Hristos și Evanghelia Lui

Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului? (Isaia 53:1).

Sper că nu este nevoie să insist în ce privește tema acestui capitol sau să îți fac clar despre cine vorbește profetul. Famenul a întrebat cândva aceasta pe când citea acest capitol: „Despre cine vorbește prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?” (F.A. 8:34). Iar răspunsul lui Filip este foarte clar, căci el a plecat de la aceste cuvinte și i L-a propovăduit pe Isus Hristos, astfel că acum nu ne mai îndoim de sensul textului. Pentru creștini, este dincolo de orice dubiu că Isus Hristos și esența Evangheliei sunt prezentate aici pe scurt și în formă condensată.

Dacă comparăm litera acestui capitol cu ceea ce se găsește în scrierile celor patru evangheliști, vom vedea cât de deplin și des se vorbește clar despre Hristos, așa încât oricine ar citi acest capitol și l-ar compara cu scrierile evangheliștilor, va descoperi că evangheliștii l-au comentat și l-au explicat foarte clar.

Tot astfel, nu există niciun pasaj din Vechiul Testament care să fie aplicat mai des și mai convingător la Hristos ca acesta, astfel că cu greu există un singur alt verset de care evangheliștii sau apostolii să se folosească mai des în propovăduirea lui Hristos.

Dacă ne uităm la esența sensului cuvintelor din acest capitol, vedem că ele formează suma și substanța Evangheliei, în felul următor: 1. Ele oferă descrierea corectă și manifestarea lui Isus Hristos; și 2. Ele ne descoperă și ne deschid legământul răscumpărării.^[1] Acolo unde există aceste două aspecte, acolo avem esența Evangheliei, căci cele două formează, ca în acest text, esența Evangheliei.

În primul rând, Isus Hristos este descris.1. El este descris în Persoana și naturile Sale: ca Dumnezeu, fiind veșnic; ca Om, fiind în suferință. 2. El este descris în toate slujbele Lui: ca Preot, aducându-Se ca jertfă pentru împlinirea dreptății; ca Profet, exprimându-Și cunoașterea spre îndreptățirea multora; și ca Împărat, împărțind prada cu cei puternici. 3. El este descris în smerirea Sa, în cauza ei, în țelul ei, în subiectul ei, în natura și în preamărirea lui Dumnezeu, după buna Lui plăcere. 4. El este descris în înălțarea Sa și în rezultatul^[2] făgăduit Lui ca urmare a tuturor suferințelor și smeririi Sale.

În al doilea rând, aici este descris și prezentat legământul răscumpărării. 1. Ne sunt prezentate Persoanele care iau parte la el: Dumnezeu [Tatăl] și Mijlocitorul. 2. Ne este prezentată esența legământului: sămânța care I-a fost dată lui Hristos și toate nelegiuirile ei care au căzut asupra Lui. 3. Ne sunt prezentate angajamentele reciproce ale ambelor părți: Fiul Și-a asumat lucrarea de a aduce sufletul Lui ca jertfă pentru păcat; Tatăl a făgăduit că eficacitatea împlinirii dreptății Sale va fi imputată și aplicată spre îndreptățirea păcătoșilor; și termenii pe baza cărora sau felul în care această imputare și aplicare se produc, anume „prin cunoștința Lui”^[3] (Isaia 53:11). Toate acestea sunt prezentate clar aici.

Aceasta este doar o atingere a caracterului special al acestui pasaj al Scripturii și a temelor cuprinse în el, care cuprind esența și miezul Evangheliei. Nu ne vom apuca acum să împărțim acest capitol, având în vedere că aceste lucruri despre care am vorbit sunt întrețesute în el.

Primul verset este o scurtă introducere pentru restul versetelor. În capitolul precedent, profetul vorbise despre Hristos ca Robul lui Dumnezeu, care trebuie să Se înfățișeze și să fie înălțat foarte sus, și, înainte de a proceda mai specific la descoperirea acestei taine a Evangheliei, el strigă într-o notă de regret: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?” „Vai”, am zice noi, „căci puțini primesc din mâna noastră o astfel de veste bună pe care le-o ducem,^[4] căci nepăsarea omului, ba chiar răutatea și încăpățânarea lui, sunt atât de mari, că o respinge”. „Cine a cunoscut brațul Domnului?” – lucru care ne îndreaptă atenția către nevoia ca puterea lui Dumnezeu să însoțească predicarea și chiar rânduielile cele mai vii, ca să le facă să fie eficace. Cât de puțini sunt cei pe care puterea lui Dumnezeu îi atrage la ascultarea de acest adevăr!

