Caracteristicile providenței

Providența lui Dumnezeu decurge din natura Sa. Ea este sfântă, dreaptă, binevoitoare, înțeleaptă, supremă și suverană, sigură și stabilă, puternică și irezistibilă.

Lumea aceasta și inima neînnoită sunt păgâne în înclinațiile lor. Lor nu le place să Îl păstreze pe Dumnezeu în gândurile lor. Învățătura epicuriană^[1] care insinuează că Dumnezeu este prea înălțat ca să observe treburile oamenilor, decurge firesc din ignoranța și vrăjmășia inimii carnale. Dar provocarea Celui Atotputernic este aceasta: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al Meu?” (cf. Matei 20:15). Gestionarea lucrurilor din Univers nu poate tulbura pacea divină. Pentru Cel care a făcut toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale, grija față de ele nu poate fi ceva împovărător. Dumnezeu nu este ca omul. El nu obosește niciodată. Faptul că El are dreptul de a stabili o stăpânire care se extinde peste tot și peste făpturile Sale este la fel de sigur pe cât că El are orice fel de drept. Dacă inimile noastre nu ar greși, ar trebui să ne lăudăm cu providența Lui; și dacă mințile noastre n-ar fi firave, iar facultățile ființelor noastre n-ar fi limitate, ar trebui să vedem că toate obiecțiile care se ridică față de grija lui Dumnezeu pentru această lume sunt mai rele decât niște lucruri deșarte.

În veacul nostru, oamenii spun deseori că Dumnezeu trăiește și stăpânește în împărățiile oamenilor. Aceasta este teoria lor. Crezul practic al multora este destul de variat în acest sens. Nu puțini sunt cei ale căror planuri, temeri și speranțe principale cu greu pot fi mai ateiste la nivel practic decât dacă și-ar exprima o necredință în existența lui Dumnezeu și în stăpânirea divină asupra vieților oamenilor. Dacă Dumnezeu S-a afla înaintea ochilor lor în plină zi, întrerupând miraculos legile naturii, probabil că ei ar putea fi impresionați de asta pentru un timp și ar mărturisi că acolo a fost degetul lui Dumnezeu! Totuși, este posibil ca această impresie să nu dureze mult timp, căci astfel de oameni nu văd nimic de admirat sau de adorat în susținerea și păstrarea cursului naturii de către Dumnezeu. Dacă mâna care mișcă toate lumile ar opri Soarele pe bolta cerească și l-ar face să stea pe loc chiar și pentru un ceas, ei ar putea spune: „Acesta este Domnul”. Dar Soarele poare să răsară, să alerge în cursa lui și să apună de 365 de ori pe an, că nimic nu se spune sau se gândește despre Acela la a cărui mustrare „stâlpii cerului se clatină” (Iov 26:11) și prin a cărui rânduială munții veșnici și ordinea universală a naturii își au stabilitatea. „Omul prost nu cunoaște lucrul acesta, și cel nebun nu ia seama la el” (Ps. 92:6). Astfel de oameni ar zice, și de fapt și spun asta: „Nu vede Domnul, și Dumnezeul lui Iacov nu ia aminte!” (Ps. 94:7). De aceea, un scop al revelației este să corecteze astfel de greșeli de gândire. Scriptura pune eticheta de păgânătate peste toate gândurile de felul acesta, pentru că ele le permit oamenilor să creadă că ei pot acționa independent de Dumnezeu.

Dumnezeu este mai presus de orice lege, fiind în Sine independent și suprem. Natura Lui infinit de perfectă este legea ființei Sale și a acțiunilor Lui. Însăși această natură I se potrivește în toate privințele ca să fie Stăpânul lumii.

Providența lui Dumnezeu este sfântă. Întrucât Dumnezeu este sfânt, providența Lui este sfântă în toate lucrările ei. El nu plănuiește niciun lucru rău, nu săvârșește nimic rău și nu favorizează niciun păcat; dar în stăpânirea peste viețile oamenilor, El va aduce o răsturnare îngrozitoare de situație asupra tuturor celor ce săvârșesc nelegiuirea. El urăște păcatul cu o ură desăvârșită. Pentru El, păcatul este un lucru „urâcios” (Ier. 5:30). Nu se poate dovedi că Dumnezeu urăște altceva decât păcatul. Nicio ființă muritoare nu are o imagine corectă asupra intensității aversiunii gândului divin față de orice formă de nelegiuire. „Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești Sfânt” (Apoc. 15:4). Într-adevăr, fericirea lumii cerești depinde de încrederea absolută și neclintită a sfinților și a îngerilor în dreptatea și neprihănirea infinite ale naturii lui Dumnezeu (Isaia 6:3). „Domnul este drept în toate căile Lui, și milostiv [sfânt, lit. KJV] în toate faptele Lui” (Ps. 145:17).

