Definirea providenței

La ce ne referim mai precis prin termenul providență? Nu îmi pot imagina o definiție sau descriere mai bună decât aceasta: providența este „acea exercitare continuă a puterii divine, prin care Creatorul păstrează toate făpturile create de El, lucrează în tot ce are loc în lume și îndreaptă toate lucrurile spre finalul rânduit al fiecăruia”.^[1] Și vom analiza ceva mai târziu dovezile biblice în sprijinul acestei afirmații.

Există trei elemente în această idee de providență, și trebuie să facem deosebirea între ele deopotrivă în gândire și în practică, deși, desigur, cele trei au tendința de a lucra împreună. Cele trei aspecte ale providenței pot fi privite din unghiuri diferite.

Primul este aspectul sau elementul păstrării: „acea lucrare continuă a lui Dumnezeu prin care El păstrează în existență lucrurile pe care El le-a creat, alături de proprietățile și puterile cu care El le-a înzestrat”.^[2] Acest lucru este foarte important. Biblia ne învață că Dumnezeu păstrează și ocrotește tot ceea ce El a creat, iar aceasta este o lucrare continuă. Unii au încercat să spună că această doctrină a păstrării are doar sensul că Dumnezeu nu distruge lucrarea pe care a făcut-o cândva, dar aceasta nu este totuna cu păstrarea, pentru că păstrarea este mai mult de atât … Și o vom defini în felul următor: tot ceea ce a fost creat de Dumnezeu are o existență reală și permanentă în sine, separată de ființa lui Dumnezeu, dar aceasta nu trebuie înțeleasă niciodată ca și cum ar fi existentă de la sine, lucru pe care doar Dumnezeu îl are. Dacă lucrurile ar fi existente de la sine, ele n-ar avea nevoie de Dumnezeu ca să continue să existe. Aceasta este diferența. Dumnezeu a creat un lucru, și El îl ține în ființă. El susține toate lucrurile, iar ele continuă să existe ca rezultat al unei exercitări pozitive și continue a puterii Sale divine.

Observați felul în care Psalmul 104 exprimă acest adevăr în versetele 28-30: „Le-o dai Tu, ele o primesc; Îți deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătățile Tale. Îți ascunzi Tu Fața, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, și se întorc în țărâna lor. Îți trimiți Tu suflarea: ele sunt zidite, și înnoiești astfel fața Pământului”. Dumnezeu nu creează constant aceste viețuitoare de pe Pământ. Ceea ce El face este să mențină viața, să păstreze ceea ce El a creat deja. Desigur, Pavel exprimă acest lucru cu precizie în Faptele Apostolilor 17:28: „Căci în El avem viața, mișcarea și ființa”. Același lucru este avut în vedere în Coloseni 1:17: „El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El”. Ele sunt păstrate și continuă să existe prin El. Acest adevăr este statuat și mai clar în Evrei 1:3: El „ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”. El nu doar le-a creat, ci le și susține. Nu există nimic din acest Univers care să poată să își continue existența dacă Dumnezeu nu l-ar susține. De aceea, nu trebuie să ne gândim niciodată că Universul ar fi ceva pe care Dumnezeu l-a creat, după care l-a lăsat să se descurce de unul singur, căci o astfel de gândire ar fi una deistă.

În al doilea rând, în providență există aspectul stăpânirii. El se referă la acțiunea continuă a lui Dumnezeu prin care El stăpânește peste toate lucrurile spre un țel și obiectiv bine definit, și face acest lucru pentru asigurarea împlinirii planului Său divin. „Domnul împărățește: să se veselească Pământul” (Ps. 97:1). El este Împăratul Universului. El este Domnul domnilor. Totul este sub controlul Lui: „domnia Lui stăpânește peste tot” (Ps. 103:19). „Neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă” (Isaia 40:15). Aceasta este ideea stăpânirii. Sau să ne gândim la afirmația categorică din Daniel 4:34-35: „După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadnețar, am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc. L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt, L-am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică, și a cărui împărăție dăinuiește din neam în neam. Toți locuitorii Pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea Cerurilor și cu locuitorii Pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‚Ce faci?’”