Prima parte a acestui verset spune: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?” Ca să o explic un pic, gândește-te la următoarele câteva considerații, înainte de a trece la doctrine.

1. Gândește-te, în primul rând, la esența acestei vești în relație cu aria ei de acoperire: nu este vorba despre orice veste, ci despre o veste despre Hristos, despre legământul răscumpărării și despre har. În original, textul spune: „Cine a crezut ceea ce noi am auzit”, adică într-un sens activ, altfel spus, „ceea ce noi am propovăduit ca să fie auzit”. Iar termenul devine zvonuri în Daniel 11:44 și în Ieremia 51:46. Este vestea și zvonul despre un Mijlocitor care suferă, interpunându-Se între Dumnezeu și păcătoși. Se poate ca auzirea să fie menționată ca să ne îndrepte atenția către încrederea pe care profetul o avea în timp ce propovăduia această veste. El o auzise mai întâi de la Dumnezeu, și acea auzire fusese pasivă, dar apoi el o propovăduiește activ față de oameni, ca să fie auzită de ei.

2. Gândește-te că profetul vorbește despre această veste nu ca și cum ar fost singurul care a propovăduit-o, ci în numele tuturor celor ce au predicat sau vor predica vreodată această Evanghelie. De aceea, această veste nu este una particulară pentru Isaia, ci este și vestea noastră, vestea profeților de dinainte și de după Isaia, și vestea apostolilor și a predicatorilor Evangheliei.

3. Gândește-te că Isaia vorbește despre această veste, nu doar în ce privește lucrurile cu care el a avut de-a face în vremea lui, ci avându-i în vedere și pe cei ce aveau să o audă după aceea. Prin urmare, vedem că se face ulterior referire la acest verset în relație cu necredința evreilor (Ioan 12:38; Rom. 10:16), pentru că Isaia a prevestit-o cu mult timp înainte.

4. Gândește-te că, atunci când el deplânge lipsa credinței în vestea Evangheliei, nu este vorba despre absența credinței istorice, ca și cum oamenii nici măcar nu ar fi vrut să Îl audă pe Hristos sau despre Hristos, ci este vorba despre absența credinței mântuitoare. De aceea, ni se spune că, „măcar că [Hristos] făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El” (Ioan 12:37), iar acest pasaj profetic al Scripturii este adăugat la final ca motiv care explică situația: „ca să se împlinească vorba, pe care o spusese prorocul Isaia: ‚Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre?’” (Ioan 12:38), aplicând crezarea despre care se vorbește aici la credința mântuitoare prin care oamenii cred și se odihnesc în Isus Hristos.

Gândește-te că, deși nu este menționată aici nicio persoană către care profetul se plânge, totuși nu încape îndoială că este vorba despre Dumnezeu. De aceea, în Ioan 12:38 și în Romani 10:16, când acest verset este citat, se spune: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre?” Astfel, avem aici plângerea profetului legată de roadele mici pe care el le-a avut și pe care predicatorii Evangheliei urmau să le aibă în propovăduirea Evangheliei – regretând și deplângând aceasta înaintea lui Dumnezeu ca un lucru dureros ca o astfel de veste bună să fie vestită înaintea atât de multor oameni, și totuși atât de puțini să o folosească, atât de puțini să fie aduși la credința în ea și să fie mântuiți prin ea.

Chiar dacă aici avem de-a face cu puține cuvinte, ele prezintă patru aspecte la care le putem reduce pentru a vorbi mai clar: (1) că marele subiect al predicării și marea temă a predicatorului este vestea despre Isus Hristos, anume să ducă mai departe vestea bună despre El; (2) că marea datorie a celor ce aud această propovăduire este, implicit, să o creadă și, în virtutea ei, să fie aduși la odihna și bizuirea pe Isus Hristos; (3) că necredința este marele păcat, un păcat larg răspândit printre marea majoritate a celor ce aud Evanghelia. „Cine a crezut?” – altfel spus, puțini au crezut; este un lucru rar să vezi un om care să creadă această veste; (4) că marea deplângere, apăsarea și durerea unui slujitor cinstit al Evangheliei este că mesajul lui nu este primit din mâna lui, că Hristos nu este primit și crezut, și că oamenii nu se sprijină pe El. Aceasta este marea provocare pe care predicatorii o lansează împotriva majorității oamenilor și temeiul plângerii lor înaintea lui Dumnezeu: orice propovăduiesc ei despre Hristos, El nu este primit, iar Împărăția Lui nu înflorește.

