Tematici: Devoțiune Umblarea cu Hristos Categorie: Viață creștină

Ce este părtășia cu Dumnezeu?

Matthew Barker

„Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții” (1 Ioan 1:7).

Tema pe care urmează să o analizez este cea a părtășiei[1] cu Dumnezeu – cum să o avem și cum să o păstrăm într-un fel consecvent, atât cât suntem în stare în această lume… Subiectul acesta este unul deosebit, abundent și despre care se vorbește mult. Totuși, temerea mea este că el nu este atât de bine înțeles și cu atât mai puțin experimentat, deși subiectul are legătură clară cu experiența creștină… Dar iată calea prin care putem avea părtășie și comuniune cu Dumnezeu, așa cum spune pasajul nostru: „dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții”.

Pentru unii comentatori, expresia „unii cu alții” sună ca și cum apostolul se referă la sfinții cărora le scria: „Noi și voi avem părtășie unii cu alții, adică noi, apostolii, cu voi, credincioșii”… Totuși, ar trebui să înțelegem mai degrabă că apostolul vorbește aici despre părtășia pe care Dumnezeu o are cu copiii Lui și ei cu El… Un manuscris antic din greacă folosește aici expresia „cu El”, adică „Dumnezeu și noi vom avea părtășie”. Așa ar trebui să înțelegem acest verset, căci apostolul nu vorbește despre părtășia dintre sfinți, ci despre comuniunea și părtășia noastră cu Dumnezeu, la fel ca în versetul 6: „Dacă zicem că avem părtășie cu El, și umblăm în întuneric, mințim, și nu trăim adevărul”. După care apostolul adaugă: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții”.

Voi trata acum subiectul în sine: Ce este această părtășie cu Dumnezeu? Termenul din limba greacă tradus prin părtășie… are sensul de „comun”. Așadar, el vorbește despre ceva ce este comun și reciproc între Dumnezeu și noi, așa cum părtășia dintre oameni vorbește despre ceva reciproc, de fiecare parte. De aceea, părtășia noastră cu Dumnezeu este fie activă, fie pasivă; ea este activă în ceea ce trece de la noi la Dumnezeu, și pasivă în ceea ce este transmis de la El către noi.

1. Activă de partea noastră: aceasta constă din acțiunile duhovnicești ale sufletelor noastre față de Dumnezeu, când facultățile sufletelor noastre sunt înclinate către El și se focalizează pe El, când mintea este folosită în contemplarea Lui, iar voința în alegerea și primirea Lui, și când dorințele noastre sunt ațintite asupra Lui și centrate în El. Prin dorințele noastre, noi Îl căutăm pe Dumnezeu, prin dragostea noastră ne alipim de El, și prin desfătarea noastră ne supunem Lui și ne găsim mângâierea în El.

2. Pasivă de partea lui Dumnezeu: părtășia noastră cu Dumnezeu constă din părtășia noastră în El și din revelarea Sa față de noi. Această revelare a lui Dumnezeu față de noi în părtășia noastră cu El se manifestă în trei lucruri speciale: lumina, viața și dragostea.

(1) În lumină: mă refer la lumina cunoașterii și priceperii spirituale, prin care suntem făcuți în stare să deosebim lucrurile spirituale într-o manieră spirituală. Apostolul spune că acest lucru se petrece când „Dumnezeu ne-a luminat inimile” (2 Cor. 4:6), iar psalmistul spune că, în acest fel, „prin lumina Ta vedem lumina” (Ps. 36:9).

(2) În viață: noi suntem făcuți astfel părtași vieții lui Dumnezeu, chiar dacă într-o măsură mai mică, dar nu mai suntem „străini de viața lui Dumnezeu”, așa cum spunea apostolul că fuseseră Neamurile (Efes. 4:18). Prin această „viață a lui Dumnezeu” trebuie să înțelegem ceea ce Scriptura numește sfințire,[2] căci sfințenia este viața lui Dumnezeu în om. Când Dumnezeu sfințește un om, El îi înviază sufletul care era mort în păcat și îl face părtaș vieții duhovnicești sau „vieții lui Dumnezeu”, numit în altă parte „părtași firii dumnezeiești” (2 Petru 1:4) și o înnoire a omului „spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut” (Col. 3:10).

