Tematici: Providența lui Dumnezeu Suveranitatea lui Dumnezeu Categorii: Doctrine biblice Viață creștină

Toate lucrurile lucrează spre bine

Thomas Watson

Știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8:28).

Marele motiv pentru care toate lucrurile vor lucra spre bine este interesul apropiat și drag pe care Dumnezeu îl are față de poporul Lui. Domnul a făcut cu ei un legământ. „Ei vor fi poporul Meu, și Eu voi fi Dumnezeul lor” (Ier. 32:38). În virtutea acestui legământ, toate lucrurile lucrează – și trebuie să lucreze – spre binele lor. „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău” (Ps. 50:7). Această expresie, „Dumnezeul tău”, este cea mai dulce expresie din Biblie. Ea implică cele mai bune relații, și este imposibil să existe aceste relații între Dumnezeu și poporul Lui fără ca toate să lucreze spre binele lor… Și din afirmația că toate lucrurile lucrează împreună spre binele sfinților pot fi extrase mai multe implicații.

1. Dacă toate lucrurile lucrează spre bine, învățăm de aici că providența există. Lucrurile nu lucrează de la sine, ci Dumnezeu le pune la lucru spre bine. Dumnezeu este marele Actor care determină toate evenimentele și lucrurile. El pune totul la lucru. „Domnia Lui stăpânește peste tot” (Ps. 103:19). Aici se face referire la domnia Lui providențială.

Lucrurile din lume nu sunt guvernate prin cauze secundare, prin sfaturile oamenilor, prin stele și planete, ci prin providența divină. Providența este regina și stăpâna lumii. Și în providență există trei lucruri: (1) preștiința lui Dumnezeu, (2) hotărârile lui Dumnezeu și (3) îndreptarea de către Dumnezeu a tuturor lucrurilor înspre momentul lor potrivit. Orice lucruri lucrează în lume, Dumnezeu este Cel ce le pune în mișcare… Ceea ce, pentru unii, este denumit șansă, nu este altceva decât rezultatul providenței.

Învață să adori providența lui Dumnezeu. Providența are o influență asupra tuturor lucrurilor din lumea noastră. Ea este ceea ce amestecă ingredientele și produce întregul.

2. Observați starea fericită a fiecărui copil de Dumnezeu. Toate lucrurile lucrează spre binele lui – cele mai bune și cele mai rele. „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric, El este milostiv, îndurător și drept” (Ps. 112:4). Cele mai întunecate și mai încețoșate acțiuni ale providenței lui Dumnezeu au o anumită strălucire în ele. În ce stare binecuvântată este credinciosul adevărat! Când el moare, se duce la Dumnezeu, iar cât timp trăiește aici, totul îi va face bine. Suferința este spre binele lui. Ce rană îi poate face focul aurului? Nu face decât să îl purifice. Ce rană îi face vântul grâului? Nu face decât să separe grâul de pleavă. Ce rău îi pot face lipitorile trupului? Ele sug doar sângele bolnav. Dumnezeu nu folosește niciodată toiagul Lui decât ca să alunge praful. Suferința face de multe ori ceea ce Cuvântul nu va face, anume deschide urechea față de disciplină (Iov 36:10). Când Dumnezeu așază oamenii pe spate, în patul suferinței, acela este momentul când ei pot privi spre Cer. Lovitura lui Dumnezeu asupra poporului Lui este ca atingerea corzii viorii de către muzician, care dă naștere unui sunet melodios. Cât de mult vine asupra sfinților prin suferință! Când ei sunt presați și zdrobiți, ei răspândesc cel mai dulce parfum al lor. Suferința are o rădăcină amară, dar produce fructe dulci. Ea aduce „roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12:11). Suferința este calea spre Cer; chiar dacă este spinoasă și aspră, totuși este cea mai bună cale. Sărăcia înfometează păcatele noastre, iar boala face harul să fie mai folositor (2 Cor. 4:16). Ocara va face ca „Duhul slavei și al lui Dumnezeu” să Se odihnească peste noi (1 Petru 4:14). Moartea va opri umplerea burdufului de lacrimi și va deschide poarta Paradisului. Ziua morții unui credincios este ziua înălțării lui în slavă. De aceea, sfinții au pus suferințele lor în lista bogățiilor lor (Evrei 11:26)… Un copil de Dumnezeu poate spune: „Dacă n-aș fi suferit, aș fi pierit; dacă nu mi-aș fi pierdut sănătatea și averea, mi-aș fi pierdut sufletul”.

