Păcatul, păcătoșii și pocăința

Obiectul pocăinței este păcatul. De aceea, ea este denumită „pocăința de faptele moarte” (Evrei 6:1), adică de păcate. Sângele lui Hristos curăță de păcat conștiința unui păcătos care se pocăiește, îl iartă și îi aduce un mesaj al păcii (Evrei 9:14).

(1). În primul rând, trebuie să ne pocăim nu doar de păcatele mai mari, ci și de păcatele mai mici. Există diferențe între păcate. Unele sunt mai mari, altele mai mici (Ioan 19:11). Trebuie să ne pocăim de toate. Păcatele săvârșite împotriva tablelor Legii, păcatele săvârșite direct împotriva lui Dumnezeu și cele împotriva oamenilor – anumite păcate săvârșite împotriva oamenilor – sunt mai rele și grosolane decât altele. Astfel, păcatele împotriva lui Dumnezeu, precum închinarea la demoni, închinarea la idoli de argint și aur, ca și crimele, vrăjitoria, curviile și hoțiile, și nu doar acestea, sunt păcate grave. Dar nu trebuie să ne pocăim doar de ele, ci și de păcatele mai puțin grave, chiar și de gândurile păcătoase, căci „gândul celui nebun nu este decât păcat” (Prov. 24:9)… Omul păcătos trebuie să se pocăiască și să își abandoneze deopotrivă gândurile și căile, și să se întoarcă la Domnul. Trebuie să ne pocăim nu doar de gândurile necurate, mândre, răutăcioase, invidioase și de răzbunare, ci și de gândul de a căuta îndreptățirea¹ înaintea lui Dumnezeu prin neprihănirea omenească, lucru la care se referă și textul (Isaia 55:7).

(2). În al doilea rând, trebuie să ne pocăim nu doar de păcatele săvârșite în public, ci și de cele din viața privată. Anumite păcate sunt comise într-o modalitate foarte publică, la lumina zilei, și sunt cunoscute tuturor. Altele sunt mai secrete. Un păcătos cu adevărat trezit… se pocăiește din inimă de ele, chiar și de păcatele care nu Îi sunt cunoscute decât lui Dumnezeu și propriului suflet. Aceasta este o dovadă a autenticității pocăinței lui.

(3). În al treilea rând, trebuie să ne pocăim de păcatele săvârșite prin comitere, ca și de cele prin omitere. Atunci când un om omite să împlinească îndatoririle sale religioase, sau comite acele păcate care trebuie evitate, sau dacă ocolește lucrurile mai importante ale credinței și împlinește doar îndatoririle mai mărunte, dar el ar fi trebuit să le împlinească pe unele și să nu le lase neîmplinite pe celelalte (Matei 23:23), și întrucât Dumnezeu le iartă pe amândouă (Isaia 43:22-25), trebuie să ne pocăim de ambele categorii de păcate. Simțământul harului iertător îl va determina la aceasta pe păcătosul care se pocăiește autentic.

(4). În al patrulea rând, trebuie să ne pocăim de păcatele comise chiar și în cele mai serioase, spirituale și sfinte îndatoriri ale poporului lui Dumnezeu. Nu există nici măcar un om neprihănit care să facă bine și să nu păcătuiască. În cele mai bune fapte neprihănite ale sfinților există nu doar imperfecțiune, ci și impurități, motiv pentru care ele sunt numite „haine mânjite” (Isaia 64:6)…

(5). În al cincilea rând, trebuie să ne pocăim de păcatele zilnice din viața noastră. Niciun om nu trăiește fără păcat. Păcatul este săvârșit zilnic, chiar și de cei mai buni dintre oameni. Noi păcătuim în multe lucruri, ba chiar în toate lucrurile. Așa cum avem nevoie să ne rugăm și suntem îndemnați să ne rugăm zilnic pentru iertarea păcatelor, tot așa avem nevoie să ne pocăim zilnic de ele… Pocăința zilnică de păcate trebuie practicată de către credincioși, întrucât ei păcătuiesc continuu împotriva lui Dumnezeu, prin gânduri, cuvinte și fapte.

(6). În al șaselea rând, trebuie să ne pocăim nu doar de păcatele actuale și de nelegiuirile săvârșite cu gândul, cuvântul și fapta, ci și de păcatul original² și de natura păcătoasă. Astfel, când a căzut în păcate grave și a fost adus la conștientizarea lor autentică și la pocăința sinceră de ele, David nu a făcut doar o mărturisire a acelor păcate, în psalmul pocăit pe care l-a scris cu acea ocazie, ci el a recunoscut și a deplâns chiar corupția originală a naturii sale. Din această natură decurgeau toate faptele lui păcătoase: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5)… Așadar, când un păcătos trezit își mărturisește, deplânge și disprețuiește corupția originală a naturii și păcatul care locuiește în el, avem de-a face cu o dovadă clară a faptului că pocăința sa este autentică și sinceră…

