Dumnezeirea lui Dumnezeu

Dumnezeirea lui Dumnezeu! Ce vrem să spunem prin această expresie? O, trist este că ne simțim nevoiți să punem această întrebare și să răspundem la ea. Și totuși ea există, căci s-a ridicat o generație care este cu totul ignorantă față de adevărul important la care face referire această expresie.

Ceea ce este popular astăzi în colegii, de la amvoane și din presă, este demnitatea, puterea și realizările omului. Dar acesta nu este decât rodul corupt care a rezultat din învățăturile evoluționiste de peste 150 de ani. Când așa-zișii teologi creștini au acceptat ipoteza darwinistă, care L-a exclus pe Dumnezeu din tărâmul creației, nu ne puteam aștepta decât că Dumnezeu avea să fie alungat tot mai mult din tărâmul lucrurilor omenești. Și avem acum dovada în acest sens. În gândirea omului din acest secol [20], Dumnezeu nu înseamnă mai mult decât o idee abstractă, o „Cauză primară” impersonală, sau, dacă este o ființă, este una cu totul alungată din această lume și care are puțin sau deloc de-a face cu treburile noastre pământești.

Omul a ajuns cu adevărat să fie un „dumnezeu” pentru sine. El este un „agent liber” și, de aceea, el stabilește totul pentru viața sa și el își determină destinul. Aceasta a fost minciuna diavolului de la început: „veți fi ca Dumnezeu” (Gen. 3:5). Dar trebuie să trecem de la speculațiile omului și de la insinuările Satanei la revelația divină.

Ce vrem să spunem prin expresia „dumnezeirea lui Dumnezeu”? Iată ce: atotputernicia lui Dumnezeu, suveranitatea Lui absolută. Când vorbim despre dumnezeirea lui Dumnezeu, noi afirmăm că Dumnezeu este Dumnezeu. Afirmăm că Dumnezeu este ceva mai mult decât un titlu sec; că Dumnezeu este mai mult decât o metaforă; că Dumnezeu este mai mult decât un spectator aflat undeva la distanță, uitându-Se neajutorat la suferința pe care păcatul a produs-o. Când vorbim despre dumnezeirea lui Dumnezeu, noi afirmăm că El este „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (1 Tim. 6:15). Afirmăm că Dumnezeu este mai mult decât o ființă dezamăgită, neîmplinită sau învinsă, care este plină de dorințe binevoitoare, dar lipsită de puterea de a le împlini. Când vorbim despre dumnezeirea lui Dumnezeu, noi afirmăm că El este „Cel Preaînalt” (F.A. 7:48). Afirmăm că Dumnezeu este mai mult decât cineva care l-a înzestrat pe om cu puterea de a alege și, pentru că a făcut asta, ar fi incapabil să îl determine pe om să facă ceea ce El poruncește. Noi afirmăm că Dumnezeu este mai mult decât cineva care a purtat un război lung cu diavolul, a cărui situație n-a făcut decât să se înrăutățească. Când vorbim despre dumnezeirea lui Dumnezeu, noi afirmăm că El este Cel Atotputernic.

Așadar, a vorbi despre dumnezeirea lui Dumnezeu înseamnă să spunem că Dumnezeu este pe tron, pe tron ca un fapt, nu doar pentru că noi zicem asta; El este pe un tron care este deasupra tuturor. A vorbi despre dumnezeirea lui Dumnezeu înseamnă să spunem că toată cârmuirea este în mâna Lui și că El o conduce după buna Sa plăcere. A vorbi despre dumnezeirea lui Dumnezeu înseamnă să spunem că El este Olarul, că noi suntem lutul, și că din acel lut El îl modelează pe unul ca un vas de cinste, și pe un altul ca un vas de ocară, potrivit drepturilor Sale suverane (Rom. 9:21). Înseamnă să vorbim despre Stăpânul Divin absolut, care face „ce vrea cu oastea Cerurilor și cu locuitorii Pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‚Ce faci?’” (Dan. 4:35). De aceea, a vorbi despre dumnezeirea lui Dumnezeu înseamnă să Îi acordăm Creatorului puternic dreptul care I se cuvine; înseamnă să recunoaștem măreția Lui înălțată; înseamnă să recunoaștem că El are sceptrul domniei universale.