3. Iată ce încurajare mare avem aici să fim evlavioși. Toate lucrurile vor lucra spre bine. O, ce-ar fi facă acest lucru ar face lumea să se îndrăgostească de religie! Poate exista un magnet mai puternic către evlavie? Poate să ne convingă ceva mai mult să facem binele ca faptul că toate lucrurile vor lucra spre binele nostru? Religia este adevărata piatră filozofală care transformă totul în aur. Dacă te uiți la cea mai amară parte din religie, partea suferinței, vei vedea că în ea există mângâiere. Dumnezeu îndulcește suferința cu bucurie; El îndulcește viermele conștiinței noastre cu zahăr. O, cum ar trebui ca acest lucru să ne îndemne la evlavie! „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu, și vei avea pace; te vei bucura astfel iarăși de fericire” (Iov 22:21). Niciun om nu a ieșit pierzător prin împrietenirea cu Dumnezeu. Prin aceasta, binele va veni asupra ta, o abundență de bine, esența dulce a harului, mana ascunsă, și totul va lucra spre bine. O, atunci împrietenește-te cu Dumnezeu, recunoaște stăpânirea Lui peste tot.

4. Observați starea ticăloasă a oamenilor răi. Pentru cei evlavioși, lucrurile rele lucrează spre bine; pentru cei răi, lucrurile bine lucrează în dauna lor.

(a) Lucrurile bune trecătoare lucrează în dauna celor răi. Bogățiile și prosperitatea nu sunt beneficii, ci capcane, spunea Seneca.[1] Lucrurile lumii le sunt date celor răi așa cum Mical i-a fost dată lui David, ca pe o capcană (1 Sam. 18:21). Se spune că vulturul extrage boală dintr-un parfum, și așa fac cei răi cu parfumul dulce al prosperității. Îndurările lor sunt ca pâinea otrăvită dată câinilor; mesele lor sunt întinse cu fast, dar sub momeală este un cârlig: „Să li se prefacă masa într-o cursă” (Ps. 69:22). Toate bucuriile lor sunt asemenea prepelițelor Israelului, care erau îmbibate în mânia lui Dumnezeu (Num. 11:33). Mândria și luxul sunt gemenii prosperității. „Te-ai îngrășat… L-ai părăsit pe Dumnezeu” (Deut. 32:15). Bogățiile nu sunt doar ca pânza păianjenului, nefolositoare, ci și dăunătoare, ca oul viperei: „avuții păstrate spre nefericirea stăpânului lor” (Ecl. 5:13). Îndurările obișnuite nu i-au atras pe cei răi mai aproape de Dumnezeu, ci ele sunt ca niște pietre de moară, care îi cufundă mai adânc în Iad (1 Tim. 6:9). Delicatesele lor sunt ca ospățul lui Haman; după tot ospățul lor domnesc, moartea va aduce factura, iar ei vor trebui să o plătească în Iad.

(b) Lucrurile spirituale bune lucrează în dauna celor răi. Ei sug otravă din floarea binecuvântărilor cerești. Slujitorii lui Dumnezeu lucrează în dauna celor răi. Același vânt ce duce o corabie spre port, suflă asupra alteia și o izbește de o stâncă. Aceeași suflare din lucrare care duce un om evlavios spre Cer, duce un păcătos profan spre Iad. Pentru mulți dintre cei ce au Cuvântul vieții pe buzele lor, el este doar o mireasmă a morții. „Împietrește inima acestui popor, fă-l tare de urechi” (Isaia 6:10). Profetul a fost trimis cu un mesaj trist ca să le predice mesajul funerar. Oamenii răi sunt făcuți mai răi prin predicare. „Ei îl urăsc pe cel ce-i mustră la poarta cetății” (Amos 5:10). Păcătoșii devin tot mai hotărâți în păcat. Orice ar zice Dumnezeu, ei vor face ce le taie mintea. „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului” (Ier. 44:16). Cuvântul predicat nu vindecă astfel de oameni, ci îi împietrește. Și cât de groaznic este acest efect pentru oameni, când ei se vor afunda în Iad încărcați de predici!

