Ce să îi învățăm pe copii despre Dumnezeu

Eu cred cu tărie că nicio străduință omenească, fie a predicatorilor, fie a părinților, nu poate fi eficace vreodată în aducerea unui singur suflet la cunoștința mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos, fără influențele transformatoare și cooperante ale Duhului binecuvântat. Totuși, știți prea bine și sper că veți lua în considerare cu seriozitate faptul că asta nu diminuează cu nimic obligația noastră de a folosi mijloacele adecvate în acest sens, cu cea mai mare sârguință. Dumnezeul cel măreț a statuat care sunt regulile ce funcționează atât în lumea harului cât și în cea a naturii. Deși El nu este limitat de ele, este un lucru arogant și poate fi distructiv să ne așteptăm ca El să Se abată de la ele în favoarea noastră sau a metodelor noastre.

Noi nu trăim doar cu pâine, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Dacă El ar fi hotărât să continue să ne țină în viață pe noi și pe copiii noștri, nu încape îndoială că El ne-ar hrăni și susține chiar și prin minuni. Totuși, voi vă simțiți obligați să manifestați o grijă prudentă pentru pâinea voastră zilnică. Voi concluzionați pe bună dreptate că, dacă ați neglija să le-o dați pruncilor voștri, ați putea fi acuzați de crimă înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Tot astfel, vi s-ar părea de neînchipuit că ați putea să vă justificați prin faptul că v-ați încredințat copiii în grija divină miraculoasă, în timp ce i-ați lipsi de grija și hrana normală pentru orice om. O astfel de justificare nu ar face decât să adauge lipsa de reverență față de Dumnezeu la cruzimea actului vostru și ar agrava mult crima pe care ați încerca să v-o justificați. La fel de absurd ar fi ca noi să ne flatăm cu speranța că, într-un fel sau altul, copiii noștri vor fi învățați de Dumnezeu, regenerați și sfințiți prin influențele harului Lui, în timp ce noi neglijăm grija atentă și evlavioasă în educarea lor, responsabilitate pe care vreau să o descriu azi și la care să vă îndemn…

1. Copiii trebuie crescuți neîndoielnic pe calea evlaviei și a devoțiunii față de Dumnezeu. Așa cum bine știți, aceasta este esența și temelia oricărui lucru cu adevărat bun. „Începutul înțelepciunii este frica de Domnul” (Prov. 9:10). Psalmistul îi invită pe copii la el, cu promisiunea că îi va învăța ce este frica de Domnul: „Veniți, fiilor, și ascultați-mă, căci vă voi învăța frica Domnului” (Ps. 34:11). Și sigur că unele gânduri corecte despre Ființa supremă trebuie implantate în mințile copiilor înainte de a putea fi pusă o temelie rațională a învățării lor în acele doctrine care fac referire în special la Hristos, în calitatea Lui de Mijlocitor. „Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, și că îi răsplătește pe cei ce-L caută [cu sârguință]” (Evrei 11:6).

Dovada ființei lui Dumnezeu și a unora dintre atributele naturii divine care ne vizează cel mai mult depinde în mare măsură de principii atât ușor de înțeles, încât până și cea mai slabă minte ar putea să le înțeleagă. Un copil va înțelege ușor că fiecare casă este construită de cineva, și că nu poate exista nimic fără un autor sau creator, astfel că Cel care a zidit toate lucrurile este Dumnezeu. Plecând de la această idee evidentă de Dumnezeu ca Făcător al tuturor lucrurilor, putem foarte natural să Îl ilustrăm ca fiind foarte măreț și foarte bun, astfel încât copiii să poată fi învățați de îndată să Îl iubească și să Îl respecte.

Este de o mare importanță ca toți copiii să fie pătrunși de mici de o uimire față de Dumnezeu și de o venerare smerită a Lui pentru atributele și strălucirea Lui desăvârșită. De aceea, El trebuie ilustrat înaintea lor ca mărețul Domn al tuturor. Și, când avem ocazia să le vorbim despre alte ființe nevăzute, precum îngerii sau diavolii, trebuie ca întotdeauna să le prezentăm ca fiind în totalitate sub stăpânirea și controlul lui Dumnezeu…

Trebuie să fim foarte atenți ca, atunci când învățăm acești prunci să pronunțe Numele Lui mare și înfricoșat – Domnul, Dumnezeul nostru – să facem așa încât ei să învețe să nu ia Numele Lui în deșert, ci să Îl folosească cu seriozitate, aducându-și aminte că noi și ei deopotrivă nu suntem decât un pumn de țărână și cenușă înaintea Lui. Când aud micile făpturi vorbind despre „mărețul Dumnezeu, binecuvântatul Dumnezeu, gloriosul Dumnezeu”, așa cum mi se întâmplă uneori, se naște în mine o plăcere deosebită. Consider că acest lucru este o dovadă posibilă a înțelepciunii și evlaviei deosebite a celor care au responsabilitatea educării acelor copii.

