Compasiunea pentru cei pierduți

„Ochii îmi varsă șiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită” (Ps. 119:136).

Dacă Domnul ne arată privilegiile pe care le au copiii Săi, în aceeași măsură El ne învață să avem compasiune pentru cei care nu au aceste privilegii. Aceasta a fost felul cum a acționat Isus. Viața Sa a pus în evidență aceasta, iar inima Lui era „plină de sensibilitate”. Au existat unele situații când manifestarea compasiunii Sale s-a făcut într-un fel cu totul deosebit. Aproape de finalul vieții Sale pământești, stă scris că, „S-a apropiat de cetate și a văzut-o,” – „frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ” (Ps. 48:2) – dar acum umblând după propriile ei căi, și „mâhnit de împietrirea inimii lor”, El „a plâns pentru ea” (Luca 19:41; comp. Matei 23:37 și Marcu 3:5). A urmat apoi un moment al triumfului. Atmosfera s-a umplut de osanale. Drumul era presărat cu ramuri de finic, și peste tot era numai bucurie și laude (Luca 19:36–40). În mijlocul acestei exaltări, părea că numai Mântuitorul nu avea voce ca să exprime acest aparent triumf – inima nu I se bucura. Gândul Său atoateștiutor vedea toată această ruină spirituală în care oamenii se aflau; și nu putea face altceva decât să plângă, chiar în mijlocul acestei veselii. Ochii îmi varsă șiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită.

Iar în aceste aspecte, ca și în orice alte situații, creștinul se va conforma chipului Domnului său. Inima sa va fi atinsă de o sensibilă preocupare pentru onoarea Dumnezeului său, și de milă și compasiune pentru acei păcătoși ruinați care nu păzesc Legea Lui și care pier în nelegiuirile lor. În același fel Lot, în Sodoma, „era foarte întristat de viața destrăbălată a acestor stricați… își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite” (2 Petru 2:7-8). La fel era Moise – „M-am aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului, ca mai înainte, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, fără să mănânc și fără să beau apă, din pricina tuturor păcatelor pe care le săvârșiserăți, făcând ce este rău înaintea Domnului, ca să-L mâniați.” (Deut. 9:18-19). La fel făcea și Samuel, în așteptarea judecăților lui Dumnezeu asupra lui Saul, „Samuel s-a mâhnit și toată noaptea a strigat către Domnul” (1 Sam. 15:11, 35). Ezra povestește cum, într-o situație asemănătoare, într-o răbufnire de adâncă tristețe, „mi-am sfâșiat hainele și mantaua, mi-am smuls părul din cap și perii din barbă, și am stat jos mâhnit… am stat jos mâhnit, până la jertfa de seară” (Ezra 9:3-4). Și dacă David suferea din cauza asupririi omului (Ps. 119:134), totuși propriile sale răni nu l-au condus niciodată la astfel de exprimări ale întristării precum s-a petrecut la vederea faptului că oamenii disprețuiau Legea Dumnezeului lui.

Trebuie oare noi să avem un astfel de duh de compasiune, ca fiind o caracteristică a slujitorilor lui Dumnezeu? Ar putea slujitorii Lui, în aceste zile în care abundă nelegiuirea, chiar și în apropierea lor, să eșueze a auzi chemarea de a :plânge între tindă și altar” (Ioel 2:17)? Cât de mult ne învață exemplul profetului din vechime – mai întâi pledând deschis pentru iertarea răzvrătirii poporului, și apoi să plângă „în ascuns, pentru mândria voastră” (Ier. 13:17)! Nu mai puțin lipsit de învățătură este exemplul marelui apostol, care scria: „Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare, și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești” (Rom 9:1-3). Mustrând pe cei păcătoși, el nu le putea scrie alte cuvinte decât acestea, „V-am scris cu multă mâhnire, și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi” (2 Cor, 2:4), după care, vorbind altora despre ei, cu aceeași sensibilitate sufletească, el adăuga următoarele: „Căci v-am spus de multe ori, și vă mai spun și acum, plângând” (Fil. 3:18; F.A. 20:19). Lacrimile acestea veneau nu atât din talentul oratoric creștin, pe cât veneau din compasiune creștină.

