Calea lui Dumnezeu: viziune, compasiune și rugăciune

Una dintre cele mai mari nevoi ale bisericii de astăzi este aceea de a vedea lumea așa cum Dumnezeu o vede, prin ochii Lui și nu prin ochii noștri. Atâta timp cât noi o vedem numai prin ochii noștri goi, o vom vedea numai din perspectivă naturală, și nu spirituală, iar soluția noastră la starea deplorabilă a lumii va fi, în consecință, o soluție omenească.

Biserica ar trebui să aibă o soluție diferită la starea omului, pentru că biserica vede omul diferit. Viziunea este o cerință esențială pentru omul lui Dumnezeu, căci, așa cum ne amintește proverbul, „Când nu este nici o descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu”.

Acolo unde o lume piere fără cunoașterea lui Dumnezeu, aceasta este dovada unei biserici cu vedere pe termen scurt, dacă nu chiar oarbă.

O viziune restaurată

Bisericii i-a fost cerut dintotdeauna să își restaureze viziunea, și acea viziune a venit mereu de la Însuși Mântuitorul. Noi trebuie să stăm acolo unde Hristos a stat cu ucenicii cu multă vreme înainte și să vedem aceste mase de oameni pierduți prin ochii Lui. Despre El ni se spun următoarele cuvinte: „Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele” (Matei 9:36). Noi trăim, statistic, într-o lume nebună, o lume care vreme de mulți ani și-a numărat soldații în loc să le spună pe nume, și care acum reduce omul la un număr din computerul autorităților. De asemenea, mass-media caută constant, cu sinceritate dar fără eficiență să prezinte foamea acestei lumi prin intermediul datelor statistice reci. Nu doar că am pierdut din vedere individul, acum rătăcit în mulțime, ci el a ajuns complet ascuns dinaintea vederii noastre, ca și cum ar fi ceva fără viață. Trăim într-o lume în care materialul este mai important decât sufletul și avuțiile mai importante decât ființa umană. În vremea aceasta de reală junglă, cu zgârie-nori, n-am făcut altceva decât să dezumanizăm ființa omului și, cel mai rău, am rupt omul de sufletul lui. Probabil că aș fi îndemnat să fiu preocupat cumva de trupul lui pieritor, dar niciodată, după cum pare azi, niciodată să nu mă ocup de sufletul său nemuritor.

Deși ucenicii lui Hristos au văzut aceeași masă de oameni pierduți și muritori împreună cu Mântuitorul lor, totuși numai despre El sunt relatate cuvintele acestea: „Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele”. El a privit în mod clar dincolo de lumea aceasta fizică. Ochii spirituali văd dincolo de suprafață și de ceea ce pare evident la prima vedere. Viziunea spirituală privește dincolo de ceea ce se vede cu ochiul natural. Ea vede pe cei mulți, dar nu ignoră individul.

Dar deși ucenicii au privit la aceiași oameni ca și Hristos, este evident că ei nu au fost conștienți de starea lor pentru că nu i-au văzut cum Hristos îi vedea. Ei nu vedeau starea sufletelor acelor oameni. Nu ni se spune despre nici unul dintre ucenici că ar fi fost cuprinși de compasiune. Până când nu vedem lumea prin ochii lui Hristos, nu vom simți niciodată pentru ea ceea ce Hristos simțea în inima Lui.

Întunericul spiritual

Învățăm din întunericul spiritual al ucenicilor faptul că este posibil să fii slujitor al Evangheliei, să fii un evanghelist, un predicator, sau lucrător în biserică an de an, și totuși să nu ai nici o viziune a sufletelor care pier fără Hristos, în această lume. Este atât de posibil pentru bisericile noastre așa-numit evanghelice să își continue existența în stilul propriu, în timp ce lumea de dincolo de ușile lor să treacă neobservată de ele și să meargă în iad. Fie ca Dumnezeu să dea, până nu este prea târziu, aceeași viziune pe care a dat-o ucenicilor Lui când le-a poruncit, „Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriș? Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii, și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș” (Ioan 4:35). Unii membri ai comunității de fermieri spun că atunci când frunzele porumbului devin albe, deja recolta ar trebui să se fi încheiat. Este deja răscopt! Noi avem o lume care piere în păcatele ei, pentru că este răscoaptă pentru mântuire. La momentul când Hristos a dat această poruncă imperativă de a evangheliza lumea, biserica, pe atunci reprezentată de ucenicii Lui, neglija evanghelizarea, pentru că ei credeau că nu acela era momentul potrivit. Pentru ei, momentul propice încă nu venise!