Totuși, trebuie avută mare grijă să nu limităm discuțiile noastre cu ei la aceste imagini înfricoșătoare, pentru ca nu cumva groaza de Dumnezeu să vină asupra lor și atributele Lui desăvârșite să îi facă să le fie frică să se apropie de El. Nu ar trebui să Îl descriem doar ca fiind cea mai măreață Ființă, ci și cea mai bună. Ar trebui să îi învățăm să Îl cunoască prin cel mai încurajator Nume al Lui: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exod 34:6-7). Ar trebui să Îl prezentăm ca Părintele universal, blând și indulgent^[1], care îi iubește pe cei pe care i-a creat, și care îngrijește ca ei să fie fericiți prin toate metodele potrivite. Și ar trebui să vorbim în particular despre bunătatea Lui, spunându-le că El veghează lângă pătuțurile lor cu o blândețe mai presus de cea părintească, auzind plânsetele lor firave cu o mare compasiune, înainte ca primele gânduri ale pruncilor să poată să se transforme în rugăciuni. Ar trebui să le spunem că ei trăiesc fiecare clipă în dependență de Dumnezeu și că toată dragostea noastră față de ei izvorăște din ceea ce El pune în inimile noastre, și că toată puterea noastră care vine în ajutorul lor își are originea în ceea ce El pune în mâinile noastre.

De asemenea, ar trebui să le reamintim cu seriozitate că, nu după mult timp, sufletele lor vor fi chemate să se întoarcă la acest Dumnezeu. Așa cum El este mereu alături de ei și știe tot ceea ce ei fac, spun sau gândesc chiar acum, tot așa El va aduce toate lucrurile la judecată, și ele îi vor face să fie veșnic fericiți sau veșnic pierduți, după măsura în care au fost găsiți ascultători sau răzvrătiți față de El. În această privință, trebuie să aducem înaintea lor cele mai vii și mai mișcătoare descrieri pe care Scriptura le face Raiului și Iadului, îndemnându-i să se gândească serios la ele.

După ce este pusă o astfel de temelie pe credința în Ființa și providența lui Dumnezeu, și într-o stare viitoare de răsplată sau pedeapsă, copiii trebuie învățați care sunt responsabilitățile lor față de Dumnezeu. Ei trebuie să fie învățați în particular să se roage lui Dumnezeu și să Îl laude. Cel mai bine este ca, dintr-o conștientizare profundă a atributelor Lui desăvârșite și a nevoilor lor, ei să poată veni înaintea Lui cu starea sufletelor lor folosind propriile cuvinte, chiar dacă ar fi firave și neclare. Totuși, veți observa ușor că, până ce ei vor ajunge într-o astfel de situație, poate fi foarte potrivit să îi învățați anumite rugăciuni și mulțumiri, extrase din pasaje clare ale Scripturii sau din alte expresii care le sunt familiare și care pot fi cele mai potrivite în circumstanțele în care ei se găsesc și potrivit priceperii lor…

2. Copiii trebuie învățați care este calea credinței în Domnul Isus Hristos. Știți, prietenii mei, și sper că mulți dintre voi știți asta spre bucuria zilnică a sufletelor voastre, că Hristos este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6). Prin El avem noi îndrăzneală și acces cu încredere înaintea lui Dumnezeu, care altfel ni s-ar părea „un foc mistuitor” (Evrei 12:29). De aceea, este de o mare importanță să îi conducem pe copii cât de curând se poate la cunoașterea lui Hristos, care constituie neîndoielnic o parte considerabilă a „mustrării și învățăturii” Domnului, la care apostolul ne îndeamnă și la care cel mai probabil a vrut să se refere prin acele cuvinte (Efes. 6:4).

De aceea, trebuie să îi învățăm de îndată că primii părinți ai rasei omenești s-au răzvrătit față de Dumnezeu în cel mai nemulțumitor fel, și s-au supus pe ei și pe toți urmașii lor mâniei și blestemului Lui (Gen. 1-3). Consecințele groaznice ale păcatului lor trebuie prezentate pe larg, astfel că trebuie să ne străduim să îi convingem pe copii că ei înșiși sunt expuși dezgustului lui Dumnezeu – cel mai îngrozitor lucru! – prin propria vinovăție. Astfel, prin cunoașterea Legii, trebuie să croim calea pentru Evanghelie – vestea bucuroasă a eliberării prin Hristos.