Rugăciunea lucrează în dauna lor. „Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului” (Prov. 15:8). Un om rău se află într-o mare strâmtoare: dacă nu se roagă, păcătuiește, iar dacă se roagă, tot păcătuiește. „Rugăciunea lui să treacă drept un păcat!” (Ps. 109:7). Este o judecată tristă dacă toată hrana de care are parte un om îl îmbolnăvește și îi hrănește boli în trupul lui: și așa este și în cazul omului rău. Rugăciunea care ar trebui să îi facă bine lucrează în dauna lui; el se roagă împotriva păcatului și păcătuiește împotriva rugăciunii sale. Îndatoririle lui sunt pătate de ateism și contaminate de fățărnicie. Dumnezeu este dezgustat de ele.

Cina Domnului lucrează în dauna lor. „Nu puteți lua parte la masa Domnului și la masa dracilor. Sau vrem să Îl întărâtăm pe Domnul la gelozie?” (1 Cor. 10:21-22). Unii pretinși creștini își păzesc ospețele idolilor, dar îndrăznesc să vină la Masa Domnului. Apostolul spune: „Vrei să Îl întărâți pe Domnul la mânie?” Oamenii profani se ospătează din păcatele lor, și totuși vin să se ospăteze la Masa Domnului. Asta înseamnă să Îl întărâți pe Dumnezeu. Pentru un păcătos, moartea este în pahar – el „își mănâncă și bea osânda lui însuși” (1 Cor. 11:29). Astfel, Cina Domnului lucrează în dauna păcătoșilor care nu se pocăiesc. După ospăț, diavolul intră în sufletele lor.

Hristos însuși lucrează în dauna păcătoșilor disperați. El este „o piatră de poticnire și o stâncă de cădere” (1 Petru 2:8). El este astfel pentru ei ca urmare a depravării inimilor lor, căci în loc să creadă în El, ei se poticnesc de El. Chiar dacă în natura lui, Soarele este curat și plăcut, totuși el este dăunător pentru ochii inflamați. Isus Hristos este înălțat spre prăbușirea și ridicarea multora (Luca 2:34). Păcătoșii se poticnesc de Mântuitorul și culeg moarte din pomul vieții. Așa cum untdelemnul îi vindecă pe unii bolnavi, dar îi ucide pe alții, așa este și sângele lui Hristos – pentru unii, el este un medicament, pe când pentru alții, este o osândă. Vedem aici ticăloșia fără egal a celor care trăiesc astfel și mor în păcat. Până și cele mai bune lucruri lucrează în dauna lor, căci până și licorile ucid.

5. Iată aici înțelepciunea lui Dumnezeu, care poate să facă așa încât cele mai rele lucruri imaginabile să lucreze spre binele sfinților. Printr-o chimie divină, El poate extrage aur chiar și din rugină. „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu!” (Rom. 11:33). Este marele plan al lui Dumnezeu de a ne pune înainte minunăția înțelepciunii Sale. Domnul a făcut ca întemnițarea lui Iosif să fie un pas spre înălțarea lui. N-a fost posibil în niciun fel ca Iona să fie mântuit decât prin a fi înghițit de un pește. Dumnezeu le-a permis egiptenilor să urască Israelul (Ps. 106:41), iar acesta a fost mijlocul eliberării lor. Apostolul Pavel era legat cu un lanț, iar acel lanț a fost mijlocul răspândirii Evangheliei (Fil. 1:12). Dumnezeu îmbogățește prin a sărăci; El face ca harul să crească prin scăderea averii. Când ne îndepărtăm de noi înșine, atunci Hristos Se poate apropia de noi. Dumnezeu lucrează într-un fel tainic. El produce ordine din haos și armonie din discordie. El folosește frecvent oameni nedrepți ca să facă ce este drept. „A Lui este înțelepciunea” (Iov 9:4). El poate secera slava Sa chiar și din furia oamenilor (Ps. 76:10). Fie cei răi nu produc rănile pe care le au în intenție, fie fac binele pe care nu vor să-l facă. Dumnezeu dă deseori ajutorul Lui când nu mai este nicio nădejde, și Își mântuiește poporul într-un fel în care ei cred că îi va distruge. El a folosit răutatea marelui preot și trădarea lui Iuda ca să răscumpere lumea. Prin patimi necontrolate, noi suntem înclinați să găsim greșeli în lucrurile care au loc, ca atunci când un analfabet se apucă să critice filozofia sau când un orb găsește greșeli într-un peisaj. „Omul deșert ar vrea să cadă de înțelept” (Iov 11:12). Animalele nebune sunt în stare să acuze providența lui Dumnezeu și să cheme înțelepciunea lui Dumnezeu la judecata rațiunii. Căile lui Dumnezeu sunt „nepătrunse” (Rom. 11:33). Ele mai degrabă trebuie admirate decât să fie înțelese. Nu există vreun act al providenței lui Dumnezeu care să nu aibă în el îndurare sau minunăție. Cât de uimitoare și de infinită este acea înțelepciune care face ca până și cele mai adverse acțiuni divine să lucreze spre binele copiilor Lui!

