Însetarea și tânjirea

Sfatul meu este acesta: în toate rugăciunile din odăița ta^[1], însetează și tânjește după părtășia cu Dumnezeu. În toate meditațiile tale personale, nu te mulțumi cu nimic mai prejos de părtășia cu Dumnezeu, cu nimic mai prejos de bucuria dulce și spirituală a lui Dumnezeu (Cânt. 3:1-3; Ps. 73:28). „Un lucru cer de la Domnul, și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de Templul Lui” (Ps. 27:4). Fără părtășia cu Domnul templului, templul Domnului nu va satisface sufletul lui David. „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” (Ps. 42:1-2).

Așa cum observau Aristotel^[2] și alții, cerbul este cel mai vlăguit și mai însetat dintre toate viețuitoarele, când este hăituit și vânat; apoi îi este foarte sete… Prin aceasta, David descoperă ce sete fierbinte și vehementă exista în sufletul lui după părtășia cu Dumnezeu. Așa cum nimic nu poate satisface cerbul hăituit decât apele izvoarelor, tot așa nimic nu poate satisface sufletul, decât bucuriile lui Dumnezeu. „Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria și veselia mea” (Ps. 43:4). Altarul lui Dumnezeu este înțeles aici ca închinarea la Dumnezeu. Dar nu avem de-a face cu o simplă închinare la El, ci cu părtășia cu Dumnezeu în închinarea la El, aceasta fiind bucuria nespusă a lui David. „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă. Așa Te privesc eu în locașul cel sfânt, ca să-Ți văd puterea și slava” (Ps. 63:1-2). Sufletul lui David nu a însetat după o coroană, nici după o împărăție, nici după vreo măreție sau strălucire lumească, ci după o bucurie aleasă și dulce în Dumnezeu, în starea sa pustie… „Sufletul meu suspină și tânjește de dor după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu” (Ps. 84:2). Sunt de acord cu ce spunea Bernard:^[3] „Nu pot veni niciodată la Tine decât prin Tine; nu pot veni niciodată de la Tine fără Tine”.

Oriunde te-ai duce în odăița ta, caută sârguincios părtășia reală și conștientă cu Dumnezeu, astfel încât să ieși de acolo cu o oarecare strălucire a lui Dumnezeu în sufletul tău, așa cum a fost Moise când s-a coborât de pe munte având fața strălucitoare (Exod 34:29-35). O, nu-ți face în grabă rugăciunile personale, nu vărsa lacrimi inutile și nu căuta orice fel de bucurii, ci străduiește-te și tânjește după bucuria acelei părtășii interioare și apropiate cu Dumnezeu, așa încât să pleci de acolo cu o aromă aleasă și dulce a lui Dumnezeu, în inima și viața ta, astfel ca să se poată spune despre tine ce s-a spus despre alții: „au priceput că fuseseră cu Isus” (F.A. 4:13). Este trist când creștinii se întorc din odăițele lor la treburile, familiile și negoțul lor fără cele mai neînsemnate raze vizibile ale gloriei divine asupra lor.

O, dragul meu, rugăciunea personală va fi un lucru sec, fără sevă, fără viață, fără inimă și fără mângâiere, dacă nu te bucuri de părtășia cu Dumnezeu în ea. Părtășia cu Dumnezeu este însăși viața, sufletul și cununa tuturor îndatoririlor tale personale. De aceea, caut-o așa cum cauți viața! Când te duci în odăița ta, abandonează orice lucru care îți poate împiedica rodirea în Hristos și primește orice deschide calea pentru bucuria ta în Hristos. O, fă ca rugăciunea personală să fie ca un pod de aur, ca o corabie și un car ce duce sufletul tău la Dumnezeu și te așază într-o părtășie mai intimă cu Dumnezeu. Nu lăsa ca vreo îndatorire personală să te satisfacă sau să te mulțumească, în care să nu fi conversat cu Dumnezeu așa cum un copil vorbește cu tatăl lui sau cum o nevastă vorbește cu soțul ei, ori cum un prieten vorbește cu prietenul lui, față către față. Nimic nu dovedește mai mult goliciunea, falsitatea și boala inimii ca atunci când oamenii fac din îndatorire un scop în sine, din rugăciune un scop în sine; când ei încep o îndatorire, o împlinesc, se fericesc și se binecuvântează după ea, dar nu se bucură niciodată câtuși de puțin de părtășie cu Dumnezeu în acea îndatorire.