Astfel, iată cum este caracterul oamenilor lui Dumnezeu – nu ca și cum ei ar fi insensibili, ci ca și unii „care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârșesc acolo”. Ei, numai ei, sunt cei marcați de milă în mijlocul acestei ruine universale din jurul lor (Ezec. 9:4). Ceea ce lipsește unei astfel de atitudini a sufletului sunt mândria și indiferența, lucruri care ar fi pete dureroase asupra pretenției de a crede în Evanghelie (1 Cor. 5:2). Și cât de mare este lumea față de care această compasiune poate fi manifestată fără limite! Imaginea dezgustătoare a unei lumi apostată de la Dumnezeu, a mulțimilor care se joacă cu distrugerea lor veșnică – ca și cum Dumnezeul cerului ar fi „un om ca să mintă” (Num. 23:19), este suficientă pentru a determina ca râuri de lacrimi să curgă din inimile celor cărora le pasă de gloria Lui. Cât de imensă este mulțimea păcatelor care se ridică precum un nor înaintea Domnului, chiar și numai dintr-o singură inimă! Adaugă mulțimea păcatelor celor dintr-un sat, dintr-un oraș, dintr-o țară, și din lumea întreagă! În fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare moment, râuri de lacrimi ar trebui să curgă formând un val imens, gata să rupă barierele. Nu vorbim acestea dintr-o sensibilitate exterioară (în care prin constituția noastră putem fi săraci, și în exprimarea căreia ar putea să nu fie mai mult decât niște vorbe goale, fără simțăminte reale, spirituale), ci ne întrebăm următoarele – Punem noi la inimă situația semenilor noștri păcătoși care pier? Am putea vedea noi o casă în flăcări, fără ca să ne dovedim repede și în mod practic compasiunea pentru cei ce locuiesc în ea? Și totuși, vai, cât de adesea observăm suflete care stau pe marginea prăpastiei, inconștiente de pericolul în care se află sau sfidând acel pericol – și cu toate acestea manifestăm o indiferență asemănătoare! Cum putem fi noi creștini, dacă nu credem Scripturile când avertizează privind pericolul care îi paște; sau, dacă le credem, totuși nu facem nici un efort ca să îi ajutăm? Cât de mare trebuie să fie ipocrizia de a ne ruga pentru convertirea lor, dar să nu facem nimic pentru a promova această convertire! O! Fie ca aceasta să fie rugăciunea noastră zilnică, ca această indiferență privind starea lor veșnică să facă loc unui duh de sensibilitate care plânge pentru ei; ca să nu mai trăim ca și cum această lume ar fi o lume fără suflete; ca să nu mai vedem sabatele lui Dumnezeu profanate, poruncile Lui călcate în picioare, și pe cei păcătoși cum „se răscoală, și [spun] să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor” (Ps. 2:3), și fără a fi mai hotărâți să împlinim poruncile Dumnezeului nostru; să pledăm mai mult înaintea Lui pentru acești păcătoși răzvrătiți.

Nu-i așa că avem chiar printre cei apropiați nouă, printre rudele noastre dragi, pe unii care trăiesc în nelegiuire – morți în greșelile și păcatele lor? Cărei familii binecuvântate aparții, cititorule, în care nu există astfel de persoane demne de milă? Este bine dacă nu ai în familie astfel de persoane, așa să fie. Totuși, ești tu tăcut? Nu ai în jurul tău nici un vecin necredincios, ignorant? Nu sunt ei neavertizați încă și neconvertiți? Îi salutăm noi cu politețe și blândețe, dar nu le spunem nici un cuvânt din inimă cu privire la soarta lor veșnică? Da, să ne manifestăm, așa cum este și normal, dragostea în primul rând față de cei din familiile noastre. Dar apoi haideți să ne arătăm dragostea și preocuparea noastră, însoțită de rugăciune și stăruință față de cei din comunitatea noastră, din țara noastră și din lumea întreagă.

