Providența lui Dumnezeu aplicată

Nimic nu este mai practic decât doctrina providenței, căci ea produce deopotrivă credință și temere evlavioasă. Când Hristos ne învață cum să tratăm anxietatea, El ne aduce aminte că Dumnezeu Tatăl hrănește fiecare vrabie și îmbracă fiecare floare în culorile ei plăcute (Matei 6:25-30). Cu cât mai mult, deci, ar trebui să avem încredere în El pentru grija Lui față de copiii Săi preaiubiți? Indiferent dacă suntem dornici să recunoaștem sau nu, fiecare om trăiește constant în prezența Dumnezeului cel viu. Cu cât credinciosul este mai conștient de providența lui Dumnezeu, cu atât mai mult se poate spune despre el ceea ce B. B. Warfield scria: „El Îl vede pretutindeni pe Dumnezeu în urmele puternice ale pașilor Lui, și simte pretutindeni lucrarea brațului Lui puternic, ca și bătăile inimii Sale puternice”.^[1]

Dumnezeul nostru are tot controlul. Deși noi nu putem sonda pe deplin profunzimile căilor lui Dumnezeu, totuși putem afirma că „din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci” (Rom. 11:36). Există multe lucruri inexplicabile, dar noi știm cine le-a rânduit pe toate. Obadiah Sedgwick scria: „Nimeni nu este atât de potrivit să cârmuiască lumea așa cum este Cel care a creat-o”. Înțelepciunea, sfințenia, dreptatea, puterea, dragostea și bunătatea Lui infinite nu vor eșua.

De aceea, putem fi asemenea copilului la bordul unei corăbii, care a rămas liniștit în timp ce vântul și valurile răcneau în jurul lui. Când a fost întrebat cum a rămas liniștit într-o furtună atât de violentă, răspunsul lui a fost: „Tata este căpitanul vasului”. Cu cât mai mult poate să cânte biserica: „Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui Pământul și s-ar clătina munții în inima mărilor” (Ps. 46:1-2).

Providența lui Dumnezeu le este de folos credincioșilor în multe feluri. Haideți să analizăm cinci dintre aceste beneficii.

Încrederea în suveranitatea părintească a lui Dumnezeu. Perspectiva creștină Îl pune pe Dumnezeu în centru și întărește încrederea noastră în faptul că Tatăl nostru domnește peste toate lucrurile prin Fiul Său, prin Duhul Sfânt. Catehismul Heidelberg spune: „Tatăl veșnic al Domnului nostru Isus Hristos, care a creat din nimic Cerul, Pământul și tot ce este în ele, și care încă le susține și le guvernează prin sfatul Lui veșnic și prin providența Sa, este, de dragul lui Hristos, Fiul Său, Dumnezeu meu și Tatăl meu. În El am încredere atât de complet, încât nu am nicio îndoială că El îmi va da toate lucrurile necesare trupului și sufletului, și va îndrepta spre binele meu orice necaz mi-ar trimite El în această viață de întristări. El poate să facă asta ca Dumnezeu atotputernic, și dorește asta ca un Tată credincios” (Î.26).

Doctrinele providenței și înfierii se întrepătrund pentru a-i echipa pe copiii lui Dumnezeu cu o încredere minunată. Dumnezeul suveran este Tatăl lor iubitor în Isus Hristos, astfel că, în totalitatea vieții, ei „au parte de mila, protecția și purtarea de grijă a Lui, ca Tată, precum și de disciplinarea părintească făcută de El, totuși fără a fi vreodată renegați sau alungați”, așa cum spune Mărturisirea de Credință Westminster (12.1). John Cotton a spus: „Este oare un lucru mărunt că Dumnezeul Cerului și Pământului poate fi chemat Tatăl tău, dacă te gândești că nu ești decât un om?” Ca Tatăl nostru, Dumnezeu ne va da sigur „proviziile de copii ai Lui aici și proviziile de moștenitori în viața veșnică”, fiindcă „Dumnezeu ne hrănește” și „ne-a dat o moștenire”.^[2]

Noi trăim într-o lume periculoasă. Boala, dezastrul și războiul aruncă zi de zi mulți oameni în veșnicie. Oamenii răi îi asupresc și îi abuzează pe cei evlavioși și nevinovați. Nevăzuți ochilor noștri, Satana și oștirea lui umblă ca niște lei care răcnesc, căutând să îi devoreze pe oameni și să îi târască în condamnare (1 Petru 5:8). Amăgirile și patimile păcatului răcnesc în inimile noastre, astfel că nu suntem niciodată siguri în noi înșine. Realismul ne cere să trăim cu înțelepciune și prudență într-un loc atât de periculos.

