Hristos și Isaac

Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Gen. 22:12).
Eu cred că patriarhul Avraam strălucește cel mai puternic [printre sfinții din Vechiul Testament] și diferă de alții la fel cum o stea diferă în strălucire de o altă stea. El a strălucit cu o lumină atât de diferită, încât a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23) și „tatăl celor credincioși”, iar despre cei ce cred în Hristos se spune că sunt fiii și fiicele lui, și că sunt „binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios” (Gal. 3:9). Dumnezeu a trimis multe încercări ale credinței peste acest mare și bun om după ce i-a poruncit să iasă din țara sa și dintre rudele sale, și să meargă într-o țară pe care El avea să i-o arate; dar ultima a fost cea mai severă dintre toate – anume să își jertfească singurul fiu. Cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi propun să fac din acesta subiectul meditației tale din minutele următoare. Și, ca să plec de la concluzie, îmi propun să extrag anumite implicații practice din această întâmplare instructivă, așa cum mă va ajuta Dumnezeu…
Ce îi spune Dumnezeu lui Avraam? „Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria, și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune” (Gen. 22:2).
Fiecare cuvânt merită atenția noastră specială. Orice trebuia să facă el, trebuia să facă de îndată, imediat, fără să stea pe gânduri. Dar ce trebuia să facă? „Ia-l pe fiul tău”. Dacă Dumnezeu ar fi spus, „ia acum un miel sau un animal întâi născut sau ales din turma ta și adu-l ca ardere de tot”, lucrurile n-ar fi părut atât de grele; dar ca Dumnezeu să spună, „ia-l acum pe fiul tău și adu-l ca ardere de tot”, ne-am putea imagina că acest lucru a fost suficient ca să clatine credința cea mai puternică. Dar asta nu este tot: trebuia nu doar să aducă un fiu, ci „pe singurul tău fiu, pe care îl iubești, pe Isaac” (Gen. 22:2). Dacă trebuie să fie un fiu, nu un animal, care să fie jertfit, de ce să nu poată fi adus Ismael, fiul roabei? Nu, ci trebuie să fie singurul lui fiu, moștenitorul a toate, Isaac al lui (numele având sensul de „râs”). Trebuie să fie fiul bătrâneții sale, în care sufletul lui își găsea desfătarea – „pe care îl iubești”, spune Dumnezeu, de a cărui viață propria viață era legată. Acest fiu, acest singur fiu, acest Isaac, fiul dragostei lui, trebuia luat acum, chiar acum, fără amânare, și adus ca jertfă de propriul tată, ca ardere de tot pe unul dintre munții pe care Dumnezeu avea să i-l arate…
După călătoria lor, ei „au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar, și a așezat lemnele pe el. L-a legat pe fiul său Isaac, și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor” (Gen. 22:9).
Și aici trebuie să ne oprim pentru o clipă și, prin credință, să privim către locul unde tatăl l-a așezat. Nu am nicio îndoială că îngeri binecuvântați s-au strâns în jurul altarului și au cântat, „slavă lui Dumnezeu în cerurile preaînalte”, pentru că i-a dat omului o astfel de credință. Veniți, voi toți părinții blânzi, care știți ce înseamnă să priviți către un copil pe moarte, și imaginați-vă că ați vedea altarul ridicat înaintea voastră, lemnele așezate pe el în ordine, și pe preaiubitul Isaac legat pe ele; imaginați-vă că îl vedeți pe bătrânul părinte stând acolo și plângând. (De ce să nu presupunem că Avraam a plâns, dacă Isus însuși a plâns la mormântul lui Lazăr?)… Parcă văd lacrimile șiroind pe obrajii patriarhului Avraam; și, din prisosul inimii, el strigă: „Adio, fiul meu; Domnul mi te-a dat, și Domnul te cheamă să pleci; binecuvântat fie Numele Domnului! Adio, Isaac, singurul meu fiu, pe care îl iubesc ca pe propriul suflet; adio, adio”. Mi-l imaginez pe Isaac în același timp predându-se resemnat cu blândețe în mâinile Tatălui lui ceresc și rugându-se Celui Preaînalt să îl întărească pe părintele lui pământesc ca să îi dea lovitura. Dar de ce încerc eu să descriu ceea ce au simțit fiul și tatăl? Este imposibil. Putem cu adevărat să ne formăm o idee vagă despre ei, dar nu îi vom înțelege niciodată pe deplin, până nu vom merge și ne vom așeza alături de ei în Împărăția Cerului, când îi vom auzi relatându-ne iar și iar întâmplarea plăcută. Grăbește, o, Doamne, acel moment binecuvântat! O, vie Împărăția Ta!