Trebuie să observăm apoi că singurele persoane care trebuie să se pocăiască sunt păcătoșii. În starea de inocență, Adam nu era subiectul pocăinței. Întrucât nu păcătuise, el nu avea niciun păcat de care să se pocăiască. Astfel, acei oameni care își imaginează că ei sunt perfect neprihăniți, lipsiți de orice păcat, după părerea lor, nu au nicio nevoie de pocăință. De aceea, Hristos spune: „N-am venit să îi chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Matei 9:13; Luca 15:7). Dar,

(1). Toți oamenii sunt păcătoși, întrucât toți provin din Adam, prin naștere naturală. Toți urmașii lui au păcătuit în el, provenind din el și fiind reprezentați de el atunci când Adam a păcătuit. Lor le este imputat atât păcatul lui, cât și natura coruptă derivată de la el. Astfel, ei sunt călcători de Lege încă din pântecele mamei lor și cu toții vinovați de păcatele și nelegiuirile lor. Astfel, toți au nevoie de pocăință, chiar și cei care se încred în propriile persoane, considerând că ei sunt neprihăniți și disprețuindu-i pe alții, considerându-i mai puțini sfinți decât ei. Aceștia cred că ei nu au nevoie de pocăință, însă adevărul este tocmai pe dos. Dar nu doar ei au nevoie de pocăință zilnică, ci și cei care sunt neprihăniți în cel mai bun sens, întrucât păcătuiesc continuu în tot ceea ce fac.

(2). Toți oamenii din toate națiunile, Evrei și Neamuri, trebuie să se pocăiască. Toți se află sub păcat, sub puterea lui, vinovați de el și vrednici de pedeapsă din cauza lui. Dumnezeu le „poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.A. 17:30)! În vremea lui Ioan Botezătorul și a Domnului nostru, atunci când S-a aflat pe pământ, doctrina pocăinței le-a fost predicată doar evreilor. Dar, după învierea lui Hristos, El le-a dat apostolilor Lui învățătura și porunca aceasta: „Să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăința şi iertarea păcatelor” (Luca 24:47). Drept urmare, apostolii i-au îndemnat să se pocăiască mai întâi pe Iudei, după care și pe cei dintre Neamuri. În mod particular, apostolul Pavel le-a vestit „Iudeilor şi Grecilor: pocăința faţă de Dumnezeu şi credința în Domnul nostru Isus Hristos” (F.A. 20:21).

(3). Oamenii trebuie să se pocăiască doar în această viață. Atunci când viața pământească se va sfârși, vremea Evangheliei se va încheia, iar Hristos va veni pentru a doua oară; începând din acea clipă, ușa pocăinței, ca și cea a credinței, vor fi închise. Nu va mai exista niciun loc pentru pocăință, nici oportunitate, nici mijloc de a o obține, și nici persoane capabile de a se pocăi. În ceea ce îi privește pe sfinții din Cer, ei nu mai au nevoie de pocăință, pentru că sunt în întregime fără păcat. Oamenii răi aflați în Iad, sunt într-o stare de totală disperare, incapabili de a avea pocăința care duce la viață… chiar dacă acolo vor experimenta plânsul și scrâșnirea dinților. Iată de ce bogatul din Iad a fost atât de nerăbdător ca Lazăr să fie trimis la frații lui de pe pământ, sperând că, odată ce va veni cineva la ei dintre cei morți, să fie avertizați de acel loc de chin, ca să se pocăiască (Luca 16:19-31). El știa că, dacă nu s-ar fi pocăit în această viață, frații lui nu ar mai fi putut să se pocăiască niciodată după ce ar fi ajuns în locul în care el se afla. Din acest motiv, pocăința nu trebuie amânată.

Fragment din A Body of Doctrinal Divinity Deduced from Sacred Scripture, The Baptist Standard Bearer, www.standardbearer.org.

Note bibliografice și explicative

(1) Îndreptățirea este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu, prin care El iartă toate păcatele și ne acceptă drept neprihăniți înaintea Lui doar în baza punerii neprihănirii lui Hristos în contul nostru, care este primită prin credință. (Spurgeon’s Catechism, Q32).

(2) păcatul original – Păcătoșenia acelei stări în care a căzut omul, constând din vinovăția primului păcat al lui Adam, lipsa neprihănirii inițiale și corupția naturii sale întregi, care este denumită în mod obișnuit păcatul original, alături de toate nelegiuirile concrete care izvorăsc din el (Spurgeon’s Catechism, Q17, disponibil în limba engleză la Chapel Library).

Nevoia pocăinței este un element fundamental al credinței creștine și deopotrivă unul dintre adevărurile care produc cea mai mare indignare în oameni. Învățătura despre pocăință îi înfurie cu totul pe oamenii de astăzi, așa cum s-a-ntâmplat în vechime cu acei lideri din Ierusalim. În această privință, nu există niciun fel de diferență între primul și cel de al 20-lea secol. Faptul că mesajul pocăinței este privit ca o insultă supremă este cu atât mai mult o dovadă a acelei auto-neprihăniri fatale care constituie întotdeauna cel mai mare obstacol în calea acceptării mesajului Evangheliei. – D.M. Lloyd-Jones