Totuși, creștinii nu trebuie să trăiască în frică sau anxietate, ci ei se pot alipi de făgăduința din Romani 8:28: „știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu”. Thomas Watson scria că „toate acțiunile variate ale lui Dumnezeu față de copiii Lui se îndreaptă, printr-o providență specială, spre binele lor. ‚Toate cărările Domnului sunt îndurare și credincioșie pentru cei ce păzesc legământul și poruncile Lui’ (Ps. 25:10)”.^[3] El a conchis că „marele motiv pentru care toate lucrurile vor lucra spre bine ține de interesul apropiat și dragostea lui Dumnezeu față de poporul Lui. Domnul a făcut un legământ cu ei: ‚Ei vor fi poporul Meu, și Eu voi fi Dumnezeul lor’ (Ier. 32:38)”.^[4]

Providența lui Dumnezeu mângâie poporul legământului Lui. Sedgwick spunea că „niciun om bun nu a fost lipsit de vreun lucru bun pentru el. Ar putea să îmi lipsească un lucru bun, dar nu acel lucru care este bun pentru mine: ‚Domnul Dumnezeu este un soare și un scut, Domnul dă îndurare și slavă, și nu îi lipsește de niciun bine pe cei ce duc o viață fără prihană’ (Ps. 84:11)”.^[5]

Dumnezeu manifestă o providență specială peste biserica Lui vie, pentru că noi suntem lumina ochilor Lui, mieii Lui, copiii Săi și mărgăritarele Sale (Zah. 2:8; Isaia 40:11; 49:15; Mal. 3:17). Grija Lui față de poporul Său este cu totul plină de har, blândețe, fiind tainică, glorioasă, precisă și deseori extraordinară.

Credința în providența lui Dumnezeu susține slujirea creștinului față de Dumnezeu. Ea este scutul lui împotriva tuturor atacurilor Satanei (Efes. 6:16). Warfield spunea că „o credință fermă în providența universală a lui Dumnezeu este soluția la toate necazurile pământești”.^[6] În loc să fie paralizat de frică și mânat de anxietate, credinciosul puternic stă pe stânca trainică a providenței divine și înaintează în ascultare hotărâtă și în supunere față de voia Domnului lui.

Credința ca de copil în rugăciune. Oamenii care cred în providența lui Dumnezeu sunt oameni ai rugăciunii, care știu și cred că Dumnezeul lor îi hrănește, poruncește, ascultă și răspunde la rugăciune. Ei știu că „orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).

Jean Calvin spunea că „nu va fi suficient doar să susținem că există Cineva pe care toți ar trebui să Îl cinstească și să Îl adore, dacă nu suntem convinși și că El este izvorul oricărui bine și că trebuie să nu căutăm nimic nicăieri altundeva decât în El… Nicio picătură de înțelepciune și lumină, de neprihănire, putere sau purtare dreaptă, ori de adevăr curat nu curge decât de la El, căci doar El este cauza tuturor acestor lucruri”.^[7]

Rugăciunea este ca strigătul credinței unui copil. Când noi ne rugăm, „Tatăl nostru, care ești în Ceruri… dă-ne azi pâinea noastră de fiecare zi”, așa cum ne-a învățat Domnul nostru (Matei 6:9, 11), noi recunoaștem că Dumnezeu este „singurul izvor al oricărui bine, și că grija și truda noastră” nu ne poate obține ceea ce avem nevoie și dorim fără binecuvântarea Lui și, de aceea, noi „abandonăm încrederea în orice alte făpturi create și o îndreptăm doar către El” (Catehismul Heidelberg 125).

Domnul ne învață să mergem la El cu orice nevoie, cu toată fragilitatea noastră și cu toate îngrijorările noastre. Știind că El este Cel ce ne hrănește, ar trebui să cerem de la El hrană și băutură, sănătate, îmbrăcăminte, relații bune în familiile noastre, succes în vocațiile noastre, puterea Duhului în bisericile noastre și pace pentru țara noastră. Noi ar trebui să „aruncăm asupra Lui toate îngrijorările noastre, căci El însuși îngrijește de noi” (cf. 1 Petru 5:7).

