după gândirea apostolului, acceptarea dată păcătoșilor. Deoarece Hristos este ascultat – căci El nu s-a rugat pentru Sine, ci pentru noi – există o vreme potrivită care a început și pentru noi, din ziua când Hristos a fost pus pe cruce, când Și-a întins mâinile ca să Îi fie străpunse, când Și-a plecat capul în fața morții și a spus: „S-a isprăvit” (Ioan 19:30). Gândiți-vă la acest pasaj parafrazat în felul următor: „L-am ascultat pe Isus, Garantul, la vremea potrivită; în ziua mântuirii L-am ajutat pe mărețul Mântuitor; de aceea, pentru voi, poporul Meu, pentru voi, bieți păcătoși pierduți și rătăcitori, pentru voi, acum este vremea potrivită; azi este ziua mântuirii”. Dacă Hristos n-ar fi murit, n-ar fi existat niciodată o zi a mântuirii. Dacă Hristos n-ar fi fost ascultat și acceptat, n-ar fi venit niciodată asupra noastră o vreme potrivită. Dar întrucât El, Reprezentantul omului, a căpătat favoare în ochii lui Dumnezeu și, prin lucrarea Sa completă, a luat asupra Sa acea favoare pe vecie, există favoare în inima lui Dumnezeu pentru cei pe care Hristos i-a reprezentat, pentru acei nelegiuiți pentru care El face mijlocire.

Dragul meu prieten, nu spun eu asta, ci Scriptura. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii!” În clipa când un păcătos își pune credința în Hristos, el este mântuit, și dacă tu îți pui credința acum în El, aceasta este ziua mântuirii tale.

Te vei uita atent la acest text? Deschide-ți acum Biblia și uite-te la el – în special tu, cel neconvertit, fie că ești prezent aici și mă auzi, fie că citești cuvintele mele. Acest text are două degete care vor să îți atragă atenția: două iată. „Iată că acum este vremea potrivită”. Oprește-te aici și uite-te la această propoziție. Crezi ce spune ea? Spune „Da” sau „Nu”. Și mai există un „iată”: „Iată că acum este ziua mântuirii”. Crezi asta? Ți-am cerut să te uiți la acest verset pentru că vreau să îl privești în față și să văd dacă îndrăznești să spui: „Asta este o minciună”. Nu, n-ai îndrăzni să spui așa ceva. Dacă nu îndrăznești să spui asta, ar trebui ca, într-o clipă, să dispară toate acele scuze care împietresc inima și care te fac să nu fii suficient de convins, să nu te rogi, să nu citești, să nu te pregătești, și așa mai departe. Acum, chiar acum, când ceasul ticăie, nu ca și cum ar fi un lucru ce s-ar petrece într-un sfert de ceas, totul se petrece într-o clipă: „Acum este ziua mântuirii”. Și ce ai de spus în fața acestor lucruri? Te conduce Dumnezeu Duhul Sfânt să spui în sufletul tău: „Doamne plin de har, îmi încredințez sufletul Ție chiar acum”? O, totul este rezolvat. Zburați la Cer, voi, îngeri! Duceți vestea bună; spuneți-le sufletelor care privesc nerăbdător în jos, ca să vadă lărgirea Împărăției Mântuitorului, că s-a născut un alt moștenitor al slavei, că un alt fiu rătăcitor s-a întors la casa Tatălui său. Acum! Acum! Acum! O, Doamne, fă ca harul cuceritor să învingă! Cât de mult a tânjit sufletul meu după acest text! Iar acum, când mă uit la el, nu mă simt în stare să îl mânuiesc cum mi-aș dori. Dacă aș putea, v-aș lua de mână cu bucurie pe unii dintre voi – gândiți-vă că v-aș lua acum de mână – și v-aș spune privindu-vă în ochi: S-ar putea să nu mai am niciodată o altă oportunitate de a-ți predica din acest text, căci se poate să pleci din lume înainte de a mai avea o șansă să mă auzi. „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). Crezi? „Dacă poți!… Toate lucrurile îi sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9:23). Nabal a zis demult despre David: „Astăzi sunt mulți slujitori care fug de la stăpâni” (1 Sam. 25:10). Nabal era un om rău, dar, fără să știe, aici a spus un lucru adevărat. Oare nu sunt unii aici care vor fugi de la vechiul lor stăpân? Oare nu sunt unii care își doresc mult să fie slujitorii lui Hristos, ca să nu mai continue să fie robii diavolului? O, suflete, dacă Dumnezeu te-a făcut dornic să te rupi de Satana, să Îl apuci pe Hristos, aceasta nu este o zi în care Hristos să te respingă, căci El a spus explicit că te va primi acum, căci „acum este vremea potrivită”. „Dar, domnule, eu sunt o curvă plină până peste cap de nelegiuire”. Totuși, „acum este vremea potrivită”. „Ah, dar eu am îmbătrânit; am 70 sau 80 de ani, și am trăit în păcat toți acești ani”. Da, dar „acum este vremea potrivită”. Crezi sau nu acest lucru? „O, dar eu am refuzat de o mie de ori invitația Evangheliei”. Da, dar harul bogat al lui Dumnezeu încă mai spune: „Acum este vremea potrivită”. Mă rog lui Dumnezeu ca unii dintre voi să vă hotărâți chiar azi, chiar acum, acolo unde vă aflați. Acum, o, Duh al Dumnezeului cel viu, trezește-i pe cei pe care i-ai ales și pus deoparte pentru viața veșnică!

