Principalele obstacole în creșterea copiilor pentru Hristos

Este o realitate tristă că, în multe cazuri, mijloacele folosite de părinții creștini spre binele spiritual al copiilor lor nu au succes, lucru probat, mă tem, de o mulțime de dovezi. Nu vorbesc aici despre acele familii – și există oare așa ceva? – în care abia de se pot observa cele mai firave semne de reverență și ascultare de Dumnezeu sau de învățătură [creștină], unde nu se există niciun altar al familiei^[1], unde nu se aud rugăciuni ale familiei^[2] și unde nu este oferit niciun îndemn părintesc! Ce neglijență crudă, ticăloasă și distrugătoare față de interesele veșnice ale copiilor lor se vede în familiile acelora care altfel pretind că sunt creștini! Ce inconsecvență monstruoasă! Ce abandon șocant al principiilor de viață! Nici nu este de mirare că odraslele lor o iau pe căi rătăcitoare. Acest lucru se poate explica foarte ușor. Unii dintre cei mai destrăbălați tineri pe care îi știu provin din astfel de familii. Prejudecățile lor față de religie și dușmănia lor față de evlavie sunt mai mari decât cele ale copiilor care provin din familii lumești. Pretinșii credincioși inconsecvenți, ipocriți și neglijenți își incită frecvent fiii și fiicele la o aversiune și la un dezgust de neînvins față de evlavie, care par să producă în ei o determinare de a sta cât mai departe de influența ei.

Dar eu vorbesc acum despre eșecul educației religioase acolo unde ea a fost făcută întrucâtva, situații care nu sunt deloc rare… Vedem mult prea adesea cum copilul pentru care au fost făcute multe rugăciuni și pentru care erau multe speranțe, a uitat de învățăturile pe care le-a primit și aleargă alături de masele de oameni către rău. Departe de mine să adaug suferință la suferință spunând că astfel de situații sunt cauzate în fiecare caz de neglijența părinților. Nu îmi doresc să torn, cum se spune, sare și oțet peste rănile deschise făcute minții unui tată de neascultarea fiului. Nu mi-aș dori să îl fac pe un astfel de părinte nefericit să exclame: „Ocara mi-a zdrobit inima pe jumătate zdrobită de purtarea rea a copilului meu”. Știu că, în multe cazuri, nu există nimic de blamat în părinți. Rezultatul trist a fost cauzat numai de depravarea copilului, care nu poate fi supusă de nimic altceva decât de puterea Duhului Sfânt. Cea mai bună educație creștină, oricât de judicios și de perseverent ar fi făcută, a eșuat total în anumite cazuri. Dumnezeu este suveran, și El are milă de cine vrea să aibă milă (Rom. 9:15). Cu toate acestea, în ordinea mijloacelor există o tendință a educației religioase de a contribui la rezultatul dorit. Dumnezeu binecuvântează de obicei astfel de eforturi cu influența Lui mântuitoare. „Învață-l pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Prov. 22:6). Ca regulă generală, aceasta este adevărată, chiar dacă pot exista multe excepții de la ea.

Vă voi prezenta acum ceea ce eu cred că sunt principalele obstacole care se ridică în calea succesului educației religioase.

(1) Aceasta este făcută frecvent prea neglijent și inconsecvent, chiar și acolo unde nu este omisă în totalitate. Este evident că, dacă este făcută, ea trebuie însoțită de sârguință, ordine și regularitate continuă. Ea nu trebuie făcută într-o formă monotonă, plictisitoare, ci ca un lucru de un interes profund și încântător. Inima părintelui trebuie să fie implicată în întregime și într-o manieră evidentă. O parte a fiecărei duminici ar trebui folosită de părinte în educația religioasă a copiilor lui.

Preocuparea părintelui ar trebui să fie ilustrată, mai mult sau mai puțin, prin întregul obicei al purtării lui. Tatăl poate să conducă devoțiunile obișnuite la altarul familiei. Mama i se poate alătura învățându-i pe copii prin catehisme, imnuri și versete ale Scripturii. Dar dacă toate acestea sunt neînsoțite de îndemnuri serioase, de participarea activă și de efortul sârguincios de a-i face pe copii să se gândească serios la religie, înțelegând că este o chestiune de o importanță infinită, părinții nu se pot aștepta la mare lucru. Un sistem de educație religioasă rece, formală și schimbătoare mai degrabă este înclinat să producă prejudecăți față de religie decât o predispoziție în favoarea ei.