Noi știm că providența lui Dumnezeu hrănește smerenia, ceea ce este un lucru vital pentru rugăciune. Sfânta Scriptură ne aduce aminte că, oricât ne-am strădui noi, nu putem obține nimic decât dacă primim acele lucruri din mâna Lui (Ps. 104:28; Ioan 3:27). Într-adevăr, noi nu putem mișca un deget, nu putem clipi din ochi sau să avem un singur gând fără ca El să ne facă în stare. Putem avea cele mai alese abilități și cea mai impresionantă listă de experiențe și referințe, că „El îți va da putere să le câștigi” (Deut. 8:18). Chiar cu putere și îndemânare, noi am putea să trudim toată ziua și să eșuăm să atingem țelurile noastre. „Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzește Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzește” (Ps. 127:1).

Astfel, trebuie să avem încredere doar în Dumnezeu și să cerem toate lucrurile de la El. O, dacă am fi conștienți cu adevărat de dependența noastră constantă de El! De foarte multe ori oamenii muncesc zi după zi, își fac cumpărăturile, își iau medicamentele, plătesc facturile și se bucură de plăceri – dar nu au niciun gând îndreptat către El și către faptul că totul depinde de voia Lui. Inimile lor se umflă de mândrie, uită de Domnul și spun: „Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății” (Deut. 8:17). Viața lor lipsită de rugăciune este cuiul care pecetluiește cosciugul morții lor spirituale. Dar copilul lui Dumnezeu are în el Duhul înfierii, care strigă în inima sa: „Ava, Tată” (Gal. 4:6). Printr-un instinct infuzat de Duhul, el știe că toată eliberarea de rău și toată bucuria în lucrurile bune vin de la Tatăl lui. De aceea, el se roagă. Dar tu? Tu te rogi? Sunt rugăciunile tale o căutare sinceră a Aceluia care este izvorul oricărui bine? Crezi cu adevărat în Dumnezeul providenței?

Răbdarea în necazuri. Catehismul Heidelberg subliniază alte trei beneficii ce izvorăsc din cunoașterea providenței lui Dumnezeu: „Putem fi răbdători în necaz, mulțumitori în prosperitate, și, când ne uităm către viitor, putem avea o încredere fermă în Dumnezeul și Tatăl nostru credincios, știind că nimeni nu ne va despărți de dragostea Lui, căci toate făpturile create sunt atât de complet în mâna Lui, încât, fără voia Lui, ele nu pot face nimic, nici măcar să se miște” (Î.28).

De aceea, un alt beneficiu este răbdarea în necaz. Noi răspundem în mod natural la necazuri prin a ne prăbuși într-o amărăciune egocentrică sau prin a cădea în deprimare. Totuși, chiar și când circumstanțele sunt tulburi sau dureroase, creștinul ar trebui să cultive o pace lăuntrică având credință în providența lui Dumnezeu. David a spus: „Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi” (Ps. 39:9). Pacea sfântă în întristare nu vine din împietrirea inimilor noastre și din alungarea emoțiilor, ci din a ne alipi de Dumnezeu în timpul furtunii.

Răbdarea creștină în necazuri („îndelunga răbdare”) este un rod supranatural al Duhului lui Dumnezeu (Gal. 5:22). Necredincioșii se pot resemna cu durere înaintea circumstanțelor pe care nu le pot schimba, dar credincioșii perseverează în credință, știind și crezând că cele mai mari rele vor fi îndreptate spre folosul lor și vor lucra spre binele lor în mâinile unui Dumnezeu iubitor și credincios. Prin harul lui Dumnezeu și ca răspuns la rugăciune, noi putem fi „întăriți, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie” (Col. 1:11). Prin Duhul, ucenicii lui Hristos își poartă crucile de bunăvoie (Luca 9:23).

Cei ce cred în providența lui Dumnezeu de odihnesc în scopurile Lui pentru suferințele lor. Ei înțeleg și acceptă intenția lui Dumnezeu de a-Și crește copiii spre maturizarea sfințeniei prin întristările și încercările lor (Prov. 3:11-12; Evrei 12:5-11). Ei spun: „Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău… Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orânduirile Tale” (Ps. 119:67, 71). Deși deseori ei nu pot vedea cum, ei au încredere că Dumnezeu Se proslăvește prin luptele lor, dovedind cel puțin că El este vrednic de credința lor și de temerea sfântă chiar și când El nu le dă fericire aici și acum (Iov 1:1, 8-11, 20-21). Ei trăiesc în unire și părtășie cu Hristos și se bucură să sufere împreună cu El, știind că într-o zi vor domni împreună cu El în slavă (Rom. 8:17). Ei sunt hotărâți să „alerge cu stăruință în alergarea care le stă înainte și să se uite țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței lor, adică la Isus” (cf. Evrei 12:1-2).