Este bine să ne amintim circumstanțele care au generat această viziune de la Dumnezeu și porunca de „a înfige securea” și de a evangheliza. La finele unei lungi zile, Hristos S-a așezat lângă o fântână și i-a trimis pe ucenicii Săi să cumpere ceva de mâncare. În absența lor, Hristos a început o conversație cu o femeie care venise să ia apă de acolo. Ochii lui Hristos au văzut dincolo de vasele de pământ pe care ea le ducea, văzând de fapt sufletul ei gol. Totuși, amintindu-Și că Îi era sete, El i-a cerut, cu politețe, să Îi dea apă să bea. Gheața a fost spartă. Compasiunea a rupt bariera culturală dintre Samaritean și Iudeu, dintre bărbat și femeie. Hristos nu S-a apucat să dezbată cu ea pe marginea lucrurilor corecte sau greșite care priveau disputele de veacuri dintre cele două popoare. Vederea spirituală a privit dincolo de diferențele naționale și culturale, distingând starea și nevoia unui suflet pierdut. Ea a privit dincolo de nevoia aparență a unei femei imorale, văzând nevoie adevărată a sufletului ei, și apoi, care era mai presus de toate, anume apa vie a Duhului Sfânt. Un Om cu o astfel de capacitate de vedea lucrurile și cu o astfel de compasiune a deschis ochii păcătosului ca să Îl vadă, i-a deschis ca să vadă un Om mai mult decât un iudeu, să vadă în El mai mult decât un profet, să Îl vadă pe Mesia Însuși. Părăsindu-și vasele de apă goale, femeia s-a grăbit să ducă cu ea o viață care nu mai era goală. Setea trupească putea să aștepte acum, pentru că era nevoie ca setea spirituală să fie satisfăcută. Dar și ea avea acum o vedere spirituală. Alergând înapoi în satul de unde venise, această femeie anterior imorală dorea ca toți cei din cetate să Îl întâlnească pe Mântuitorul ei. Invitația ei a fost pasionată și personală: „Veniți de vedeți un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu este acesta Hristosul?” (Ioan 4:29, lit. KJV).

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în mod explicit că Hristos a avut întotdeauna o viziune eternă asupra omenirii pierdute.

În acel tulburător capitol 8 din cartea Proverbelor, Îl vedem pe Hristos, care este denumit Înțelepciunea lui Dumnezeu, reprezentat prin Înțelepciune și declarând, într-un limbaj de o frumusețe poetică, următoarele, „când a pus temeliile pământului, eu eram meșterul Lui, la lucru lângă el, și în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”.

Apoi urmează aceste cuvinte uimitoare: „jucând pe rotocolul pământului Său, și găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor” (Prov. 8:29-31).

Pe când ar părea de incredibil acest gând, viziunea Sa nu se referea la Atlantic, nici la frumusețea Marelui Canion, nici la undele deșertului Arabiei, ci la acele aparent nesemnificative grăunțe reprezentate de oamenii pierduți din această lume.

Cu toate acestea, pentru Hristos, ei erau cei mai importanți din toată lumea în ochii Lui. În caracterizarea făcută de El, omul este singura minunăție a creației care este demnă de viziunea Sa veșnică și de grija Sa veșnică. Acesta este singurul motiv pentru care El S-a coborât din ceruri și a devenit „ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce”. Aceeași viziune trebuie să devină viziunea bisericii din acest secol, la fel cum a ajuns să fie viziunea bisericii primului secol.