Iar acum urmează să fie dată lovitura fatală. „Apoi Avraam a întins mâna și a luat cuțitul, ca să îl înjunghie pe fiul său” (Gen. 22:10). Dar nu crezi că el a intenționat să își întoarcă privirea atunci când a vrut să îl lovească? Mai mult, de ce să nu presupunem că și-a înfrânat mâna de câteva ori înainte de a o întinde, dorind să își mai ia un ultim rămas bun de la preaiubitul lui Isaac, dorind să amâne un pic, deși era hotărât ca, în final, să îl lovească? Dar orice ar fi, mâna lui s-a întins acum, a apucat cuțitul și este pe punctul de a-l înfige în gâtul dragului lui fiu.
Dar cântați, o, ceruri! Și bucură-te, o, Pământule! Situația extremă în care omul se găsește devine oportunitatea lui Dumnezeu de a interveni, căci iată, după toate probabilitățile, de îndată ce cuțitul s-a apropiat de gâtul fiului, „Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri, și a zis: ‚Avraame! Avraame!’ (acest cuvânt este repetat ca să îi atragă atenția și, probabil, chemarea neașteptată l-a făcut să își retragă mâna de îndată ce era pe punctul de a-l lovi pe fiu). ‚Iată-mă!’, a răspuns el” (Gen. 22:11).
„Îngerul a zis: ‚Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine’” (Gen. 22:12)… Cu ce mângâiere ne putem imagina că bunul bătrân și fiul său s-au coborât de pe munte și s-au întors printre cei tineri! Ne putem închipui cu ce bucurie s-a dus el acasă și i-a relatat Sarei tot ce s-a petrecut! Și, mai presus de orice, cu ce triumf exultă el acum în Paradisul lui Dumnezeu și adoră dragostea bogată, necondiționată, electivă și veșnică, singura care l-a făcut să fie diferit de restul omenirii. Ea l-a făcut vrednic de titlul pe care îl va avea cât vor ține Soarele și Luna: „tatăl celor credincioși”…
Dar iată, există o taină ascunsă dincolo de jertfirea de către Avraam a singurului lui fiu, taină care, dacă inimile noastre nu sunt împietrite, trebuie să ne facă să vărsăm lacrimi de iubire și de recunoștință deplină. Sper din toată inima că mi-o vei lua înainte aici și că vei fi gata să spui: „Aceasta este dragostea lui Dumnezeu în darea lui Isus Hristos la moarte pentru păcatele noastre”. Da! Așa este. Și totuși, când menționezi aceasta, poate că inima ta nu este atât de profund afectată. Lasă ca acest lucru să te convingă de realitatea că noi toți suntem făpturi decăzute și că nu Îl iubim pe Dumnezeu sau pe Hristos așa cum ar trebui, căci dacă îl admiri pe Avraam că l-a adus ca jertfă pe fiul său Isaac, cu cât mai mult ar trebui să lauzi, să preamărești și să adori dragostea lui Dumnezeu, care a iubit lumea atât de mult încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pe Hristos Isus, Domnul nostru, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16)? Oare n-ar trebui să strigăm: „Acum știm, o Doamne, că ne-ai iubit, pentru că nu L-ai scutit pe Fiul Tău pentru noi, pe singurul Tău Fiu”? Avraam era creația lui Dumnezeu… și, de aceea, avea cea mai înaltă obligație de a-l preda pe Isaac al lui. Dar, o, ce dragoste uluitoare a lui Dumnezeu! În timp ce noi eram vrăjmașii Lui, „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4:4), pentru ca El să devină blestem pentru noi. O, libertatea și infinitatea dragostei lui Dumnezeu, Tatăl nostru! Ea nu poate fi cuprinsă cu mintea! Eu mă pierd când încerc să mă gândesc la ea, căci nu reușesc să o înțeleg.