Nădejdea creștinului în planul lui Dumnezeu depinde de credința că El controlează cu adevărat totul. Johannes VanderKemp a spus că, „dacă n-ar fi existat un Domn universal care să dirijeze tot ce are loc, cum ar putea oamenii buni să fie în stare să se liniștească și să se mângâie în toate necazurile lor? N-ar fi altfel starea lor mai rea decât a celor răi?”^[8]

Una dintre cele mai mare încercări pe care un credincios o poate îndura este cea a întunericului spiritual. Mărturisirea de Credință Westminster notează că, uneori, „credincioșii adevărați pot avea siguranța mântuirii lor zdruncinată, micșorată sau întreruptă în multe feluri… din cauza faptului că Dumnezeu a retras de la ei lumina cunoașterii Lui și le-a permis astfel chiar celor care se tem de El să meargă în întuneric din punct de vedere spiritual” (18.4, v. Isaia 50:10). Anthony Burgess^[9] a explicat că Dumnezeu poate să retragă de la un credincios bucuria și siguranța dragostei Sale, astfel încât copilul Lui preaiubit poate gusta din amărăciunea păcatului și să învețe să îl urască mai mult, să crească în smerenie, să prețuiască bucuria și pacea și să nu le trateze ca pe lucruri de apucat, să Îl proslăvească pe Dumnezeu prin ascultare și să crească în compasiune spre mângâierea altora. Indiferent dacă sfântul care umblă în întuneric poate să discearnă sau nu beneficiul spiritual al acelei situații, el poate să se odihnească știind că Dumnezeul lui suveran lucrează neîncetat spre slava Lui și spre binele aleșilor Lui. William Gurnall spunea: „Creștinul trebuie să aibă încredere într-un Dumnezeu care Își retrage fața”.^[10]

Dragul meu credincios, imaginează-ți pentru o clipă că toate lucrurile din viața ta s-ar petrece așa cum „ți-ar plăcea”. N-ai suferi niciodată. Nu te-ai confrunta niciodată cu necazuri. Dar cum ai fi? Eu știu cum aș arăta: aș fi un păcătos răsfățat, imatur, egoist și mândru, care n-ar crede decât în sine. Deși firea mea pământească nu vrea întotdeauna să recunoască, știu în adâncul meu că am avut nevoie de fiecare suferință pe care Tatăl meu ceresc mi-a trimis-o pe cale ca să mă elibereze de mine însumi și ca să mă crească în asemănare cu Fiul Său. Fără necazuri, n-aș fi niciodată în stare să urăsc păcatul, să Îl iubesc pe Hristos și să umblu după sfințenie. N-aș fi creștinul care sunt. Și bănuiesc că nu ești deloc diferit de mine.

În toate suferințele noastre, dar în special după ce am ieșit din necazuri (Evrei 12:11), noi descoperim că amărăciunea întristării noastre este depășită cu mult de dulceața planurilor bune ale lui Dumnezeu. Tatăl nostru iubitor nu irosește nici măcar o singură lacrimă a dragilor Lui copii (Ps. 56:8). Samuel Rutherford spunea: „Când sunt în pivnița suferinței, eu caut cele mai alese vinuri ale Domnului”…

O așteptare bună pentru un viitor necunoscut. În final, providența ne dă nouă, creștinilor, o încredere sigură în Dumnezeu în ce privește viitorul, pe care nu-l cunoaștem. De aceea, creștinii ar trebui să fie niște optimiști pe veci. Catehismul Heidelberg spune că doctrina providenței ne încurajează să ne punem „o încredere fermă în Dumnezeul și Tatăl nostru credincios” (Î. 28). În exprimarea din limba olandeză, expresia vorbește despre a „avea o așteptare bună”. Drag copil de Dumnezeu, ai o așteptare bună de la viitorul tău? Mâna Tatălui nostru conduce lumea, și nimeni nu poate opri planurile Lui ca să nu se împlinească (Dan. 4:35). „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tes. 5:9). Tu ești în mâna Tatălui și a Fiului, și nu există niciun loc mai sigur ca acesta în toată această lume (Ioan 10:28-29).