Compasiune dăruită divin. Dragostea lui Dumnezeu

Compasiunea, ca și viziunea, este ceva ce nu poate fi creat de tine. Nu poți să o produci. Trebuie să mergi la inima lui Dumnezeu și la Cuvântul Lui, și să începi să vezi omul prin ochii lui Dumnezeu. O vedere clară a situației celor pierduți este premisă obligatorie pentru a ajunge să manifești compasiune pentru ei. Compasiunea se naște din această viziune, și amândouă vin de la Dumnezeu. Hristos este exemplul nostru în ambele, căci despre El citim următoarele cuvinte, „Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele” (Matei 9:36). Contextul acestui patos profund este acela că Hristos mergea din oraș în oraș și din sat în sat predicând Evanghelia. Nici un loc nu a scăpat vizitelor Sale. Nimeni nu a ratat mesajul Său. Strategia Sa nu era rezultatul vreunui calcul rece pentru evanghelizarea lumii, ci era punerea la lucru a milei lui Dumnezeu față de oameni. Iar aici nu este nimic altceva decât dragostea lui Dumnezeu revărsată față de omul pierdut.

În limbajul original, cuvântul „compasiune” are sensul că Hristos a fost mișcat până în adâncul ființei Sale. Este același termen grecesc folosit apoi de Pavel când vorbea despre Onisim, sclavul care a fugit de la stăpânul său Filimon, neștiind că va ajunge să alerge chiar în brațele lui Pavel, la Roma! Pavel, după ce a avut bucuria de a-l conduce la Hristos, îl trimite înapoi la Filimon, transmițându-i acestuia să îl considere ca pe o nouă persoană și să îl trateze într-un mod diferit. De aceea, el descria ce simțea el acum pentru noul său convertit. Pavel îi spune lui Filimon că Onisim era pentru el „inima mea” (Flm. 12), adică îi era la fel de drag ca propria ființă. A avea compasiune înseamnă a iubi pe păcătoși ca pe tine însuți.

Același cuvânt este folosit din nou de apostolul Pavel când scria biserici din Filipi. Chiar dacă acum el era „bătrânul Pavel”, n-avea să uite niciodată ziua când, răspunzând viziunii din acea noapte, cu macedonenii strigând după milă, a călătorit din Asia în Europa. La un moment dat, el a trecut pe malul unui râu, și a văzut undeva un grup de femei evlavioase care i-au cerut să predice, moment în care vânzătoarea de purpură a făcut pasul înainte – era primul convertit. Apoi a avut de-a face cu o tânără posedată de lucruri oculte, după care cu temnicerul pe pragul sinuciderii la momentul cutremurului, crezând că toți cei întemnițați scăpaseră. Ce imagine jalnică a oamenilor trebuie să fi avut el în fața ochilor atunci când s-a ridicat în picioare încurajându-l pe acel om, și prezentându-i calea mântuirii! Fără îndoială că, scriindu-și epistola din închisoare, Pavel privea înapoi la aceste lucruri și se gândea, „Niciodată n-aș fi fost în măsură să fac aceste lucruri dacă n-aș fi fost trimis către Macedonia în acea misiune de ajutorare și fără a fi constrâns de compasiunea dată de Hristos”. El s-a oprit pentru moment pentru a primi de la Dumnezeu cuvintele corecte pentru a exprima profunzimea sentimentelor care încă îl cuprindeau cu privire la acei credincioși din Filipi, acum uniți într-o biserică. Un singur cuvânt putea să descrie simțămintele sale: același cuvânt care l-a condus la Filipi la început – compasiunea! Dumnezeu știa că el nici nu mințea, nici nu exagera. Așa că penița lui nu avea de ce să ezite când a scris, „Căci martor îmi este Dumnezeu, că vă doresc pe voi pe toți, cu dragostea lui Hristos Isus” (Fil. 1:8, lit. KJV). Ce om! El putea să ia pe Dumnezeul Atotputernic drept martor pentru profunzimea dragostei sale pentru acești creștini!

Și totuși, după cuvintele sale, nu era vorba despre dragostea lui Pavel pentru care el chema martor pe Dumnezeu, ci era însăși dragostea lui Dumnezeu manifestată prin Pavel. Și așa și era; nu dragostea firească a lui Pavel era aici esența, căci el ne conduce înapoi la sursa compasiunii sale, anume „dragostea lui Hristos Isus”. Este nevoie ca dragostea lui Hristos să ne cuprindă inimile înainte ca noi să fim vreodată caracterizați de compasiune pentru lumea aceasta pierdută.