Întrebare: Dar cum poate ști cineva că are o părtășie reală cu Dumnezeu într-o îndatorire? Aceasta este o întrebare foarte bună și necesară, și cere un răspuns clar și satisfăcător. Iată care este răspunsul:

[1] Omul poate avea părtășie cu Dumnezeu în întristare și lacrimi, deși poate să nu aibă părtășie cu El în bucurie și desfătare (Ps. 51:17). Omul poate avea părtășie cu Dumnezeu într-o manieră care îi smerește, îi înmoaie și îi proșterne inima, deși poate să nu aibă părtășie cu El într-o manieră care să îi revigoreze, să îi înveselească și să îi mângâie inima. Este o mare greșeală printre mulți creștini să creadă că ei nu au părtășie cu Dumnezeu în odăițele lor decât dacă se întâlnesc cu El în îmbrățișări și săruturi, în bucurie și mângâierea sufletelor lor (Cânt. 2:4-6). Când ei Îl găsesc pe Dumnezeu umflând izvoarele bucuriei și ale mângâierii în sufletele lor; când Îl găsesc pe Dumnezeu vorbindu-le de pace; când descoperă prezența singulară a lui Dumnezeu într-un fel care îi înveselește, îi împrospătează și le lărgește inimile în odăițele lor – ei sunt gata să concluzioneze că au avut o părtășie dulce cu Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu îi întâmpină acolo și doar le frânge inimile din cauza păcatului și le scoate din păcat; dacă îi întâmpină și doar Își manifestă puterea și prezența în proșternerea și smerirea sufletelor lor la vederea și conștientizarea corupțiilor lor puternice și a multor imperfecțiuni din viețile lor, ei sunt atât de greoi în a crede că au avut parte de câtuși de puțină părtășie cu El!

Ei bine, prietene, ține bine minte acest lucru: un creștin poate avea părtășie reală cu Dumnezeu în smerirea inimii lui la fel de bine ca în mângâierea inimii lui. Un creștin poate avea o părtășie deosebită cu Dumnezeu când ochii îi sunt plini de lacrimi, la fel ca atunci când inima îi este plină de bucurie (Ioan 20:11-19). Dumnezeu îl întâmpină uneori pe bietul creștin în odăița lui și îl zdrobește și smerește foarte mult; alteori, El îl întâmpină pe același creștin în odăița lui și îl înveselește și mângâie cu putere. Uneori Dumnezeu se întâlnește cu un biet suflet, și El îl liniștește acolo într-un fel suav; alteori, El îl înviorează și îl trezește mult. Dumnezeu nu vine întotdeauna asupra unui suflet în același fel; El nu intră mereu pe aceeași ușă (Ioan 3:8). Noi ne așteptăm ca prietenii să ne viziteze bătând la ușa din față, dar ei vin apoi pe ușa din spate; alteori, când îi așteptăm la ușa din spate, ei vin pe ușa din față! La fel vine și Dumnezeu în sufletele copiilor Lui. Uneori ei se duc în odăițele lor și se așteaptă ca Dumnezeu să vină pe ușa din față a bucuriei și mângâierii, dar El intră pe ușa din spate a întristării și suspinelor. Alteori, când ei se așteaptă ca El să vină pe ușa din spate a smeririi, zdrobind și înmuindu-le inimile, Dumnezeu vine pe ușa din față a bucuriei și consolării, înveselind sufletele și aducându-le bucurie.