Haideți să nu presupunem că doctrina alegerii suverane și eficiente a lui Dumnezeu să se manifeste în noi prin nici o tendință de a ne paraliza străduințele noastre evanghelistice. Dimpotrivă, din această sursă de învățătură se extrage cea mai puternică sevă a perseverenței în lucrare. Lăsat de capul lui – și chiar dacă ar avea numai invitațiile Evangheliei la îndemână – nici un păcătos n-ar fi vreodată mântuit. La aceasta trebuie să se adauge puterea Dumnezeului Cel Atotputernic—pecetea scopurilor Sale tainice—care să lucreze asupra voinței păcătosului și să îi câștige inima pentru Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că această lucrare suverană oprește pe vreunul să fie mântuit. Dar ea previne situația ca mântuirea să fie zadarnică pentru toți oamenii, prin faptul că ea este aplicată de El numai unora. Invitația la mântuire demonstrează dragostea iertătoare a lui Dumnezeu; dar doar invitația în sine nu schimbă inima rebelă a omului. Invitația îi arată păcătosului vrăjmășia, dar nu i-o ucide. Îl lasă fără scuze, dar în același timp, invitația poate fi primită fără ca să existe și mântuire odată cu ea.

Momentul când mântuirea este adusă în viața unui păcătos este acela când el „se dedică de bună voie în ziua puterii Domnului” (Ps. 110:3, lit. ESV) – când omul vine la El, privește la El și trăiește. Și numai această învățătură este cea care pentru lucrătorul creștin este izvorul energiei și a nădejdii sale. Dovezile palpabile și îngrozitoare de pretutindeni ale „vrăjmășiei minții lumești” împotriva lui Dumnezeu, care respinge atât legea cât și Evanghelia lui Dumnezeu, amenință să îl cufunde pe creștin în lenevie. Dar nimic nu îi menține trează compasiunea și sensibilitatea decât siguranța puterii lui Dumnezeu care îndepărtează împotrivirea păcătosului și siguranța împlinirii scopurilor Sale în înfrângerea corupției naturale din nenumărate suflete, care fac parte din poporul Său răscumpărat.

Aceeași compasiune mistuitoare face esența vieții, pulsului și a tăriei străduințelor misionare; ea a făcut distinși pe acei slujitori onorabili ai lui Dumnezeu, care și-au dedicat timpul, sănătatea, talentul, toate posesiunile lor, lucrării binecuvântate de a „mântui …suflet[e] de la moarte, și [de a] acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:20). Cum ne-am putea imagina un misionar trăind în spiritul lucrării sale – înconjurat de mii de idolatri furioși, auzindu-le strigătele, fiind martori la spurcăciunile lor – și totuși fără a avea un suflet plin de compasiune? Mâhnirea și indignarea pentru dezonoarea făcută la adresa lui Dumnezeu – uimirea la priveliștea oferită de orbirea omenească – detestarea lipsei de evlavie a oamenilor – suferința plină de compasiune pentru stricăciunea și dezastrul păcatului – toate acestea se amestecă pentru a da naștere lacrimilor ce exprimă cea mai adâncă întristare a unei inimi iluminate și constrânse de influența dragostei Mântuitorului.

Domnul meu! Am înainte o priveliște de plâns;

Rărunchii mei mă dor pentru oamenii ce mor;

Și mila mă provoacă,

Să smulg pe-acești sărmani din foc.

După cum am văzut, aceasta a fost inima Mântuitorului nostru. Nimeni să nu se creadă creștin, dacă îi lipsește „gândul acesta, care era în Hristos Isus” (v. Fil. 2:4-8); dacă ei nu experimentează nimic din această compasiune fără margini pentru lumea aceasta pierdută sau din zelul arzător pentru gloria Tatălui său ceresc.

O, fie ca simțământul adânc care ne face să conștientizăm valoarea sufletelor nemuritoare, să ne facă să privim la orice păcătos pe care îl întâlnim, ca la acel suflet care trebuie să fie „smuls din flăcări” și să fie atras la Hristos; fie ca acestea să ne facă gata să îndurăm suferința, batjocura și chiar gata să pierdem totul, pentru a câștiga măcar un suflet pentru Dumnezeu, și să ridicăm măcar un monument spre lauda Sa veșnică! Ferice de acel întristat din Sion, ale cărui lacrimi pentru vina și stricăciunea unei lumi care piere sunt dovada exterioară a rugăciunilor lui interioare fierbinți înaintea lui Dumnezeu, și ale cărui porniri ale inimii arată dedicarea sa serioasă pentru mântuirea semenilor lui păcătoși!

Iar mila mea săracă este,

Dar nu mă pot abține să nu plâng;

O, fă ca mâna Ta atot-mântuitoare,

Aceste lacrimi le prefaci în bucurii.

Fragment din Psalm 119: An Exposition, publicat în original în 1827. Retipărit în 1977 de editura Banner of Truth Trust, Edinburgh.