Starea dezastruoasă a omului

Cu toate acestea, noi nu vom începe să experimentăm o astfel de compasiune ca a lui Hristos până când nu vom vedea mulțimea, masele de oameni pierduți la fel cum le vedea El. După cum am discutat că a vedea spiritual înseamnă a vedea omul prin ochii lui Dumnezeu, tot așa compasiunea înseamnă a iubi pe oamenii din lume cu dragostea lui Dumnezeu. Vai, dar cât de des am făcut greșeala de a încerca să iubim o lume neiubitoare cu inimile noastre incapabile de a exprima dragoste! După cum am văzut anterior, Hristos a văzut dincolo de lucrurile exterioare, privirea Sa a depășit suprafața lucrurilor. Compasiunea vede din trei dimensiuni situația dezastruoasă a omului, o compătimește, și face ceva pentru a o elimina. Hristos a văzut și a simțit ceva pentru oamenii pierduți, lucruri pe care ucenicii au eșuat în a le recunoaște.

În primul rând, mulțimile erau „necăjite” (cu sensul de leșinate, neputincioase – n.tr.). Fără îndoială că acest lucru era adevărat în sens fizic, dar era aplicabil și în sens spiritual, lucru mai important. Păcatul a slăbit însăși esența omului. El a ros și a erodat atât esența sa morală cât și pe cea spirituală. Un alt cuvânt care descrie starea omului fără Dumnezeu este „neputincios”. Nouă ni se reamintește de maxima lui Hristos pentru om: „trebuie să se roage necurmat, și să nu se lase”. În estimarea Sa, opusul rugăciunii este nu doar să nu te rogi, ci să leșini în a te ruga. Întrucât rugăciunea reprezintă exprimarea dependenței de Dumnezeu, lipsa rugăciunii reprezintă independența de El. O lume neputincioasă sau un individ neputincios sunt doar o imagine a unei lumi independentă spiritual de Dumnezeu, datorită păcatului.

În al doilea rând, păcatul a dus și la rătăcirea omului, nu doar de la fața lui Dumnezeu, ci și unii față de alții. Cât de incredibil este faptul că omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, s-a redus pe sine la starea unui animal, oaie vrednică de milă: „ca niște oi care n-au păstor”! Cum s-a ajuns la o astfel de situație? Pentru a descoperi cauza, trebuie să mergem înapoi în istorie, la un mare predicator evanghelic care a trăit cu vreo 750 ani înainte de Hristos. El descrie motivul pentru care oamenii au ajuns rătăciți, risipiți. El spunea că „noi rătăceam cu toții ca niște oi” (Isaia 53:6). „Dar de ce?”, am putea întreba noi. Nu putem avea îndoieli în privința răspunsului: este vorba despre voința noastră. „Fiecare își vedea de drumul lui”. Am refuzat cu încăpățânare să mergem pe calea lui Dumnezeu. Am ales să ne croim propriul destin. Am devenit, pentru a folosi o altă imagine, o lume de insule risipite pe marea păcatului. Când Dumnezeu se uită la noi prin ochii compasiunii, El nu ne vede la fel cum ne vedem noi. El nu ne vede ca pe o masă omogenă, nu ne vede pe unii prin prisma altora, ci ne vede separați unul de celălalt, și, cel mai important, separați de El. Doar după ce am devenit creștini ne-am dat seama că în ochii lui Dumnezeu „odinioară nu erați un popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu”. Motivul, secretul, este acesta: „pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, acum ați căpătat îndurare” (1 Petru 2:10).

În al treilea rând, Hristos a văzut că oamenii erau lipsiți de un păstor. O turmă fără păstor întotdeauna se va risipi. Acesta a fost motivul suprem pentru care Hristos a venit în această lume – pentru o lume fără păstor și o biserică fără păstor. Numai un om care poate spune din inimă, „Domnul este Păstorul meu” va ajunge vreodată să conștientizeze că „nu va rătăci”. Tragedia lumii noastre este că ea nu știe că și-a pierdut Păstorul sau că Bunul Păstor și-a dat viața pentru turma Sa. Este de asemenea o realitate faptul că nici o biserică nou-testamentală nu a dus lipsă de un pastor, de un slujitor pe care Dumnezeu i l-a dat. Nouă ni se spune clar faptul că apostolii au pus prezbiteri în fiecare biserică (F.A. 14:23), și că darul Hristosului înviat pentru biserică constă într-un pastor sau învățător (Efes. 4:11). O biserică nepăstorită este un lucru străin de Noul Testament. Haideți să conștientizăm că inima lui Dumnezeu este mișcată până în străfunduri pentru bisericile care nu sunt păstorite. Fie ca același lucru să fie adevărat și în inimile noastre! De fapt, este cu adevărat mișcător să recunoaștem că darul de a avea un pastor pentru fiecare biserică este un dar care vine din însăși inima lui Dumnezeu. Ce promisiune minunată pentru noi astăzi: „Vă voi da păstori după inima Mea, și vă vor paște cu pricepere și cu înțelepciune” (Ier. 3:15).