Gândește-te, o, tu, cel credincios, gândește-te la dragostea lui Dumnezeu manifestată prin darea lui Isus Hristos ca să fie o jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Iar când citești cum Avraam a zidit un altar și a pus lemnele pe el pentru ca peste ele să îl pună pe Isaac, fiul său, gândește-te la felul cum Tatăl tău ceresc L-a legat pe Isus Hristos, singurul Lui Fiu, și L-a jertfit pe altarul dreptății Sale! El a pus asupra lui Isus nelegiuirile noastre, ale tuturor. Când citești că Avraam și-a întins mâna ca să îl omoare pe fiul său, gândește-te, o, la felul cum Dumnezeu a permis în realitate ca Fiul Său să fie ucis, pentru ca noi să trăim în vecii vecilor! Citești despre Isaac cum a dus lemnul pe umerii lui, lemn pe care urma să fie jertfit? Lasă ca aceasta să te ducă cu gândul la Muntele Calvarului… și să privești la Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a purtat și a fost aproape să Se prăbușească sub greutatea acelei cruci pe care a fost atârnat pentru noi. Îl admiri pe Isaac care și-a dat acordul liber ca să moară, chiar dacă era o ființă creată și, de aceea, era obligată să împlinească ceea ce Dumnezeu îi ceruse? O, nu uita să Îl admiri infinit mai mult pe dragul Domn Isus, acea Sămânță făgăduită, care a spus de bunăvoie, „Iată, vin” – deși n-avea nicio obligație – „să fac voia Ta Dumnezeule”, să asculte și să moară pentru oameni (Evrei 10:9)!
Ai lăcrimat când te-am îndemnat să vezi altarul, lemnul pus pe el și pe Isaac legat pe altar? Privește prin credință la binecuvântatul Isus, Emanuel atoateglorios al nostru, care nu este legat, ci țintuit pe un lemn blestemat! Privește-l cum stă atârnat pe lemn, pe cap având cununa de spini… și vezi cum spinii Îl străpung și cum sângele curge în șiroaie purpurii peste tâmplele Lui sacre! Ascultă cum suspină natura lui Dumnezeu! Vezi cum Își pleacă capul și cum, în final, umanitatea Lui își dă duhul!
Isaac este salvat, dar Isus, Dumnezeul lui Isaac, moare! Un berbec este jertfit în locul lui Isaac, dar pentru Isus nu se găsește înlocuitor: Isus trebuie să sângereze; Isus trebuie să moară! Dumnezeu Tatăl a adus acest Miel pentru Sine din toată veșnicia. El trebuie jertfit, căci altfel omul va trebui să fie condamnat pe veci.
Dar unde sunt lacrimile tale acum? Cum să îți spun să îți înfrânezi glasul ca să nu plângi? Nu, ci mai degrabă vreau să te îndemn să privești la Acela pe care L-ai străpuns și să plângi, așa cum plânge o femeie pe întâiul ei născut, căci noi am fost niște trădători. Noi am fost ucigașii acestui Domn al slavei, și cum să nu deplângem acele păcate care L-au pus pe binecuvântatul Isus pe lemnul blestemat? După ce El a făcut atât de mult, a suferit atât de mult pentru noi și ne-a iertat atât de mult, cum să nu-L iubim mult? O, să Îl iubim din toată inima, din tot cugetul și cu toată puterea, și să Îl proslăvim în sufletele și trupurile noastre, căci ele sunt ale Lui.
Fragment din Selected Sermons of George Whitefield.