Providența lui Dumnezeu este dreaptă. Dreptatea lui Dumnezeu decurge din sfințenia Sa. Dr. Woods spunea: „Planul providenței este de o așa natură încât păcatul va fi stigmatizat iar păcătoșii vor fi pedepsiți, în vreme ce sfințenia va fi onorată, iar cei ce sunt sfinți vor fi răsplătiți”. Dreptatea este cu siguranță un atribut plăcut în orice persoană sau stăpânire. Constituția Marii Britanii greșește când spune că regele nu poate face nimic greșit, dar ceea ce ea vrea să spună este că slujitorii lui sunt responsabili. Dar nu se face nicio greșeală în lege sau teologie când spunem că Judecătorul întregului Pământ nu poate face decât ce este drept (Gen. 18:25). În închinarea la templul care nu este făcut de mâini omenești, cei prezenți acolo cântă astfel: „Mari și minunate sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor [sau al sfinților, lit. KJV]!” (Apoc. 15:3).

Providența lui Dumnezeu este binevoitoare. Într-adevăr, „Domnul este bun față de toți, și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui” (Ps. 145:9). „Aceeași bunăvoință care L-a făcut să creeze lumea trebuie să Îl îndemne să o ocrotească și să stăpânească peste ea… Când ne gândim la grija Sa providențială față de copiii oamenilor, așa cum este manifestată în lucrările naturii sau ale harului, în mod natural noi ajungem să gândim în felul acesta: ‚Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?’ (Ps. 8:4); și ne minunăm să vedem atâtea lucruri făcute pentru oameni, care par să n-aibă niciun merit sau să se apropie câtuși de puțin de grija manifestată de Dumnezeu față de ei”.^[2]

Providența lui Dumnezeu este înțeleaptă. Din ea nu lipsește nimic, și ea nu dă greș niciodată și nu trece cu vederea nimic. „Aceeași înțelepciune care a conceput o lume atât de minunată și de glorioasă poate și o va stăpâni și controla”.^[3] Întrucât planurile lui Dumnezeu se extind peste toate cauzele și peste toate efectele, peste toate faptele și peste toate posibilitățile, peste toate acțiunile și peste toate cuvintele, este imposibil ca El să fie întrecut de ceva. Pentru El este infinit de ușor să îi „prindă pe cei înțelepți în viclenia lor” (Iov 5:13). Cel mai mare monarh din vremea lui, unul a cărui împărăție a cuprins mare parte din avuția, educația și civilizația lumii, și care era înconjurat ce oameni abili, i-a spus sfatului lui de înțelepți: „Veniți să ne arătăm dibaci” (Exod 1:10). Ei și-au făcut planuri. De la primul și până la ultimul, ele s-au confruntat cu multe dificultăți, și au fost urmate de judecăți groaznice. Du-te acum și stai lângă Moise, Aaron și Maria, pe malul Mării Roșii, și privește sfârșitul acestei întregi „dibăcii”. Faraon, oștirea lui și toată mulțimea căpitanilor și a înțelepților lui au pierit. „I-au acoperit valurile, și s-au pogorât în fundul apelor, ca o piatră… ca plumbul s-au afundat în adâncimea apelor” (Exod 15:5, 10). Toate acțiunile uimitoare din natură sunt atribuite de bărbații inspirați „Domnului oștirilor, [care este] minunat este planul Lui și mare este înțelepciunea Lui” (Isaia 28:29). „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune, și Pământul este plin de făpturile Tale. Iată marea cea întinsă și mare: în ea se mișcă nenumărate viețuitoare mici și mari” (Ps. 104:24-25).

Providența lui Dumnezeu este supremă și, de aceea, este și suverană. Ea este peste tot și mai presus de tot. El are o stăpânire pe care nu o împarte cu nimeni. El este singurul arbitru al evenimentelor și destinelor. El spune: „Să știți dar că Eu sunt Dumnezeu, și că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viață și Eu omor, Eu rănesc și Eu tămăduiesc, și nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea” (Deut. 32:39). „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, și afară de Mine nu este alt Dumnezeu” (Isaia 44:6). „Eu sunt Domnul, și nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu… Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept și mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este” (Isaia 45:5, 21). Așa că este clar că Dumnezeu stăpânește de unul singur, și că El stăpânește peste tot; El stăpânește pretutindeni și în orice loc; El stăpânește peste toți agenții, peste toate cauzele și peste fiecare dintre ei. Dacă am admite ideea că El ar preda total sau parțial controlul Său asupra Universului, ar fi ca și cum am spune că El nu a fost și nu este Dumnezeu, că ar trebui să existe altul la fel de puternic, la fel de înțelept sau la fel de bun ca El (Isaia 41:23). Ar fi ca și cum am spune că există vreun defect în Acela care are toată perfecțiunea. Un înger poate fi împovărat cu grija unui singur om, pentru că îngerii sunt făpturi limitate și nu au decât atribute derivate din Dumnezeu, dar grija față de Univers nu este deloc ceva împovărător pentru Cel Atotputernic, din simplul motiv că El este Dumnezeu. Voia Lui este legea pentru toate lumile care există. El „a întins pământul pe ape” (Ps. 136:6). „Domnul face tot ce vrea în Ceruri și pe Pământ, în mări și în toate adâncurile” (Ps. 135:6). „Toți locuitorii Pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea Cerurilor și cu locuitorii Pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-i zică: ‚Ce faci?’” (Dan. 4:35). „Domnul este înălțat mai pe sus de toate neamurile, slava Lui este mai presus de ceruri” (Ps. 113:4).