Dumnezeirea lui Dumnezeu stă la baza revelației divine: „La început, Dumnezeu” (Gen. 1:1) – în măreție solemnă, veșnic, necauzat de nimic și suficient în Sine. Aceasta este doctrina de la temelie, și pe ea trebuie zidite toate celelalte doctrine, astfel că orice altă doctrină, care nu este zidită pe ea, va ajunge inevitabil la eșec și să cadă la pământ în ziua încercării. La începutul oricărei teologii adevărate stă axioma^[1] că Dumnezeu este Dumnezeu – absolut și irezistibil. Așa trebuie să fie. Fără aceasta, ne aflăm în fața unei uși închise; prin ea, avem o cheie care descuie ușa către înțelegerea oricărei taine. Iată ce este adevărat despre creație: dacă excluzi un Dumnezeu atotputernic, tot ce îți mai rămâne este un materialism orb și ilogic.^[2] Iată care este adevărul revelației: Biblia este minunea solitară din tărâmul literaturii. Exclude-L pe Dumnezeu din ea, și ai un miracol, dar niciun autor care să îl producă. Și acest lucru este valabil și în ce privește mântuirea. „Mântuirea vine de la Domnul” (Iona 2:9), și în totalitate; exclude-L pe Dumnezeu din orice aspect sau parte a mântuirii, și ea dispare. Același lucru este aplicabil istoriei, căci istoria este narațiunea Lui: ea este desfășurarea în timp a planului Său veșnic. Exclude-L pe Dumnezeu din istorie, și totul este lipsit de sens și scop. Dumnezeirea absolută a lui Dumnezeu este singura garanție că, în final, se va demonstra pe deplin și finalmente că Dumnezeu este „totul în toți” (1 Cor. 15:28).

„La început, Dumnezeu”. Aceasta nu este doar prima expresie din Sfânta Scriptură, ci trebuie să fie și prima axiomă a întregii filozofii adevărate – de exemplu filozofia istoriei omenirii. În loc să începem cu omului și lumea lui și să încercăm să ne îndreptăm raționamentul înapoi către Dumnezeu, trebuie să începem de la Dumnezeu și să raționăm înainte către om și lumea în care el există. Eșecul de a face asta este ce lasă nerezolvată „dilema Universului”. Începe cu lumea așa cum este astăzi și încearcă să duci raționamentul înapoi la Dumnezeu, și cu ce rezultat te vei alege? Dacă ești onest în inimă și ai o gândire logică, va trebui să conchizi că Dumnezeu nu are mai nimic de-a face cu lumea aceasta. Dar dacă începi de la Dumnezeu și duci raționamentul către lumea de azi, vei căpăta multă lumină în legătură cu problema ei. Întrucât Dumnezeu este sfânt, mânia Lui arde împotriva păcatului. Deoarece Dumnezeu este neprihănit, judecățile Lui cad asupra celor care se răzvrătesc față de El. Întrucât Dumnezeu este credincios, avertismentele solemne ale Cuvântului Lui se împlinesc. Deoarece Dumnezeu este atotputernic, nicio problemă nu poate pune stăpânire peste El, niciun vrăjmaș nu Îl poate învinge și niciun plan al Lui nu poate fi împiedicat. Tocmai pentru că Dumnezeu este cine și ce este, noi ne uităm acum la ceea ce facem – strângerea norilor mâniei divine, care se vor năpusti în curând asupra Pământului.

„Din El, prin El, și pentru El sunt toate lucrurile” (Rom. 11:36). La început – Dumnezeu. În centru – Dumnezeu. La final – Dumnezeu. Dar de îndată ce insistăm pe acest adevăr, oamenii se vor ridica și ne vor zice ce cred ei despre Dumnezeu. Ei vor bolborosi tot felul de lucruri plictisitoare despre ideea că Dumnezeu lucrează consecvent caracterului Lui, ca și cum un vierme al pământului ar putea determina ce a fost consecvent și ce nu în perfecțiunile divine. Oamenii vor spune cu un aer de înțelepciune profundă că Dumnezeu trebuie să trateze drept făpturile create de El, ceea ce este bineînțeles adevărat, dar cine poate defini dreptatea divină sau oricare dintre celelalte atribute ale lui Dumnezeu? Adevărul este că omul este cu totul incompetent să își facă o imagine corectă despre caracterul și căile lui Dumnezeu, și tocmai din această cauză El ne-a dat o revelație a gândului Lui; iar în acea revelație, El afirmă clar: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55:8-9). Având în vedere un pasaj al Scripturii ca acesta, nu ne putem aștepta decât că mare parte a conținutului Bibliei să intre în conflict cu simțămintele gândirii carnale care este „vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7). Mai mult, având în vedere un pasaj al Scripturii ca acesta, nu trebuie să fim surprinși că mare parte din istoria omenirii este atât de încurcată pentru mințile noastre.

Lumea naturală, ca să încep cu cel mai simplu aspect, prezintă suficiente probleme de înțelegere pentru omul onest, dacă el n-ar fi fost orbit de mândrie. De ce să existe boli și remedii pentru ele? De ce există lucruri otrăvitoare și antidoturi la ele? De ce există șoareci și șobolani, ca și pisici care îi ucid? De ce să nu fie lăsate relele nereparate, și apoi să nu fie nevoie de instrumente care să le alunge? O, de ce suntem atât de leneși să învățăm că Dumnezeu lucrează diferit de cum lucrăm noi? Iar când intrăm în tărâmul uman, taina se adâncește. Ce este omul, care este pus aici? Ca să învețe o lecție sau mai multe, să treacă printr-un test sau experiență, lucruri pe care nu le poate învăța sau nu prin care nu poate trece în altă parte? Dacă da, atunci de ce o proporție atât de mare a rasei omenești piere încă din pruncie, înainte ca astfel de lecții să poată fi învățate și ca astfel de experiențe să poată fi trăite? Chiar așa, de ce? Și pot fi puse la infinit astfel de întrebări, însă am spus îndeajuns ca să arăt limitările evidente ale înțelepciunii omului. Iar dacă suntem confruntați cu probleme de nerezolvat din domeniul naturii și al existenței omului, cum sunt oare cele din domeniul divin? Cine poate înțelege căile Celui Atotputernic? „Poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poți ajunge la cunoștința desăvârșită a Celui Atotputernic?” (Iov 11:7). Sigur că nu. „Norii și negura Îl înconjoară” (Ps. 97:2). Dacă Dumnezeu n-ar fi fost o taină, El n-ar fi Dumnezeu pentru noi.