Apoi educația religioasă trebuie să fie consistentă. Ea ar trebui să cuprindă tot ceea ce poate ajuta la formarea caracterului… Ea ar trebui să dicteze alegerea școlii,^[3] a prietenilor, a recreațiilor copiilor, ca și a cărților citite de ei. Dacă ea nu face mai mult decât să îi învețe pe copii lucruri formale care sunt puse în mintea și memoria lor, în timp ce sunt neglijate efectele asupra inimii și modelarea caracterului, de pe urma unor astfel de eforturi nu ne putem aștepta la prea mult. O mână de semințe, aruncate ici și colo peste un ogor, fără vreo ordine sau perseverență, nu pot să producă o recoltă bogată după cum nici o educație religioasă capricioasă și superficială nu ar putea fi urmată de evlavia adevărată. Dacă părintele nu se străduiește vizibil, nu ne putem aștepta la ceva autentic din partea copilului. Orice părinte creștin recunoaște, la nivel teoretic, că religia este cel mai important lucru din lume. Cu toate acestea, dacă tatăl pare în practică mai interesat de o mie de ori mai mult ca fiul lui să fie un bun erudit decât ca el să fie un creștin adevărat, și dacă mama pare mai interesată ca fiica ei să fie mai degrabă o bună dansatoare sau cântăreață decât să fie copilul lui Dumnezeu, acești părinți pot să le spună orice copiilor lor în ce privește doctrina sănătoasă, dar ei nu se pot aștepta ca rezultatul să fie evlavia autentică. Acest lucru nu îl putem aștepta decât atunci când doctrina sănătoasă este predată și insuflată copiilor ca fiind singurul lucru cu adevărat necesar.

(2) Relaxarea disciplinei în familie este o altă piedică în calea unei educații religioase de succes. Părintele primește de la Dumnezeu o măsură de autoritate asupra copiilor lui, pe care el nu poate neglija să o folosească fără să se facă vinovat de călcarea în picioare a poruncilor Cerului. Fiecare familie este o comunitate care trebuie condusă strict, chiar dacă nu într-o manieră tiranică. Fiecare tată este un fel de suveran în familia lui, chiar dacă nu un asupritor. El este ca un legiuitor, nu un simplu sfătuitor. Voia lui ar trebui să fie literă de lege, nu un simplu sfat. El este chemat să poruncească, să înfrâneze, să pedepsească, iar copiii sunt chemați să asculte de el. Dacă este necesar, el trebuie să avertizeze, să mustre și să disciplineze, iar ei sunt chemați să i se supună respectuos. El trebuie să decidă ce cărți vor citi copiii lui, ce prieteni să aibă, ce angajamente să își asume și cum să își folosească timpul. Dacă el vede vreun lucru greșit, nu trebuie să intervină în maniera timidă, firavă și ineficientă a lui Eli – „„Pentru ce faceți astfel de lucruri, fiii mei?” (1 Sam. 2:23) – ci cu interdicții blânde, dar ferme. El trebuie să își cârmuiască familia și, prin întreaga lui purtare, să îi facă pe copii să știe că îi datorează ascultarea.

Oriunde disciplina lipsește, în acea familie se adaugă și confuzia și anarhia. Totul funcționează greșit în absența ei. Un grădinar poate semăna cele mai alese semințe, dar dacă nu smulge buruienile și nu taie ramurile care cresc greșit, el nu se poate aștepta să vadă florile lui crescând sau grădina lui înflorind. Părintele poate să dea cea mai bună învățătură, dar dacă nu stârpește pornirile rele prin disciplină, dacă nu corectează obiceiurile rele, dacă nu înfrânează corupția și nelegiuirea, nimic bun nu poate rezulta din truda lui. El poate fi un bun predicator și un bun preot, dar dacă nu este și un bun rege, totul este în zadar. Odată ce părintele își rupe sceptrul sau îl împrumută copiilor lui ca pe un lucru cu care ei se pot juca, poate ajunge să abandoneze orice nădejde de succes de pe urma educației religioase… Problema multor familii este că disciplina este nestatornică și schimbătoare, fiind dusă uneori până la stadiul de tiranie, și relaxată alteori până la totala abolire a regulilor, astfel că acei copii fie tremură ca niște robi, fie se revoltă ca niște rebeli; în anumite momente suspină de parcă s-ar afla sub un jug de fier, iar în altele se poartă de parcă s-ar afla într-o stare de libertate fără limite. Aceasta este o abordare total stricată, iar efectele ei sunt în general exact acelea la care ne putem aștepta.