Nu am acum timp să insist pe celelalte două puncte. De aceea, mă voi referi la ele pe scurt.

Unii sunt acum în Cer! Te poți gândi la acest lucru? Ei sunt acum în Cer! Ei se desfată acum în adunarea lui Hristos; ei sunt acum binecuvântați cu părtășia tuturor duhurilor glorificate. Ei se odihnesc acum de toată truda lor, de toate străduințele și de toate suferințele lor; ei sunt acum plini de bucurie, în timp ce cântă din harfele lor de aur; ei sunt îndestulați acum de favoarea și plini de bunătatea Domnului. Ei știu acum ce nu știau aici, cunoscând așa cum sunt cunoscuți; ei sunt acum mai mult decât biruitori, fluturând din ramurile lor de finic; ei sunt acum în siguranță, dincolo de orice teamă sau pericol; ei sunt acum desăvârșiți, fără pata păcatului sau rămășița corupției morale; ei sunt acum binecuvântați peste măsură. Eu doar îmi îndrept degetul către locul unde aripa mea nu mă poate purta și unde ochiul meu nu poate vedea. Așa sunt prietenii voștri care au plecat. Soția ta este acolo acum, copilașii tăi sunt acolo, fratele tău este acolo, bunicul tău este și el acolo, iar noi, dacă ar fi să murim acum, binecuvântat fie Numele lui Dumnezeu, mulți dintre noi am cunoaște ce cunosc ei și am gusta imediat din lucrurile de care și ei se bucură.

Iată un gând înspăimântător: alții sunt acum în Iad! Unii dintre cei ce m-au ascultat predicând acum un an și în anii de dinaintea lui sunt acum – chiar acum – în Iad! Acum, ei sunt acolo unde speranța nu poate merge; ei sunt acum într-un loc unde nicio Evanghelie nu va fi predicată vreodată; ei sunt acum acolo unde regretă cu amar duminicile irosite și oportunitățile disprețuite; ei sunt acum acolo unde amintirile stăpânesc cu groază, aducându-le înainte toate păcatele lor; ei sunt acum acolo „unde viermele lor nu moare, și focul nu se stinge” (Marcu 9:44); unde își mușcă în zadar limbile chinuite de foc; ei sunt acum acolo unde furia lui Dumnezeu este manifestată până în străfundul focului hidos al Iadului; ei sunt acum în locul unde diavolii, cândva ispititorii lor, devin chinuitorii lor; ei sunt acum în locul unde păcătoșii care le țineau cândva companie cu bucurie, le cresc intensitatea groaznică a suspinelor, a gemetelor, a plânsului și a scrâșnirii dinților; ei sunt acum blestemați de Dumnezeu, blestemați în veci de veci! Și aceasta poate fi într-o clipă soarta oricărui păcătos de aici. Cât ai clipi din ochi, nu există niciun om care să nu știe acest adevăr și care nu Îl are pe Hristos. O singură picătură de sânge scursă în plus – o mie de lucruri, zicem noi, pot cauza asta – și Iadul este moștenirea ta… „Doamne, o, de ce fir subțire de ață stau atârnate lucrurile veșnice!”