Atunci când prezentăm aceste lucruri, trebuie să avem mare grijă să nu le umplem mințile cu aversiune față de o persoană sfântă, în timp ce încercăm să le îndreptăm atenția către o alta. Tatăl nu trebuie ilustrat ca fiind sever și aproape imposibil de mișcat la compasiune, care Se lasă cu greu mișcat de mijlocirea Fiului Său milostiv ca să nutrească gânduri de îndurare și iertare. Dimpotrivă, ar trebui să vorbim despre El ca despre un izvor bogat de bunătate, privirea Lui fiind înduplecată văzând necazul nostru și starea noastră neajutorată, brațul Lui atotputernic fiind întins spre salvarea noastră, iar sfaturile și dragostea Lui veșnică alcătuind acel important plan de mântuire către care noi toți ne îndreptăm privirile cu nădejde. Am avut ocazia să vă arăt pe larg că aceasta este învățătura Scripturii. Copiii noștri ar trebui învățați de timpuriu care este acest plan, atât cât poate primi mintea lor și cât putem noi să le explicăm. Trebuie să le repetăm adesea că Dumnezeu este atât de sfânt, și totuși atât de plin de har, încât, în loc să distrugă omul sau să lase păcatul nepedepsit, El L-a făcut pe propriul Fiu o jertfă pentru păcat, rânduindu-L să fie smerit pentru ca noi să putem fi înălțați, să moară pentru ca noi să putem trăi.

De asemenea, ar trebui să le arătăm – cu uimire și bucurie sfântă – cât de pregătit a fost Domnul Isus Hristos să obțină eliberarea noastră pe o cale atât de scumpă. Cât de bucuros a spus El, „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10:7, 9)! Pentru a accentua valoarea acestei iubiri uimitoare, ar trebui să ne străduim, după putințele noastre firave, să îi învățăm cine este acest Răscumpărător plin de compasiune, să ilustrăm ceva din strălucirea Lui ca Fiul veșnic al lui Dumnezeu și Domnul măreț al îngerilor și oamenilor. Ar trebui să îi învățăm care a fost smerirea Lui uimitoare, manifestată prin abandonarea acestor glorii cerești pentru a Se face un copil slab și neajutorat, și ulterior Omul durerii și al suferinței. Ar trebui să îi conducem la cunoașterea acelor circumstanțe ale istoriei lui Isus care pot avea cea mai mare tendință de a le afecta gândurile și de a-i stimula la un simțământ timpuriu de recunoștință și dragoste față de El. Ar trebui să le spunem cât de sărac S-a făcut El ca să ne poată îmbogăți pe noi, cât de sârguincios a fost El în facerea binelui, cât de dornic le-a propovăduit El Evanghelia până și celor mai neînsemnați dintre oameni. Ar trebui să le spunem în special despre blândețea Lui față de copilași și de felul în care i-a mustrat pe ucenicii Lui când aceștia ar fi fost înclinați să îi împiedice pe copii să vină la El. Ni se spune explicit că Isus a fost foarte mâhnit și a spus: „Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți; căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei” (Luca 18:16) – o circumstanță deosebită care a fost relatată, cel puțin în parte, cu intenția ca toți copiii din veacurile ulterioare să fie impresionați și afectați de ea.

Prin aceste scene din viața Lui, ar trebui să îi conducem către momentul morții Sale. Ar trebui să le arătăm cât de ușor ar fi putut să scape de ea – lucru dovedit atât de clar prin punerea la pământ cu un sigur cuvânt a celor care veniseră să Îl aresteze (Ioan 18:6) – și totuși cât de răbdător S-a supus El celor mai crude tratamente din partea lor: să fie lovit și scuipat, să I se pună pe cap o cunună de spini și să Își poarte crucea. Ar trebui să le arătăm cum această Persoană nevinovată, sfântă și divină a fost adus ca un miel la tăiere și, în timp ce oamenii Îl străpungeau cu piroanele, în loc ca să îi umple de blesteme, El s-a rugat pentru ei, spunând: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34). Și când inimioarele copiilor sunt uimite și înmuiate de o istorie atât de ciudată, ar trebui să le spunem că așa a suspinat, a sângerat și a murit El pentru noi, reamintindu-le deseori de propriul lor interes pentru ceea ce Hristos a făcut.

Ar trebui să le îndreptăm gândurile către priveliștile glorioase ale învierii și înălțării lui Hristos, și să le descriem cu ce bunătate adorabilă Își aduce El aminte de copiii Lui în mijlocul înălțării Sale, pledând cauza ființelor păcătoase și folosindu-Și dreptul în tribunalul ceresc pentru a obține viața și slava pentru toți cei ce cred în El și Îl iubesc.

Apoi ar trebui să mergem mai departe și să îi învățăm care sunt acele aspecte particulare ale ascultării prin care se dovedește sinceritatea credinței și a dragostei noastre. În același timp, trebuie să le reamintim de slăbiciunile noastre și să le spunem despre felul în care Dumnezeu ne ajută trimițându-ne Duhul Său Sfânt ca să locuiască în inimile noastre și ca să ne echipeze pentru orice faptă sau vorbă bună. Aceasta este o lecție importantă, fără de care învățătura noastră va fi zadarnică și auzirea lor va fi de asemenea zadarnică.

*  *  *

Fragment din The Godly Family, republicată de Soli Deo Gloria, Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org.

[1] Autorul nu se referă la o indulgență păcătoasă, ci la disponibilitatea Lui de a-Și manifesta harul față de oameni.