Aspectul stăpânirii din doctrina despre providența lui Dumnezeu este de o importanță vitală și se regăsește în Biblie de la început până la sfârșit. „Planurile Lui se coc repede, desfășurându-se ceas de ceas”, spune William Cowper.^[3] Există o țintă pentru această creație, un scop, un obiectiv. Totul este conceput ca să conducă spre împlinirea scopului stabilit de Dumnezeu.

Al treilea aspect al providenței pe care trebuie să îl subliniez este cel ce a fost denumit la modul general aspectul conlucrării. El se referă la „cooperarea puterii divine cu toate puterile ce îi sunt subordonate, după legi prestabilite, determinându-le să acționeze și să facă asta precis pentru împlinirea scopurilor Lui”.^[4] Dacă vreți, sensul este cel al relației dintre cauzele secundare și rânduirea de către Dumnezeu a tuturor lucrurilor. Învățătura Bibliei este că Dumnezeu lucrează în și prin cauzele secundare pe care El le-a creat. Și cred că toți înțelegem ce sunt cauzele secundare. Noi descoperim că tot ce se petrece în această lume are o cauză; anumite lucruri duc la alte lucruri. Și puteți vedea acest adevăr în totalitatea creației. Un lucru îl produce pe un altul. Acelea sunt cauzele secundare, iar doctrina biblică despre providență ne învață existența cauzelor secundare. Dar ea este în același timp foarte, foarte clară în accentuarea adevărului că aceste cauze secundare nu operează automat sau independent, ci Dumnezeu lucrează prin ele. Ele nu operează de la sine, ci Dumnezeu este stăpân peste toate aceste modalități de operare ale lor.

De aceea, este important să subliniem acest aspect, pentru că există foarte mulți oameni în zilele noastre care vorbesc despre puterile naturii ca și cum ele ar fi ceva independent. Dar ele nu sunt. Ele sunt puteri și legi din natură, dar nu sunt independente de Dumnezeu. El este în relație directă față de ele, le folosește, le rânduiește și le mânuiește; astfel, noi susținem simultan cele două adevăruri – realitatea cauzelor secundare, dar și dependența lor de Dumnezeu și de controlul Său peste ele.

Evident, aceasta este o taină. Acesta este aspectul dificil al acestei doctrine – cum pot fi aceste lucruri adevărate în același timp? Dar Scriptura ne învață că sunt. Veți găsi acest lucru în Psalmul 104:20-21 și 30. Apoi Amos 3:6 spune: „Sau sună cineva cu trâmbița într-o cetate, fără să se înspăimânte poporul? Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut Domnul?” Matei 5:45 ne spune: „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Altfel spus, aceste lucruri nu au loc automat, ca rezultat al cauzelor secundare sau al legilor naturii. Dumnezeu este în spatele lor. El lucrează în ele și prin ele. El nu este despărțit de ele.

Așa că iată pe scurt cele trei aspecte ale providenței. Poți să te gândești la ele în felul acesta: ideea de păstrare ne face să ne gândim la ființa a tot de există. Ideea de stăpânire ne spune că această ființă este călăuzită, iar doctrina conlucrării ne vorbește despre felul cum acțiunea este ghidată. Așadar, vorbim despre ființă, călăuzire și activitate.

Fragment din Great Doctrines of the Bible, Vol. 1: God the Father, God the Son (Wheaton, IL: Crossway Books, 1996), 140-142. Preluat cu permisiune.

[1] L. Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1938), 166.

[2] Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology (Philadelphia: American Baptist Publication Society, 1907), 410.

[3] William Cowper (1731-1800) – poet și autor englez de imnuri.

[4] Berkhof, 171.