Compasiunea este necesară în relațiile noastre cu toți păcătoșii, dar Scriptura ne avertizează că, pe măsură ce înaintăm către sfârșitul lumii, tot mai multă compasiune este necesară din partea fiecărui creștin, a fiecărui slujitor și din partea bisericii lui Hristos. Iuda ne amintește de cuvintele lui Hristos: „Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite” (Iuda 18). În această vreme a senzualității, el ne vorbește despre nevoia de a ne întări unul pe celălalt, în sensul de a ne împotrivi mai serios acestor presiuni, rugându-ne mai mult ca niciodată și păstrându-ne viețile înrădăcinate în dragostea lui Dumnezeu. Sigur că nu suntem chemați la a forma o mișcare de călugărie, o mișcare exclusivistă sau separatistă. Dar pentru cei care s-au depărtat de credință, compasiunea trebuie să fie ceea ce caracterizează biserica într-o societate care crește în păgânism și senzualitate. Evanghelizarea plină de compasiune trebuie să fie cuvântul la ordinea zilei: „și să aveți compasiune față de unii, fiind diferiți astfel” (Iuda 22, lit. KJV). Compasiunea ne face diferiți pentru faptul că ea observă totuși păcatele specifice și nevoia oamenilor din societatea de azi pentru pocăință. Compasiunea nu doar că ne face să simțim pentru cei necredincioși, dar ne face să ne și temem de păcatele lor, la fel cum un pompier îl salvează pe un om dintr-o casă în flăcări, trăgându-l cât mai repede afară, pentru a nu se arde și el. Temerea noastră este determinată de focul păcatului, astfel că noi nu doar că suntem preocupați să „smulgem din foc” pe oameni, motivați fiind de compasiunea pe care ne-o dă Hristos, ci în același timp noi „urâm haina mânjită de carne”.

Compasiunea înseamnă să cauți să mântuiești pe cel păcătos și să vezi situația lui disperată, dar aceasta nu se face niciodată cu prețul temerii de puterea și contagiunea păcatului.

Concluzionând, un om caracterizat de compasiune este un om care a primit de la Dumnezeu o imagine clară și o compasiune pentru cei pierduți. A fi un astfel de om presupune să fii atât de aproape de Hristos în această viață încât să fii una cu El în compasiune. Nu poate fi dat un exemplu mai bun de astfel de om, a cărui viață, credință și conștiință au fost controlate de dragostea lui Hristos, decât cel al apostolului Pavel. El a spus, „Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare, și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești” (Rom. 9:1-3). El ne amintește de povara pe care Moise o avea pentru Israelul pierdut, atunci când el însuși a fost gata să i se șteargă propriul nume din cartea vieții, pentru ca astfel numele evreilor să fie scrise în locul lui (Exod 32:32). La fel a fost și Pavel, care anterior îi ura pe creștinii iudei și îi persecuta până la moarte, dar care apoi a cunoscut dragostea lui Hristos, iar această compasiune a luat locul urii. Și el ajunsese până acolo că era gata să fie separat de Hristos și blestemat în locul lor, pentru ca ei să poată căpăta mântuirea. Pavel ne arată astfel pe creștinul complet, aparent un paradox – bucurându-se și întristându-se cu aceeași inimă, în același timp. El, care se „bucura în Domnul întotdeauna”, putea la fel să spună, „simt o mare întristare, și am o durere necurmată în inimă” pentru semenii pierduți. Dumnezeu să ne dea și nouă o astfel de inimă! Și apoi se va putea scrie și despre noi: „când au văzut mulțimile, ei au fost cuprinși de milă”.

Rugăciunea dată de Dumnezeu

„Atunci le-a zis ucenicilor Săi: ‚Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii!” (Matei 9:37).