Dar de ce să scriu în felul acesta? Cu siguranță că nevoia acestor vremuri este să avem parte de lucruri care să ne întărească în credință, nu de unele care să o paralizeze. Adevărat, dar ce este credința? Aici ne referim la credință în sens abstract. În esență, credința este mai degrabă o atitudine decât un act; ea este ceea ce stă în spatele actului. Credința este o atitudine de dependență, de slăbiciune recunoscută. Credința înseamnă să ajungi la capătul resurselor proprii și să privești în afara ta – departe de tine. Credința este ceea ce Îl privește pe Dumnezeu în locul care I se cuvine. Iar dacă Îi dăm lui Dumnezeu locul cuvenit, trebuie să ne ocupăm locul potrivit pentru noi, iar acela este în țărână. Și ce poate exista care să aducă făptura creată auto-suficientă și mândră în țărână atât de repede, dacă nu o imagine a dumnezeirii lui Dumnezeu! Nimic nu este atât de aducător de smerenie pentru inima omului cum este o recunoaștere autentică a suveranității absolute a lui Dumnezeu. Așadar, în loc să caut să slăbesc credința, eu scriu aceste lucruri ca să o stimulez și să o întăresc. Problema principală este că atât de multe lucruri care se pretind astăzi a fi credință nu sunt decât sentimentalism emotiv exagerat. Credința creștinătății în acest secol este simplă credulitate, iar „dumnezeul” multora dintre bisericile noastre nu este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, ci un simplu produs al imaginației.

Teologia modernă a inventat un „dumnezeu” pe care mintea limitată să îl poată înțelege, ale cărui căi sunt plăcute pentru omul firesc, un „dumnezeu” care este cu totul „ca omul” (cf. Ps. 50:21), ca aceia care pretind că i se închină, un „dumnezeu” la care nu prea există nimic tainic. Dar cât de diferit este Dumnezeul pe care Sfânta Scriptură ni-L revelează! Despre El ni se spune „cât de neînțelese sunt căile Lui” (Rom. 11:33)…

Dumnezeul Scripturii este absolut suveran. Aceasta este pretenția emisă de El însuși: „Iată hotărârea luată împotriva întregului Pământ, iată mâna, întinsă peste toate neamurile. Domnul oștirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?” (Isaia 14:26-27). Suveranitatea lui Dumnezeu este absolută și irezistibilă: „Toți locuitorii Pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea Cerurilor și cu locuitorii Pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‚Ce faci?’” (Dan. 4:35). Suveranitatea lui Dumnezeu este adevărată nu doar ipotetic, ci și faptic. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Își exercită suveranitatea, și o exercită deopotrivă în tărâmul natural și în cel spiritual. Un om se naște negru, iar altul alb. Unul se naște bogat, altul sărac. Unul se naște cu un trup sănătos, altul cu unul bolnav și handicapat. Unul moare din pruncie, pe când altul trăiește mulți ani. Unuia îi sunt dați cinci talanți, pe când altuia unul singur. Și în toate aceste cazuri, Dumnezeu Creatorul este Cel care îl face pe un om să difere de altul, și „nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui” (Dan. 4:35, lit. KJV). Și așa stau lucrurile și în tărâmul spiritual. Unul se naște într-o familie evlavioasă și este crescut în frica și mustrarea Domnului; un altul se naște din părinți criminali și este crescut în vicii. Unul este obiectul multor rugăciuni, iar pentru altul nu se roagă nimeni. Unul aude Evanghelia din fragedă pruncie, pe când un altul nu o aude niciodată. Unul stă sub influența unei lucrări biblice, pe când un altul nu aude decât erezii și învățături greșite. În ceea ce îi privește pe cei ce aud Evanghelia, unuia Domnul îi deschide inima ca să primească adevărul, pe când altul este lăsat de capul lui. Unul este „rânduit să capete viața veșnică” (F.A. 13:48), pe când altul este „scris pentru osândă” (Iuda 1:4). Cui vrea Dumnezeu, El îi arată îndurare, și pe cine vrea El să împietrească, El împietrește (Rom. 9:18).

Fragment din The Godhood of God.

[1] axiomă – afirmație acceptată ca adevărată, care nu are nevoie să fie demonstrată și care oferă un temei pentru raționamentul logic.

[2] materialism – doctrina filozofică potrivit căreia materia este singura realitate.