În anumite cazuri, disciplina începe să fie aplicată prea târziu. În altele, încetează prea curând. Rolul tatălui, care are autoritate, este aproape egal ca durată cu relația lui parentală. Imediat ce poate gândi rațional, copilul ar trebui să simtă că le datorează ascultare părinților lui. Dacă el ajunge la anii adolescenței înainte de a se supune exercitării blânde a autorității părinților lui, cel mai probabil va ajunge ca un bivol neîmblânzit, care se opune înjugării. Pe de altă parte, atât timp cât copiii rămân sub acoperișul părinților, ei trebuie să se supună regulilor de disciplină ale familiei. Mulți părinți greșesc mult abdicând de la autoritatea lor în favoarea unui fiu sau a unei fiice, pentru că acel copil se îndreaptă către vârsta adultă. Este vrednic de milă să vezi un băiat sau o fată la 15 ani… cărora li se permite să semene semințele răzvrătirii în familie și li se dă voie să acționeze în opoziție față de autoritatea părintească până ce părintele prea delăsător abandonează frâiele cârmuirii în mâinile copiilor sau până ce, prin purtarea lui, îi declară pe copiii lui ca fiind într-o stare de independență. Nu trebuie să existe nicio luptă pentru putere, căci acolo unde copilul s-a obișnuit să asculte, chiar din pruncie, jugul ascultării va fi perceput în general ca ușor. Dacă nu, iar de timpuriu începe să se manifeste o atitudine rebelă, un tată înțelept ar trebui să se păzească și să nu tolereze niciun amestec, nici măcar gradual, peste autoritatea lui. În același timp, asemenea presiunii crescute din atmosferă, autoritatea lui mai mare ar trebui să fie simțită fără să fie văzută. Aceasta o va face irezistibilă.

(3) Asprimea nepotrivită, pe de altă parte, este la fel de dăunătoare ca toleranța nelimitată. Dacă toleranța fără limite și-a ucis zecile ei de mii, asprimea exagerată și-a distrus miile ei. Printr-o autoritate care nu poate greși, ni se spune că funiile dragostei sunt legături omenești. În dragoste este o putere formativă. Mintea omului este formată astfel încât să fie gata să se lase influențată de blândețe. Oamenii se lasă mai ușor conduși să își facă datoria decât să fie forțați să o facă… Dragostea pare un element atât de esențial al caracterului părinților, încât există ceva șocant de revoltător nu doar într-un părinte crud, nu doar într-un părinte aspru și lipsit de blândețe, ci chiar într-un părinte cu o inimă rece. Studiați caracterul părintesc așa cum este manifestat cel mai bine în cea mai profundă imagine morală, anume în Pilda Fiului Risipitor. Când un tată conduce în totalitate printr-o autoritate rece, seacă și goală; prin simple porunci, interdicții și amenințări; prin încruntări nepresărate cu zâmbete; când prietenul nu este amestecat niciodată cu legiuitorul, nici autoritatea ajustată de dragoste; când purtarea lui produce doar o frică servilă în inimile copilului lui, în locul unei dragoste generoase; când el este slujit dintr-o groază de efectele neascultării, nu dintr-o conștientizare a plăcerii ascultării; când el stârnește mai degrabă groază în familie, asemenea unui polițist încruntat, decât ca un înger păzitor al bucuriilor ei; când chiar și situațiile accidentale dau naștere unei furtuni sau când greșelile produc un uragan de patimi în pieptul lui; când cei ce greșesc înclină spre eschivare sau minciună în speranța că, prin ascunderea adevărului, vor evita acele corecții severe pe care dezvăluirea lui le atrage întotdeauna; când bucuriile inocente sunt întrerupte inutil; când, în fapt, nu se vede nimic dintr-un tată, ci numai un tiran – oare ne putem aștepta ca religia să crească pe un sol ca acesta? Ea poate crește astfel la fel de bine pe cât ne-am putea aștepta ca o plantă de la tropice să crească într-o zonă unde pământul este veșnic înghețat.