Providența lui Dumnezeu este sigură și stabilă. Oricine dorește să umble în siguranță nu are nevoie decât se conformeze față de principiile și acțiunile ei (Prov. 10:9). Nu a existat niciodată vreun păcat care să nu aducă pierzarea și suferința; nu a existat niciodată o ființă omenească care să se nască pe această lume, care să nu aibă niciun impact asupra lumii; nu a existat niciodată un efect fără o cauză; Dumnezeu nu a schimbat niciodată niciun principiu al legii morale; El n-a abolit niciodată nicio lege a fizicii; iar mâna celui leneș nu l-a îmbogățit niciodată… N-a existat niciodată o vreme când distrugerea să nu fie ușoară și zidirea să nu fie grea; cursul general al providenței n-a fost niciodată lipsit de răsplățile ei, căci Domnul a pus ziua necazului față în față cu ziua prosperității, sau mângâierea inimii celor necăjiți ai Lui cu faptul că aceleași suferințe sunt purtate de frații lor (1 Petru 5:9). Psalmistul a fost mult mângâiat de această priveliște a stabilității stăpânirii lui Dumnezeu: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuiește în veci în ceruri. Credincioșia Ta ține din neam în neam; Tu ai întemeiat Pământul, și el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare totul astăzi, căci toate lucrurile Îți sunt supuse” (Ps. 119:89-91; cf. Prov. 19:21; Ios. 23:14).

Providența lui Dumnezeu este puternică și chiar irezistibilă. Providența Lui nu doar consultă sfatul lui Dumnezeu, ci și pune în practică. Ea nu doar dorește, ci și pune în aplicare. Ea nu doar vede cum poate fi prevenit răul, ci îl și previne. Ea este atât de puternică, încât transformă răul în bine, îi face pe oamenii răi și pe îngerii decăzuți să slujească planurilor lui Dumnezeu, deși ei nu doresc așa ceva. Ea le dă cea mai mare eficacitate cauzelor aparent cele mai neînsemnate și garantează infailibil împlinirea celor mai bune scopuri. Autorul providenței este „Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apoc. 1:8). Toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu nu ne-ar fi de niciun folos dacă El n-ar avea atotputernicia prin care să aplice și să împlinească voia Sa. Toate celelalte caracteristici ale providenței Lui ar eșua să ne dea o mângâiere eficacitate dacă i-ar lipsi puterea divină. De aceea, nu este de mirare că Scriptura celebrează atât de frecvent triumful atotputerniciei. Altfel, cei răi ar putea spune: „Unde este Stânca în care cei credincioși și-au pus încrederea?” Iehova le spune tuturor vrăjmașilor Lui ce le-a spus asirienilor: „Pentru că ești furios împotriva Mea, și pentru că trufia ta a ajuns până la urechile Mele, de aceea voi pune belciugul Meu în nările tale și zăbala Mea între buzele tale, și te voi face să te întorci pe drumul pe care ai venit” (2 Împ. 19:28). Pentru toți cei neprihăniți este un prilej de bucurie veșnică faptul că, atunci când Dumnezeu face un legământ de pace cu poporul Lui, El poate chiar să „îndepărteze din țară toate fiarele sălbatice”, pentru ca poporul Lui să poată „locui în liniște în pustie, și vor putea dormi în mijlocul pădurilor” (Ezec. 34:25).^[4] Prin puterea Lui nelimitată, Dumnezeu îi scoate pe marinari din furtuni. El „a oprit furtuna, a adus liniștea și valurile s-au potolit” (Ps. 107:29). Toate conspirațiile și vicleniile împotriva providenței lui Dumnezeu sunt zadarnice (Ezec. 21:21-23).

Fragment din Jehovah-Jireh: A Treatise on Providence.

[1] epicurian – legat de filozofia lui Epicurus (341-270 î.Hr.), care susținea că plăcerea este cel mai mare bine, că zeilor nu le pasă de viața omului, și că lumea rezultă dintr-o schimbare a atomilor.

[2] Leonard Woods, The Works of Leonard Woods, Vol. 2 (Boston: Jewett & Company, 1851), 1.

[3] Ibid, 1.

[4] În Biblia King James, a doua parte a versetului se aplică poporului lui Dumnezeu, în schimb în traducerea Cornilescu, ea se aplică animalelor sălbatice alungate de Dumnezeu în pustie. – n.tr.