Rugăciunea pentru lucrători

În primul rând, avem nevoie ca Dumnezeu să ne pună pe inimă o povară a rugăciunii pentru lucrători. Suntem atât de impresionați de descrierea pe care Hristos o face omenirii pierdute înaintea ochilor noștri odinioară orbi, încât atunci când îi deschidem pentru a vedea lanurile deja albe, gata pentru seceriș, ne dăm seama că următorul pas devine evident: anume să mergem și să predicăm Evanghelia imediat și să îi convingem și pe alții să ni se alăture. Atât de puternică este imaginea pe care Hristos ne-o dă și compasiunea pentru cei pierduți, încât noi suntem imediat puși în așteptarea poruncii de a merge și a predica. Totuși, porunca aceasta nu vine prima niciodată. Nu, ci prima dată ni se dă porunca de a ne ruga: „Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui”. Motivul pentru această rugăciune constă în faptul că numărul sufletelor care așteaptă să fie adunate depășește de departe numărul lucrătorilor. Așa cum Hristos observa, „mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii”. Cât de emoționant, și totuși cât de provocator este că sufletele nevoiașe, în așteptarea mântuirii din această lume, depășesc ca număr pe predicatorii și slujitorii Evangheliei! Și totuși rugăciunea este necesară pentru că numai Hristos are stăpânirea asupra secerișului sufletelor pierdute. Ce încurajare să știm că Hristos este Domn nu doar peste biserică, ci și peste cei pierduți! El este Domnul secerișului. Iată motivul pentru care trebuie să ne rugăm Lui. Am discutat despre stăpânirea Lui în viziune, în compasiune, dar trebuie să vedem și domnia Lui asupra lucrării.

Suntem chemați să ne rugăm Domnului pentru o persoană foarte specială, pentru o lucrare foarte specială: pentru cineva care are viziunea Domnului și compasiunea Lui, care conștientizează că în lucrarea de evanghelizare numărul celor pierduți este copleșitor de mare. Statisticile cu privire la lumea care piere impun ca lucrătorii să conștientizeze magnitudinea lucrării pe care o au înainte, și să realizeze că, fără Hristos, această lucrare îi depășește. Cum ar putea ca o mână de oameni să ajungă cu Evanghelia la atât de mulți nemântuiți? Și asta mai ales când ne gândim că acești oameni pierduți sunt risipiți de păcat pe toată fața pământului și că ei sunt neputincioși în păcatele lor, cum ar fi o turmă căreia îi lipsește păstorul care să o ajute. În acest ton scria Milton, „Oile flămânde privesc în sus, dar nu sunt hrănite”. Nu sunt acești oameni ca și acel sărman de la scăldătoarea Betesdei, care vreme de ani și ani stătea acolo neobservat, neiubit și neajutorat? Hristos trebuie să fi fost uimit că acel om nu fusese mântuit până atunci. Dar răspunsul sărmanului către Hristos reprezintă o condamnare la adresa bisericii lipsită de compasiune: „Doamne, n-am pe nimeni” (Ioan 5:7).

Ceea ce Hristos ne spune aici este că trebuie să ne rugăm ca o astfel de situație să nu se mai repete, o situație când cei pierduți să aștepte ani de zile până când să fie mântuiți, vreme în care nimănui să nu îi pese de ei.

Este interesant că Hristos n-a spus că sunt puțini creștini, ci a spus că sunt puțini lucrători. Adesea avem mulți creștini în bisericile noastre, dar lucrătorii tot puțini sunt. Avem nevoie nu doar să ne rugăm pentru mai mulți lucrători, ci și ca aceia care sunt creștini să fie schimbați de Hristos în lucrători printre oamenii pierduți. Noi ne rugăm pentru un om rar, unul care este un dar al lui Dumnezeu pentru biserică. Căci, dacă biserica nu ar putea avea astfel de oameni, Hristos nu ne-ar fi poruncit să ne rugăm pentru ei. Dacă Hristos a promis ucenicilor că va răspunde rugăciunilor lor, atunci acești oameni se vor trezi. Totuși, numai dacă ne rugăm vor fi ridicați evangheliști și membri ai bisericii, care să fie trimiși să evanghelizeze pe cei pierduți, tineri și bătrâni, din satele și orașele noastre. Trebuie să ne rugăm pentru o nouă generație de pionieri ai Evangheliei. Nu cumva situația noastră este caracterizată de următoarele cuvinte: „Nu aveți, pentru că nu cereți”? Dar, atunci când imaginea clară a lumii pierdute vine înainte de compasiune, tot așa rugăciunea le urmează pe acestea două. O biserică fără viziune și fără dragoste pentru cei pierduți nu se va ruga pentru lucrători. Totuși, când noi începem să ne rugăm, harul lui Dumnezeu va ridica oameni care vor face această lucrare înzecit. Aceasta a fost și mărturia lui Pavel, când el și-a făcut calculul privind străduințele sale pentru sufletele pierdute. El putea vedea în urmă harul lui Dumnezeu care lucrase nu doar viața sa, ci și în relație cu ceilalți oameni. Astfel, el scria, „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port Numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toți: totuși nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Cor. 15:9-10). Într-un sens, străduința lui a depășit pe cea a tuturor celorlalți apostoli luați împreună! El a lucrat pentru Dumnezeu pe o zonă întinsă pe mai multe continente, nu doar în predicare și rugăciune, ci și mergând din casă în casă, neobosit, zi și noapte.