Dacă ar fi să vorbim doar despre primul aspect, având în vedere cuvintele și aria lor de cuprindere, putem extrage din ele câteva învățături, după cum urmează:

În primul rând, la nivel mai general, de aici învățăm că revelarea lui Hristos Isus și a-L face cunoscut oamenilor este cea mai mare veste, cea mai bună veste și cea mai înălțătoare propovăduire care poate să le fie dată vreodată oamenilor. Nu există ceva mai mare și mai bun, nicio astfel de veste mai bună pe care oamenii o pot auzi; aceasta este vestea despre care profetul vorbește într-un fel eminent, o veste mai presus și dincolo de orice altă veste. Ea este vrednică să fie purtată de îngeri! Iată, spune unul dintre ei, „nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul” (Luca 2:10). Și ce veste este prefațată cu o astfel de atenționare? „Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul” (Luca 2:11)! Aceasta este vestea bună că Isus Hristos a venit și că El este Mântuitorul prin slujba Lui. Nu vom insista asupra acestui lucru, ci vom spune doar că (1) vom vedea o mică imagine despre acest subiect în cuvintele următoare, care Îl prezintă clar pe Hristos – Dumnezeu și Om într-o singură Persoană – atât de complet calificat și echipat perfect pentru slujbele Sale. (2) De asemenea, dacă ne uităm la efectele perfecte care vin din echiparea Lui în felul acesta, precum împlinirea dreptății lui Dumnezeu, eliberarea celor înrobiți, triumful Lui asupra puterilor și stăpânirilor, și așa mai departe, rezultă clar că nu pot exista lucrări sau efecte mai desăvârșite despre care să se propovăduiască. (3) Dacă privim către Acela de la care vine această veste și din a cui inimă izvorăște ea (dacă am putea vorbi astfel), rezultă clar că această veste este rezultatul sfatului Dumnezeirii. De aceea, întrucât vestea de aici este adusă în Numele Domnului, când ea nu este crezută odată ce este răspândită de profet, el deplânge situația înaintea Domnului.^[5] (4) Apoi dacă ne uităm la natura tainică a acestei vești, la faptul că nici măcar îngerii nu ar fi putut să și-o imagineze, dacă ea nu ar fi fost dată astfel, rezultă clar că aceste lucruri ne spun că vestea este mare, glorioasă și bună – vestea bună, așa cum o vedem prezentată la finalul capitolului precedent. Ceea ce nu li s-a spus, ei vor vedea, și ceea ce nu auziseră, vor auzi.

Prima aplicație a acestui adevăr constă din atragerea inimilor noastre în dragoste față de Evanghelie și din a ne crește prețuirea pentru ea. Urechile oamenilor umblă după noutăți și probabil că ești plictisit mult de insistența pe această veste, dar oare există un astfel de avantaj în vreo altă veste ca în Evanghelie? Când Dumnezeu le trimite vești oamenilor, trebuie să fie o veste mare! Și cu adevărat ea este astfel.

A doua aplicație este că, de aceea, ar trebui să ne temem să nutrim orice măsură de dezgust față de adevărurile clare și fundamentale ale Evangheliei. Dacă nu le-ai auzit niciodată până acum, ai putea simți un soi de mâncărime ateniană să le auzi sau să se vorbească despre ele (F.A. 17:21), dar n-ar trebui să le prețuim mai puțin doar pentru că le auzim des.

A treia aplicație este că ar trebui să ne gândim mai mult la Evanghelie, văzând că ea conține esența acestei vești bune și fericite; și să ne gândim mai mult la rânduielile Evangheliei, prin care această veste bună este propovăduită și prezentată frecvent cu claritate înaintea noastră.