Este inutil ca un astfel de tată să dea lecții despre religie. El îngheață sufletul elevilor lui. El le împietrește inimile, făcându-le impermeabile. El îi pregătește să alerge mai iute spre pierzarea lor imediat ce scapă din jugul robiei lor și își pot folosi libertatea de a-și satisface poftele într-un fel nestăpânit.

Astfel, în toată purtarea lor, părinții să fie un amestec de legiuitori și prieteni, și să își tempereze autoritatea prin blândețe… Să acționeze astfel încât copiii lor să fie convinși că legea lor este sfântă și că porunca pe care au primit-o este sfântă, dreaptă și bună, și că a se lăsa astfel cârmuiți înseamnă să fie binecuvântați.

(4) Purtarea inconsecventă a părinților este un obstacol frecvent și puternic în calea succesului educației religioase… Cum trebuie să fie influența exemplului părinților? Întrucât vorbesc aici despre părinți religioși, evident că presupun că ei dovedesc într-o anumită măsură că trăiesc o religie reală… În purtarea părinților, copiii pot vedea un crâmpei din religie. Dar el este însoțit de atât de multe inconsecvențe minore, de o ceață de imperfecțiuni, că ea le stârnește puțină prețuire și le crește respectul foarte puțin. Există atât de multă gândire lumească, atât de multă conformare cu nebuniile la modă, atât de multă fluctuație în evlavia manifestată în familie, atâtea izbucniri frecvente de temperament necreștin, atâtea suspine imposibil de liniștit și atâtea cârteli în încercările vieții, atâtea animozități frecvente față de ceilalți creștini, lucruri observabile în purtarea unora, încât copiii lor văd religia în cea mai dezavantajoasă lumină posibilă. Consecința este că acest lucru fie le diminuează standardul evlaviei, fie le inspiră un dezgust total față de ea.

Dragi părinți, întrucât vă doriți ca învățăturile și îndemnurile adresate de voi familiilor voastre să izbândească, întăriți-le prin puterea unui exemplu sfânt. Nu este suficient să fiți evlavioși în general, ci să fiți evlavioși în totul; nu doar să fiți ucenici adevărați, ci unii remarcabili; nu doar să fiți creștini sinceri, ci și consecvenți. Standardul religiei voastre trebuie să fie foarte înalt. Unora dintre părinți le-aș da acest sfat: Spuneți-le copiilor voștri mai puțin despre religie, sau dovediți mai mult din influența ei. Abandonați rugăciunea în familie, sau abandonați păcatele familiei. Aveți grijă cum acționați, căci toate acțiunile voastre se văd în mijlocul familiei. Nu vorbiți niciodată despre religie decât cu respect. Nu fiți înclinați să vorbiți despre greșelile celorlalți creștini. Când un astfel de subiect este adus în discuție, vorbiți într-o atitudine de dragoste față de cel care a greșit și de dezgust hotărât față de greșeala săvârșită. Mulți părinți au provocat răni ireparabile în mințile copiilor lor printr-o dispoziție de a găsi, de a vorbi și aproape de a se bucura de inconsecvențele altor creștini. Nu luați niciodată în râs și nici nu căutați greșeli în predicatorul pe care îl ascultați. Mai degrabă lăudați-i predicile, așa încât copiii voștri să îi poată asculta cu mai mare atenție. Îndreptați-le privirile către cei mai maturi creștini. Arătați-le atractivitatea evlaviei exemplare. Pe scurt, străduiți-vă să faceți ca exemplul vostru să poată ajuta, nu să împiedice eforturile pe care le faceți spre convertirea copiilor voștri, astfel că „ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă” (2 Petru 3:11).

(5) Un alt obstacol în calea succesului educației religioase constă uneori din purtarea sălbatică a unui membru mai în vârstă al familiei, mai ales în cazul unui fiu dedat excesiv plăcerilor. În general, ramurile mai avansate în vârstă ale unei familii au o influență considerabilă asupra restului familiei, și dau adeseori tonul în aspectele morale din viețile celorlalți. Frații și surorile lor mai mici privesc către ei. Ei aduc în casă prieteni, cărți și distracții, modelând astfel caracterul surorilor și al fraților lor mai mici. De aceea, este de o mare importanță ca părinții să le acorde o atenție specială copiilor lor mai mari. Dacă, din nefericire, obiceiurile acestora sunt hotărât în conflict cu încurajarea la sfințenie a restului familiei, dacă este posibil, ei trebuie îndepărtați de ea. Un singur fiu destrăbălat poate să îi ducă în rătăcire pe toți frații lui. Am văzut acest lucru și, în unele cazuri, durerea a fost foarte mare. Un părinte se poate simți lipsit de dorința de a-l trimite de acasă pe un copil răzvrătit, pentru că se teme că el va ajunge într-o stare și mai rea. Dar blândețea arătată față de el în acest fel ar fi o cruzime față de ceilalți. Răutatea este contagioasă, mai ales când persoana bolnavă este un frate.