Nu-i așa că există pericolul ca astăzi, în bisericile noastre, să ne rugăm doar pentru misionari cu slujbă parțială, pentru lucrători și slujitori angajați pe termen scurt? Când am auzit ultima dată o rugăciune pentru lucrători? Îndrăznim noi să ne rugăm, „Trimite-ne Doamne un alt Pavel, un alt Carey, un alt Studd”? Eu mă simt provocat frecvent de o fotografie pe care o am pe peretele biroului meu, care ilustrează un om în vârstă, chelios, și cu o jachetă pe el. El nu mai pare atractiv, nu este nici tânăr și nici puternic. El este “epuizat pentru Dumnezeu.” Cuvintele sale nemuritoare scrise pe piatra mormântului său mă provoacă: „Dacă Isus Hristos este Dumnezeu, și El a murit pentru mine, atunci nu există nici un sacrificiu prea mare pe care să îl pot face pentru El”. Așa sună cuvintele lui C. T. Studd.

Astfel de oameni, când vin trimiși de Dumnezeu, vor lucra cu zelul lui Pavel, și se vor comporta ca o femeie care naște și nu poate fi oprită. Tot așa ne provoacă și Pavel din nou: „Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine, nu numai când sunt de față la voi. Copilașii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” (Gal. 4:18-19).

Pare că este copleșitor de clar că o biserică fără rugăciune nu va avea parte de lucrători trimiși de Dumnezeu. Dumnezeu va încredința lucrători numai unei biserici care se roagă, pentru că ei vor avea nevoie în continuare de rugăciunile bisericii, chiar dacă Dumnezeu i-a încredințat deja acesteia. Cu siguranță că nu vom vedea o nouă generație de lucrători eficienți până când nu vom vedea o nouă generație de oameni care se vor ruga consecvent. Avem nevoie de cei care, ca și Epafra, „totdeauna se luptă pentru voi în rugăciuni” (Col. 4:12).

Apoi în evanghelizare vom avea nevoie de lucrători ca Epafrodit, care era pentru Pavel „tovarășul meu de lucru și de luptă” și în același timp „trimisul” bisericii din Filipi (Fil. 2:25). Dar în mod suprem, avem nevoie de exemplul lui Hristos Însuși, care nu a poruncit apostolilor să evanghelizeze lumea până când El nu a petrecut o noapte întreagă rugându-Se pentru lucrători. Iată ce citim despre El, „În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu”. Nu este nicio umbră de îndoială cu privire la scopul acelei rugăciuni de o noapte întreagă, căci „când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi, și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (Luca 6:12-13). Aceștia erau oameni speciali: ei erau „cei pentru care se rugase Dumnezeu”; ei erau ucenicii, „cei învățați de Dumnezeu”, care iată deveniseră apostoli, „adică cei trimiși de Dumnezeu”. Și noi trebuie să ne rugăm deci înainte de a trimite oameni în Numele lui Dumnezeu.