6. Iată ce puține motive avem să fim nemulțumiți cu încercările și urgențele exterioare! Ce? Să fim nemulțumiți cu ceea ce ne face bine? Toate lucrurile vor lucra spre bine. Nu există păcate către care copiii lui Dumnezeu să fie mai înclinați cum sunt necredința și nerăbdarea. Ei sunt gata fie să leșine prin necredință sau să se tulbure prin nerăbdare. Când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu prin nemulțumire și nerăbdare, acela este un semn că ei nu cred acest pasaj biblic. Nemulțumirea este un păcat al nerecunoștinței, pentru că noi avem parte de mai multe îndurări decât de suferințe, astfel că nemulțumirea este un păcat irațional, căci suferințele lucrează spre binele nostru. Nemulțumirea este un păcat care ne face să păcătuim. „Nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău” (Ps. 37:8). Cel ce se freamătă va fi gata să facă rău, căci agitându-se, Iona a păcătuit (Iona 4:9). Diavolul suflă în cărbunii patimii și ai nemulțumirii, după care se încălzește el însuși la acel foc. O, haideți să nu hrănim această viperă mânioasă la pieptul nostru. Fie ca acest pasaj să producă răbdare în noi: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8:28). Cum să fim nemulțumiți de ceea ce lucrează spre binele nostru? Dacă un prieten ar arunca înspre altul cu o pungă de bani și astfel l-ar zgâria, acesta nu s-ar tulbura mult, văzând că astfel s-a ales cu o pungă de bani. Așadar, Domnul ne poate lovi cu suferințe, dar face asta ca să ne îmbogățească. Aceste suferințe lucrează pentru noi o greutate de slavă, așa că de ce să ne arătăm nemulțumiți?

7. Iată aici împlinită făgăduința Scripturii: „bun este Dumnezeu cu Israel” (Ps. 73:1). Când ne uităm la acțiunile adverse ale providenței și vedem că Domnul îi acoperă pe copiii Lui cu cenușă, făcându-i îmbătați de pelin (Plâng. 3:15), noi putem fi înclinați să punem sub semnul întrebării dragostea lui Dumnezeu și să spunem că El îi tratează aspru pe copiii Lui. Dar nu, Dumnezeu este bun cu Israel, pentru că El face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru. Oare nu este un Dumnezeu bun, dacă transformă toate lucrurile în bine? El folosește până și păcatul, punându-l să contribuie la har – și oare acest lucru nu este bun? „Când suntem judecați, suntem pedepsiți de Domnul, ca să nu fim osândiți odată cu lumea” (1 Cor. 11:32). Profunzimea suferinței este ca să ne salveze de adâncimea condamnării. Să Îl apărăm neîncetat pe Dumnezeu; când starea noastră în lucrurile exterioare este atât de rea, noi să spunem că „totuși, Dumnezeu este bun”.