În al doilea rând, să observăm mai specific că Isus Hristos și lucrurile privitoare la El (vestea fericită și bună despre un Mântuitor și propovăduirea lor) este lucrarea cea mai potrivită a unui predicator și tema aleasă a propovăduirii lui. Lucrarea potrivită pentru el este să Îl facă cunoscut pe Hristos. Altfel spus, Hristos este tema naturală din care ar trebui să decurgă toată predicarea. Aceasta este vestea despre care prorocul vorbește aici și, în fapt, așa a fost și în cazul lui Ioan și al celorlalți apostoli, astfel că așa ar trebui să fie în cazul tuturor predicatorilor. Hristos Isus și ceea ce privește Persoana, naturile și slujirile Lui; a-L cunoaște pe El și a-L face cunoscut în slujirile Sale ca Preot, Profet și Împărat; a vorbi despre El ca Preot în suferințele Sale și în împlinirea [dreptății lui Dumnezeu]; a-L propovădui ca Profetul care revelează voia lui Dumnezeu; a-L vesti ca Împăratul care supune poftele și corupțiile oamenilor; și a-L cunoaște și a-L face cunoscut în orice fel, astfel încât păcătoșii – atât predicatorii, cât și cei ce îi aud – să poată veni la El și să Îl aibă ca [Mântuitor și Domn] al lor – aceasta este slujba predicatorului.

Acesta, acesta este subiectul întregii predicări, și toată predicarea trebuie judecată după acest semn caracteristic. Pavel este convingător în acest sens: „n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit” (1 Cor. 2:2), ca și cum ar fi spus, „nu mă voi amesteca în niciun alt lucru, ci mă voi focaliza doar pe acesta”. Nu doar că el nu s-a preocupat cu lucrurile banale, ci el a lăsat deoparte educația sa, oratoria sa și înțelepciunea omenească, și a făcut din predicarea lui Hristos marea lui lucrare și marele lui studiu.

Motivul este că, în raport cu predicarea, Hristos ocupă locul central în patru aspecte esențiale. (1) Întreaga predicare este menită să Îl explice pe El: „Toți prorocii mărturisesc despre El” (F.A. 10:43). Asta fac cele patru Evanghelii și epistolele apostolice, care sunt ca multe predici despre El. Orice predicare care nu se raportează astfel la Hristos este contrară textului și autenticității.

(2) El este prezentat ca temelia și fundamentul predicării, astfel că predicarea din care El lipsește este lipsită de temelie, ca un castel construit în aer. „După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meșter-zidar înțelept, am pus temelia, și un altul clădește deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădește deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, și care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:10-11) – ceea ce înseamnă că toată predicarea ar trebui făcută astfel încât să se sprijine și să fie în acord cu această piatră de temelie.

(3) El este prezentat ca marele țel al predicării, nu doar ca aceia care o aud să Îl cunoască în mințile lor, ci și să Îl prețuiască în inimile și simțămintele lor. „Noi nu ne propovăduim pe noi înșine” (2 Cor. 4:5), adică nu doar că nu ne predicăm pe noi înșine ca temă, ci nu ne predicăm nici ca țel al predicării noastre; ținta noastră nu este să fim mari și oamenii să aibă gânduri înălțătoare despre noi, ci țelul nostru în predicare este să Îl preamărim pe Hristos.

(4) El este prezentat ca puterea și viața predicării, fără de care nicio predicare nu poate fi eficace, niciun suflet nu va fi captivat de El și adus în unire cu El. De aceea, Pavel spune: „noi Îl propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire [ei nu pot suporta să Îl audă], și pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemați, fie Iudei, fie Greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:23-24).

---

Fragment din Collected Sermons of James Durham: Christ Crucified: The Marrow of the Gospel In 72 Sermons on Isaiah 53, Vol. 2, ed. Coldwell (Dallas, TX; Grand Rapids, MI: Naphtali Press; Reformation Heritage Books, 2017), 83-87; folosit cu permisiune.

---

[1] Legământul răscumpărării – acordul între membrii Dumnezeirii, în special între Tatăl și Fiul, legat de planul de răscumpărare: Dumnezeu Tatăl a plănuit 1) împlinirea mântuirii prin Persoana și lucrarea lui Dumnezeu Fiul și 2) aplicarea mântuirii prin puterea regeneratoare a Duhului Sfânt.

[2] Moștenirea făgăduită lui Hristos pentru ascultarea Lui (Efes. 1:22; Evrei 2:7-8; Fil. 2:5-11).

[3] Prin cunoașterea lui Hristos și a lucrării Sale în Evanghelie, păcătoșii cred și primesc viața veșnică.

[4] puțini… din mâna noastră – puțini vor accepta și vor crede vestea bună a lui Hristos pe baza autorității noastre.

[5] cu sensul că nu ar crede nici dacă le-ar fi dat prin autoritatea profeților.