(3) În dragoste: Dumnezeu comunică dragostea Lui, în sensul și gustul ei pentru suflet, ceea ce apostolul numește „dragostea lui Dumnezeu… turnată în inimile noastre” (Rom 5:5). Așa că, în această părtășie cu Dumnezeu, noi nu avem doar noțiunea dragostei Sale în mințile noastre, ci și gustul și experimentarea ei în inimile noastre! Aici se înțelege toată acea pace, bucurie și mângâiere care izvorăște de aici și se revarsă în suflet, izvorând din comunicarea simțământului dragostei Sale față de noi. Apostolul Iacov vorbește despre această comuniune cu Dumnezeu referindu-se la ambele ei părți când spune: „Apropiați-vă de Dumnezeu, și El Se va apropia de voi” (Iacov 4:8). Iar Hristos a vorbit despre ambele în aceste cuvinte: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). El exprimă partea activă a comuniunii cu Dumnezeu prin dragostea noastră față de El și prin păzirea poruncilor Lui, și partea pasivă prin venirea Lui și a Tatălui Său la noi, ca să locuiască împreună cu noi. Apostolul Ioan le exprimă prin locuirea noastră în Dumnezeu și prin locuirea lui Dumnezeu în noi. Noi locuim în Dumnezeu fie prin credința în El, prin care facem din El obiectul încrederii și al dependenței noastre; sau în special prin dragostea noastră față de El, așa cum este exprimat aici de apostol: „cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu” (1 Ioan 4:16); și apoi Dumnezeu locuiește în noi, exprimând astfel părtășia cu Dumnezeu în celălalt aspect a ei, constând în revelarea Sa față de noi.

Dar trebuie să ne gândim cu sobrietate la această părtășie cu Dumnezeu. Ea nu este o transformare a sufletului omului în esența și ființa divină, ca și cum omul ar deveni Dumnezeu, ar fi înglobat în El și și-ar pierde propria existență și ființă în Dumnezeu. Aici nu este vorba nici de un amestec al ființei lui Dumnezeu cu ființa creată a omului, așa cum apa și vinul se pot amesteca, astfel încât natura ambelor se pierde în acel amestec. Acest lucru nu se petrece nici măcar în cazul îngerilor sau al sufletelor glorificate din Cer. Ei își păstrează propria natură și ființă, chiar dacă se află în cea mai înaltă părtășie cu Dumnezeu! Acest lucru nu a avut loc nici măcar între natura umană și cea divină a lui Hristos,[3] ca și cum cele două s-ar fi amestecat și și-ar fi pierdut naturile diferite una în cealaltă, chiar dacă natura divină și cea umană a lui Hristos au cea mai apropiată unire și părtășie una cu alta.


Fragment din Puritan Sermons, Vol. 4 (Wheaton, IL: Richard Owen Roberts, Publishers, 1981), 38-56.


Păstrează-te în părtășie cu Dumnezeu. Puterea ta de a sta în picioare și de a rezista la toate atacurile spirituale provine din părtășia ta cu Dumnezeu. Părtășia cu Dumnezeu este ceea ce te va face să stai neclintit și să biruiești peste toți vrăjmașii, peste toate greutățile, pericolele și morțile. – Thomas Brooks

Există părtășie și comuniune cu toate Persoanele [Sfintei Treimi], cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, și cu dragostea lor luată împreună și separat. Aceasta este părtășia despre care Ioan a vorbit și pe care Mângâietorul le-a făgăduit-o apostolilor, pe care le-a dat-o și în care i-a adus… și aceasta este părtășia pe care ar trebui să o căutăm și noi. Există o părtășie implicită cu toate aceste Persoane, astfel că, dacă inima mea este mânată de dragoste față de Unul, pot cunoaște dragostea celorlalți doi. – Thomas Goodwin


[1] autorul se referă la părtășia spirituală.

[2] sfințire – Sfințirea este lucrarea Duhului lui Dumnezeu prin care noi suntem înnoiți în întreaga ființă după chipul lui Dumnezeu și suntem făcuți în stare să murim tot mai mult față de păcat și să trăim tot mai mult în neprihănire. (v. Spurgeon’s Catechism, Q. 34).

[3] Autorul face aici referire la întruparea lui Hristos, în care El „a fost și continuă să fie pe veci Dumnezeu și Om în două naturi diferite și totuși într-o singură Persoană” (v. Spurgeon’s Catechism, Q. 20).

Sus