[2] Nu toți creștinii se bucură de aceeași părtășie cu Dumnezeu în odăițele lor. Unii se bucură de multă părtășie cu El în odăițele lor, iar alții se bucură de puțină părtășie cu El. Moise a avut parte de părtășie mai clară, mai glorioasă și mai constantă cu Dumnezeu în vremurile sale decât au avut alții în viețile lor (Exod 33:11; Deut. 5:4; Num. 12:7-8). Dumnezeu nu i-a vorbit nimănui față către față cum i-a vorbit lui Moise. În vremea lui, Avraam a avut o părtășie mai apropiată, mai prietenoasă și mai intimă cu Dumnezeu decât sfântul Lot sau oricare alții din vremea respectivă (Gen. 18). Și deși toți ucenicii, cu excepția lui Iuda, au avut o părtășie dulce cu Hristos în zilele Sale trupești, Petru, Iacov și Ioan au avut o părtășie mai clară, mai aleasă și mai deplină cu El decât restul ucenicilor (Matei 17:1-4). Dintre toți ucenicii, Ioan a avut cea mai intimă părtășie cu Hristos. El a avut parte de cea mai mare favoare la curtea lui Hristos, fiind cel ce a putut să-și plece capul pe pieptul lui Hristos, cel ce putea să-I spună orice, cel ce putea să știe orice despre Hristos și care putea să Îi ceară orice (Ioan 13:23; 20:2; 21:20). Faptul că nu toți creștinii se bucură de aceeași părtășie cu Dumnezeu în odăițele lor este dovedit după cum urmează:

În primul rând, nu toți creștinii se pregătesc la fel ca să se bucure de părtășia lor personală cu Dumnezeu. De aceea, nu toți creștinii se bucură de aceeași părtășie cu Dumnezeu în odăițele lor (Ecles. 5:1; Ps. 10:17). În general, cel care se pregătește cel mai mult pentru părtășia personală cu Dumnezeu este și cel care se bucură de cea mai apropiată părtășie cu El (2 Cron. 30:17-20).

În al doilea rând, nu toți creștinii prețuiesc la fel părtășia personală cu Dumnezeu. Unii o prețuiesc mai mult decât toate lucrurile, așa cum spunea acel nobil marchiz: „Blestemat este cel care preferă toată lumea mai mult decât chiar un ceas de părtășie cu Dumnezeu”. Ei se uită la ea ca la acel mărgăritar de mare preț, pentru care sunt gata să vândă tot ce au. Alții o prețuiesc mai puțin și, de aceea, se bucură de mai puțină părtășie decât cei care o prețuiesc mai mult (Iov 23:12; Ps. 119:127; Matei 13:45-46).

În al treilea rând, nu toți creștinii caută la fel părtășia cu Dumnezeu în odăițele lor. Unii o caută la fel cum caută un om condamnat iertarea, la fel cum un întemnițat caută scăparea sau cum un biet cerșetor caută donațiile trecătorilor (Ps. 73:28; Isaia 26:8-9). Este clar că aceia care caută cu cel mai mult zel, cu cea mai mare înfierbântare și cu cea mai mare insistență imaginabilă o și capătă. Dar alții caută părtășia cu Dumnezeu în odăițele lor într-o manieră mai rece, mai nepăsătoare, mai ușuratică și mai leneșă… Cei care caută mai sârguincios părtășia cu Dumnezeu sunt cei care, de regulă, sunt binecuvântați cu cele mai mari grade de părtășie personală cu Dumnezeu.

În al patrulea rând, nu toți creștinii se folosesc cum se cuvine de părtășia lor personală cu Dumnezeu. De aceea, nu toți creștinii se bucură de aceeași părtășie cu Dumnezeu. Unii se folosesc de ea într-o manieră mai înțeleaptă, mai smerită, mai sfântă, mai credincioasă, mai rodnică și mai constantă decât alții. Astfel, ei sunt binecuvântați cu grade mai înalte de părtășie cu Dumnezeu. Unii creștini folosesc mai bine părtășia lor personală cu Dumnezeu împotriva lumii, a firii pământești și a diavolului decât fac alții, motiv pentru care nu este de mirare că ei se bucură de mai multă părtășie cu Dumnezeu în odăițele lor decât se bucură alții.

În al cincilea rând, nu toți creștinii au aceeași nevoie de părtășie cu Dumnezeu în odăițele lor. De aceea, nu toți creștinii au parte de același grad de părtășie personală cu Dumnezeu. Nu toți creștinii ocupă același loc în trupul trainic al lui Hristos (1 Cor. 12:14-15); unii cârmuiesc, alții sunt cârmuiți. Totuși, fiecare om are nevoie de mai multă sau mai puțină părtășie cu Dumnezeu, potrivit locului pe care îl ocupă în trupul lui Hristos. Din nou, nu toți creștinii au aceeași povară de dus, nici aceleași dificultăți de înfruntat, nici aceleași pericole de care să scape, nici aceleași ispite cu care să se lupte, nici aceleași patimi și corupții de omorât, nici aceleași îndurări și experiențe de folosit etc.; de aceea, nu toți creștinii au nevoie de aceeași părtășie cu Dumnezeu în odăițele lor. În mod obișnuit, Dumnezeu Se revelează mai mult sau mai puțin potrivit diferitelor nevoi și stări ale copiilor Lui.