Întrucât Dumnezeu domnește peste toate lucrurile, putem să ne bucurăm acum că vom ajunge într-o zi la moștenirea noastră veșnică. Pavel spune: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom. 8:31-32). Pavel vorbește laudativ de rezultatul sigur al acțiunilor providenței: „Sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:38-39).

De asemenea, doctrina providenței spune implicit și că contrariul este adevărat. Dacă Dumnezeu este împotriva ta, cine te poate ajuta? Nimic din întreaga creație nu te poate adăposti de mânia lui Dumnezeu dacă continui să trăiești în păcatele tale și refuzi să Îl primești pe Fiul Lui cu o credință dintr-o inimă zdrobită. Dacă ești păcătos și nu te pocăiești, gândește-te că ești un vrăjmaș al Dumnezeului providenței. Tu nu ai încredere în suveranitatea Lui părintească, ci te împotrivești profund față de El și preferi să te închini idolilor produși de imaginația ta. Tu te bazezi cu mândrie pe puterile tale în loc să cauți și să ceri harul Lui în rugăciune. Nu ai o inimă mulțumitoare, deși zi se zi respiri aerul lui Dumnezeu și bei din apa care Îi aparține doar Lui. Dacă nu te pocăiești, El va lua de la tine orice lucru bun și va folosi puterea Lui suverană ca să te pedepsească pe veci.

Prin providența Lui, Domnul strânge la Sine un popor din această lume rea. Cel mai extraordinar act al providenței lui Dumnezeu constă din trimiterea Fiului Său spre răscumpărarea păcătoșilor (Gal. 4:4-5). Când oamenii răi L-au răstignit pe Isus Hristos, ei au împlinit planul suveran al lui Dumnezeu ca Fiul Lui să moară ca preț de răscumpărare pentru mulți (Marcu 10:45; F.A. 4:27-28). Prin puterea Lui, Dumnezeu L-a înviat pe Hristos din morți, iar acum Hristos stă așezat la dreapta lui Dumnezeu ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor (Ps. 2:6; 110:1).

Astăzi, Dumnezeu lucrează prin Evanghelie astfel ca oricine se întoarce de la păcat, își pune încrederea în Hristos și cheamă Numele Domnului să fie mântuit (Rom. 10:13). Oare este posibil ca providența lui Dumnezeu să aranjeze lucrurile astfel încât chiar tu să ajungi să citești acest articol tocmai ca să fii convertit și să Îl urmezi pe Hristos? Dacă încă nu ești mântuit din păcatul tău, recunoaște că nu citești aceste cuvinte la întâmplare. Dumnezeu îți vorbește. Prin harul Lui, întoarce-te de la lucrurile pe care te-ai bazat până acum, și pune-ți nădejdea în Dumnezeul cel viu. Și apoi bucură-te, căci Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor convertiți prin chemarea Lui, cei care Îl iubesc (Rom. 8:28). În toate suferințele lor pe calea către slavă, ei pot spune: „Noi suntem mai mult decât biruitori” (v. 37).

Acest articol a fost publicat inițial în Tabletalk, revista de studii biblice a Ligonier Ministries. Preluat cu permisiunea Ligonier Ministries.

[1] Benjamin B. Warfield, Calvin as a Theologian and Calvinism Today (London: Evangelical Press, 1969), 27.

[2] John Cotton, A Practical Commentary: An Exposition with Observations, Reasons, and Uses upon the First Epistle General of John (Bellingham, WA: Faithlife, 2015), 323

[3] Thomas Watson, A Divine Cordial (The Religious Tract Society, 1846), 8.

[4] Watson, A Divine Cordial, 55.

[5] Joel R. Beeke & Mark Jones, A Puritan Theology: Doctrine for Life (Grand Rapids, MI: Reformation Heritage Books, 2012), 173.

[6] B. B. Warfield, “God’s Providence over All” în Selected Shorter Writings, 1:111.

[7] John Calvin, Institutes of the Christian Religion, ed. McNeill, trad. Battles, Vol. 1, The Library of Christian Classics (Louisville, KY: Westminster John Knox Press, 2011), 41.

[8] Johannes VanderKemp, The Christian Entirely the Property of Christ, in Life and Death (1810; Grand Rapids, MI: Reformation Heritage Books, 1997), 1:223.

[9] Anthony Burgess (d. 1664) – teolog și păstor puritan englez.

[10] William Gurnall & John Campbell, The Christian in Complete Armour (London: Thomas Tegg, 1845), 5.