8. Iată ce motiv au sfinții să fie mult implicați în lucrarea mulțumirii. Și în aceasta creștinii sunt deficitari. Deși ei se dedică mult rugăciunii, exprimă prea puțină recunoștință. Apostolul spunea: „Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru toate lucrurile” (1 Tes. 5:18). De ce? Pentru că Dumnezeu face ca toate să lucreze spre binele nostru. Noi îi mulțumim doctorului chiar și când ne dă un medicament amar, pentru că el ne face bine. Noi îi mulțumim oricărui om care ne face bine. Oare să nu Îi fim mulțumitori lui Dumnezeu, care face ca toate să lucreze spre binele nostru? Dumnezeu îl iubește pe creștinul mulțumitor. Iov I-a mulțumit lui Dumnezeu și când El i-a luat totul: „Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului” (Iov 1:21). Mulți Îi vor mulțumi lui Dumnezeu când le dă, dar Iov I-a mulțumit când El i-a luat, pentru că el știa că Dumnezeu avea să facă așa încât toate să lucreze spre binele lui. Noi citim despre sfinți care au alăute în mâini (Apoc. 14:2), un simbol al laudei. Ne întâlnim cu mulți creștini care au lacrimi în ochi și plângeri pe buze, dar puțini au alăute în mâinile lor, cu care să Îl laude pe Dumnezeu în suferință. A fi mulțumitor în suferință este o lucrare specială a celui sfânt. Orice pasăre poate cânta primăvara, dar numai unele cântă și în miezul iernii. Aproape oricine poate fi mulțumitor în prosperitate, dar un sfânt adevărat poate fi mulțumitor și în necazuri. Un bun creștin Îl va binecuvânta pe Dumnezeu nu doar la răsăritul Soarelui, ci și la apus. Bine am face dacă, în mijlocul celor mai rele circumstanțe care ar veni asupra noastră, am avea un psalm de mulțumire în inimă și pe buze, pentru că toate lucrurile lucrează spre binele nostru. O, să insistăm în binecuvântarea lui Dumnezeu și să Îi mulțumim că este Prietenul nostru!

9. Dacă cele mai mari rele lucrează spre binele celui credincios, cum lucrează cele mai bune – Hristos și Cerul? Cu cât mai mult vor lucra acestea spre binele nostru! Dacă crucea are atât de mult bine în ea, cât bine are cununa? Dacă ciorchini atât de prețioși cresc pe Golgota, cât de delicios este acel fruct care crește în Canaan? Dacă există vreo dulceață în apele de la Mara, cum este oare vinul din Paradis? Dacă nuiaua lui Dumnezeu are miere la capătul ei, cum este oare sceptrul Lui de aur? Dacă pâinea suferinței este atât de savuroasă, cum este oare mana? Cum este ambrozia cerească? Dacă lovitura lui Dumnezeu lucrează spre binele nostru, ce vor face zâmbetele feței Lui? Dacă ispitele și suferințele au în ele lucruri ce duc la bucuria noastră, ce va avea oare slava? Dacă atât de mult bine iese din lucruri rele, cum va fi acel bine când răul nu va mai fi? Dacă îndurările mustrărilor lui Dumnezeu sunt atât de mari, cum vor fi îndurările cununii Lui? „Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tes. 4:18).

10. Dacă Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru, cât de drept este să facem toate lucrurile spre slava Lui! „Să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). Îngerii Îl proslăvesc pe Dumnezeu când își cântă imnurile divine de slavă. Cum ar trebui atunci ca omul să Îl proslăvească, pentru care Dumnezeu a făcut mai mult decât pentru îngeri! El ne-a onorat mai presus decât pe ei în unirea naturii noastre cu Dumnezeirea. Hristos a murit pentru noi, nu pentru îngeri. Domnul nu ne-a dat doar din bunătatea Lui, ci El ne-a îmbogățit cu binecuvântările legământului, dându-ne Duhul Lui. El Se preocupă de binele nostru; El face ca totul să lucreze spre binele nostru; harul fără plată a făcut un plan spre mântuirea noastră. Dacă Dumnezeu caută binele nostru, noi să nu căutăm slava Lui?…

Astfel, să ne străduim să facem Numele lui Dumnezeu să fie glorios și renumit. Dacă Dumnezeu caută binele nostru, haideți să căutăm slava Lui. Dacă El face ca toate lucrurile să tindă spre zidirea noastră, haideți să facem ca toate lucrurile să tindă spre înălțarea Sa.


Fragment din A Divine Cordial (The Religious Tract Society, 1846).


[1] Lucius Annaeus Seneca (cca. 4 î.Hr. – 65 d.Hr) – filozof și om de stat roman; tutore și ulterior consilier al împăratului roman Nero.

Sus