În al șaselea rând, nu toți creștinii se confruntă cu întreruperi ale părtășiei lor cu Dumnezeu din exterior și din interior. De aceea, nu toți vor avea parte de aceeași părtășie personală cu Dumnezeu. Unii au parte de o lume întreagă de întreruperi interioare și exterioare, mult mai multe decât au parte alții, dintre acestea fiind vocațiile lor exterioare, raporturile cu alți oameni, starea în care se găsesc și circumstanțele prin care trec etc., toate acestea presupunând ocazii care îi întrerup din părtășia lor personală cu Dumnezeu mai mult decât în cazul altor creștini. Dincolo de aceasta, Satana este mai ocupat în cazul unor creștini decât în cazul altora. Corupțiile lucrează mai puternic și mai violent în unii creștini decât în alții. Apoi aș mai spune că până și înclinațiile foarte naturale ale unor creștini sunt mai aducătoare de întreruperi în cazul altor creștini. Prin urmare, nu toți creștinii au parte de aceeași părtășie personală cu Dumnezeu; unii au parte de mai mult, alții de mai puțin, așa cum consideră Dumnezeu cel mai bine în înțelepciunea Lui infinită.

Totuși, niciun creștin să nu creadă că el nu are parte deloc de părtășie cu Dumnezeu în rugăciunea personală doar pentru că nu are o părtășie deplină, deosebită, dulce, conștientă și constantă cu Dumnezeu, așa cum au avut sau au unii dintre sfinți. Toți sfinții se bucură de părtășie cu Dumnezeu în odăițele lor: unii mai mult, alții mai puțin; unii au o părtășie mai intensă, alții una mai puțin intensă; unii sunt răpiți până în al treilea cer,^[4] alții doar până la nori…

Creștinul smerit este cel mai plăcut creștin. Când un om poate ieși din odăița lui și să exclame asemenea lui Augustin,^[5] „Urăsc ce sunt, și iubesc și doresc ce nu sunt. O, ce nenorocit sunt, căci în mine crucea lui Hristos încă nu a mâncat tot gustul otrăvitor și amar al primului pom”, sau asemenea unui alt sfânt, „Doamne, văd, dar încă sunt orb; vreau, și totuși mă răzvrătesc; urăsc, și totuși iubesc; Te urmez, și totuși cad; merg înainte, și totuși leșin; mă lupt, și totuși încă nu izbândesc”, poate fi încrezător că a avut părtășie cu Dumnezeu. Cel ce își încheie îndatoririle din odăița lui într-o manieră de umilire de sine și plecându-se până la pământ la picioarele lui Dumnezeu, acela poate să spună cu siguranță că a avut părtășie cu Dumnezeu. Dar când oamenii ies din odăițele lor cu inimile infatuate și înălțate, cum erau inimile fariseilor, este clar că ei n-au avut nicio părtășie cu Dumnezeu (Luca 18:11-12). Dumnezeu nu S-a apropiat de sufletele lor, căci ei spun: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt [mai sfânt decât tine, lit. KJV]!” (Isaia 65:5).

Fragment din “The Privy Key of Heaven,” in The Complete Works of Thomas Brooks, Vol. 2, 262-271.

[1] odăiță – în acest context, nu se referă la o cămară, ci la o cameră folosită ca loc pentru studiu personal, rugăciune și meditație (v. Matei 6:6).

[2] Aristotel (384-322 î.d.Hr.) – filozof grec, elevul lui Platon (428/427-348/347 î.d.Hr..).

[3] Bernard de Clairvaux (1090-1153) – reformator monastic francez și teolog cunoscut pentru devoțiunea lui.

[4] răpiți – cu sensul de a avea o intensitate deosebită a părtășiei cu Dumnezeu.

[5] Aurelius Augustin (354-430) – teolog din biserica primară, născut la Tagaste, în partea de N a Africii.