În timp ce sunt în acest pericol, unii merge înainte către condamnarea lor: „Dimineața își ridică cortul, căci azi se apropie mai mult de casă”. Dar unde va fi casa ta, dacă ești neconvertit?

Când trenurile expres au început să circule prin Scoția, a fost văzut într-o stație, la ceas de seară, un domn înalt și slab, a cărei față trăda semnele tuberculozei. Controlorii i-au pus mai multe întrebări despre bagajele sale, care erau mari, și, după ce a fost întrebat de mai multe ori de diverse persoane, a venit un altul și l-a întrebat: „Dar unde mergi, domnule?” Fiind enervat și foarte grăbit, el a răspuns: „La dracu’!” Un slujitor al lui Hristos a auzit în treacăt răspunsul dat de acel om, a căutat să se urce în același vagon, chiar dacă n-a prins loc decât la celălalt capăt al lui. Acest domn vorbea foarte deschis cu diferite persoane pe tot felul de subiecte, așa că slujitorul Domnului s-a gândit că va încerca să aducă și el în discuție un cuvânt sau două. Astfel, s-a alăturat discuției până ce s-au oprit într-o stație unde trenul a poposit pentru câtva timp, moment când, folosind acea oportunitate, i-a spus acelui domn: „Când vei ajunge la destinația dumitale?” „O”, a spus acesta, „trebuie să traversez nu știu câte orașe, va trebui să mă îmbarc deseară pe o corabie, și sper să ajung la destinație mâine pe la orele prânzului”. Creștinul i-a spus: „Nu cred că mi-ai înțeles întrebarea. Când controlorul te-a întrebat unde mergi, ai răspuns că te duci într-un loc foarte diferit de cel despre care povestești acum”. „Aaa, da, îmi aduc aminte”, a spus acel om, „dar uneori sunt foarte grăbit”. Creștinul i-a răspuns: „Este adevărat? Te duci în Iad? Dacă da, când te aștepți să ajungi acolo?”, și a început să îi vorbească despre acea boală de care omul suferea, că vedea atât de clar de pe fața lui că urma să moară și l-a avertizat că, dacă nu avea să o ia pe un alt drum și să alerge la Hristos, singurul refugiu, cu siguranță că urma să ajungă la acel final groaznic.

Există unii aici care, dacă s-ar vedea în dimineața aceasta încotro se îndreaptă, am ști clar că merg spre Iad. Știți că așa este. Dar când vei ajunge la capătul călătoriei tale? Unii de aici ar mai putea trăi încă 50 de ani. Mă rog lui Dumnezeu ca întrebarea mea să te hăituiască și, dacă n-a fost până acum o binecuvântare pentru tine, să fie măcar până pleci de aici: „Când vei ajunge la capătul călătoriei tale?” Când vei ajunge în Iad? Unii dintre voi puteți spune în dimineața aceasta în inimile voastre: „Și eu am fost într-o călătorie, dar, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns pe o linie moartă și nu voi mai înainta nici un centimetru. Doamne, pregătește-mă să merg în Rai și dă-mi acum credința în Mântuitorul, ca să pot trăi”. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze aceste firave cuvinte ale mele, spre gloria Lui și spre folosul vostru. Amin.

Fragment din predica de duminică dimineața, 4 decembrie 1864, la Metropolitan Tabernacle, Newington.

Note bibliografice și explicative

(1) Advent – a doua venire a lui Hristos.