Întorcându-ne la porunca lui Hristos adresată bisericii de a ruga pe Domnul secerișului să ridice lucrători, trebuie să adăugăm un cuvânt final de avertizare. Dacă noi ne-am ruga personal pentru lucrători, lucrul acesta ar implica faptul că noi trebuie să fim dispuși a fi unii din acei lucrători, dacă Dumnezeu alege astfel. Iată cum începe Matei 10, „Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi”. Este clar că dacă noi rugăm pe Dumnezeu să ridice lucrători, trebuie să fim gata să fim noi înșine chemați de El drept lucrători pentru Domnul secerișului.

De ce atunci, am putea să ne întrebăm, dedicăm atât de puțin timp rugăciunii, comparativ cu timpul alocat altor lucrări pe care le facem pentru Domnul? Nu cumva, ținând cont de ce am discutat acum, noi presupunem că rugăciunea nu este o lucrare? Marele misionar James Gilmour, care a slujit pe Dumnezeu în Mongolia, a ajuns la aceeași concluzie: „Există o părere unanimă că, atunci când un om se roagă, el nu ar face nimic de fapt, și această părere face ca să nu se dea nici o importanță acestei slujiri, lucru care conduce la neglijarea sau minimizarea importanței rugăciunii”. Un alt mare misionar care a lucrat pentru Dumnezeu, Edward Payson, a spus totul când a afirmat: „Dacă noi vrem să facem mult pentru Dumnezeu, atunci trebuie să cerem mult de la El”.

Înainte de a părăsi această imagine a câmpului gata de seceriș reprezentat de lume, trebuie să vedem că Dumnezeu a revelat mai întâi câmpul de lucrare, și după aceea a chemat la rugăciune pentru lucrători. Noi avem nevoie să cerem Domnului să ne arate, în bisericile noastre, unde anume vrea El ca noi să slujim. Cât de ușor este să facem planuri de lucrare și să desenăm hărți de misiune, însă fără a cere Domnului să ne arate lucrarea la care El ne cheamă! Poate că nu există rugăciune mai importantă în acest context decât aceasta: „Să se arate robilor Tăi lucrarea Ta” (Ps. 90:16). După aceasta urmează 4 cereri prețioase privind lucrarea la care ne cheamă Dumnezeu: „și slava Ta fiilor lor”; apoi, „fie peste noi bunăvoința Domnului Dumnezeului nostru”; apoi, în concluzie, o cere reiterată, „întărește lucrarea mâinilor noastre, da, întărește lucrarea mâinilor noastre”.

Cât de minunată este bunăvoința Dumnezeului nostru! Când noi, slujitorii Lui, Îl rugăm ca El să ne arate nu doar câmpul de lucrare pentru El, ci și să Își manifeste peste noi frumusețea Lui, El va pune lucrarea Sa în mâinile noastre. Lucrarea Sa devine lucrarea noastră. Totuși, niciodată să nu o gândim ca separată de Dumnezeu, căci El ne va da succes întărind lucrarea mâinilor noastre numai ca răspuns la rugăciunile noastre.

Rugăciunea pentru slava lui Dumnezeu

Dacă povara acestei cărți ne-a amintit de porunca lui Dumnezeu pentru evanghelizarea lumii acesteia pierdute înainte de a fi prea târziu, haideți să conștientizăm mai presus de orice că scopul final al tuturor rugăciunilor și predicării noastre nu este mântuirea sufletelor nemuritoare, nici înființarea a cât mai multe biserici evanghelice, ci slava lui Dumnezeu. A glorifica pe Dumnezeu în evanghelizare înseamnă a finaliza lucrarea pe care ne-a dat-o El. Acel mare evanghelist din Noile Hebride (Vanuatu), John Paton, a conștientizat că moartea nu se putea atinge de el câtă vreme lucrarea sa nu era finalizată.

Fie ca ultima noastră imagine să ilustreze pe Acela care combină în Persoana Sa glorioasă atât mesajul Evangheliei, cât și calitatea de evanghelist. Suntem privilegiați să pătrundem în viața Sa de rugăciune la finele lucrării Sale, când Și-a înălțat privirea către cer și către fața Tatălui Său și a spus, „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Cât de des folosim noi cuvântul „slavă” ca pe sfârșit al rugăciunilor noastre! Haideți să conștientizăm că nu Îl vom glorifica pe Dumnezeu până când nu vom finaliza lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o de făcut pentru El în această lume, și care include lucrarea de evanghelizare.

Fragment din cartea God’s Way de Paul Bassett; Evangelical Press, 1981, folosit cu permisiune.