(6) Prieteniile rele cu persoane din afara familiei anulează toată influența educației religioase dată acasă. Un părinte creștin trebuie să fie mereu veghetor la prieteniile pe care copiii lui sunt înclinați să și le facă. Acesta este un subiect care ar trebui să îi preocupe deopotrivă pe copii și pe părinți. Un singur prieten ales cum nu trebuie poate să anuleze tot binele pe care i-l faceți acasă copilului vostru. Este imposibil să fiți suficient de vigilenți în această privință. Încurajați-i încă din pruncia lor să privească la voi ca fiind aceia care alegeți cine să le fie prieteni. Arătați-le clar nevoia ca lucrurile să stea astfel, și formați în ei un obicei de a vă consulta în orice situație. Nu încurajați niciodată o prietenie care nu ar putea avea o influență hotărât pozitivă asupra caracterului lor religios. Acest avertisment nu a fost niciodată mai necesar ca în vremurile prezente. Tinerii sunt aduși împreună foarte mult de organizațiile religioase care se formează în zilele noastre… Cu toate acestea, este mai degrabă o naivitate să credem că toți tinerii activi de la școlile duminicale, de la societățile misionare pentru tineri și așa mai departe, ar fi prieteni potriviți pentru fiii și fiicele noastre.

(7) Dezbinările care au loc uneori în bisericile noastre și care îi umplu pe creștini de amărăciune unii față de alții, au o influență foarte nefastă asupra minților celor tineri. Ei văd atât de multe lucruri care sunt la polul opus atitudinii și caracterului distinctiv al creștinismului de ambele părți ale conflictelor, și pătrund atât de adânc în gândirea și simțămintele uneia dintre tabere, încât fie atenția lor este abătută de la lucrurile esențiale ale credinței, fie se aleg cu prejudecăți față de ele. Eu cred că aceasta este una dintre consecințele cele mai dureroase și mai dăunătoare ale disputelor din biserici…

(8) Atitudinea de independență, încurajată de obiceiurile și opiniile lumii, este o altă piedică față de efectele bune și de dorit ale educației religioase. Înclinația foarte evidentă din aceste timpuri de a extinde privilegiile copiilor prin diminuarea prerogativelor părinților lor nu ajunge nici să îi mângâie pe părinți, nici să le aducă vreun beneficiu copiilor. Răzvrătirea împotriva unei autorități pe drept constituită nu poate fi o binecuvântare în nicio circumstanță; toți părinții înțelepți, alături de toți tinerii înțelepți, ar trebui să își dea mâinile în susținerea autorității părintești corecte. Oricât de precoce s-ar simți unii tineri că s-au apropiat de maturitate, astfel încât autoritatea părintească să li se pară că îi asuprește, apropierea mai naturală și mai lentă de maturitate a altora va recunoaște autoritatea părintească drept o binecuvântare. Copiii care percep jugul parental ca pe o povară nu vor privi la jugul lui Hristos ca un lucru benefic.

Dragii mei prieteni, acestea cred eu că sunt principalele obstacole în calea succesului acelor eforturi făcute de mulți în educația religioasă a copiilor lor. Gândiți-vă la ele cu seriozitate și, după aceasta, străduiți-vă să le evitați… și, chiar dacă nu neglijați niciun mijloc care poate să le crească mângâierea, numele și utilitatea în această lume, concentrați-vă eforturile și folosiți cea mai nobilă energie într-o manieră biblică, judicioasă și perseverentă de educație religioasă a copiilor voștri.

* * *

Fragment din The Christian Father’s Present to His Children, republicată de Soli Deo Gloria, Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org.

[1] altarul familiei – locul unde se petrece închinarea în familie.

[2] rugăciunea familiei – mulți autori din vechime foloseau această expresie referindu-se la închinarea în familie.

[3] Din acest motiv, mulți părinți au ales în vremurile noastre să își educe copiii acasă.