Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să le dea întristare celor ce vă întristează, și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să îi pedepsească pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos (2 Tes. 1:6-8).

Va veni o vreme când răbdarea lui Dumnezeu se va încheia. Când Dumnezeu va vedea că poporul Lui a încheiat de suferit cât i-a fost rânduit și când numărul rânduit de martiri va fi complet (Apoc. 6:11), atunci din ceruri va veni o răzbunare dreaptă și sfântă.

Observați că răzbunarea lui Dumnezeu asupra acelora care au lovit în copiii Lui va fi percepută de noi ca „odihnă”. „Dumnezeu găsește că este drept să le dea întristare celor ce vă întristează, și să vă dea odihnă vouă, care sunteți întristați”. Cu alte cuvinte, judecata asupra „celor ce vă întristează” este o formă a harului îndreptat către noi.

Poate că cea mai remarcabilă imagine a judecății ca har este cea din Apocalipsa, a distrugerii Babilonului. La distrugerea lui, un glas puternic strigă din Cer: „Bucură-te de ea, cerule! Bucurați-vă și voi, sfinților, apostolilor și prorocilor! Pentru că Dumnezeu v-a făcut dreptate, și a judecat-o” (Apoc. 18:20). Apoi o mare mulțime s-a auzit spunând: „Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea și puterea! Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte. El a judecat-o pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, și a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei” (Apoc. 19:1-2).

Atunci când răbdarea lui Dumnezeu va ajunge la capătul cursei ei îndelung răbdătoare și când se va sfârși acest veac, iar judecata va veni asupra vrăjmașilor copiilor lui Dumnezeu, sfinții nu își vor exprima dezacordul față de dreptatea lui Dumnezeu.

Asta înseamnă că distrugerea finală a celor nepocăiți nu va fi percepută în poporul lui Dumnezeu ca o suferință.

​Lipsa de dorință de a se pocăi a celorlalți nu va ține ostatice dorințele sfinților. Iadul nu va fi în stare să înnegrească Cerul. Judecata lui Dumnezeu va fi acceptată, iar sfinții vor experimenta răzbunarea adevărului ca pe un har măreț.

Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați (1 Ioan 3:14).

Așadar, dragostea este dovada că suntem născuți din nou – că suntem creștini, că suntem mântuiți.

În anumite pasaje, Biblia prezintă sfințenia și dragostea noastră pentru oameni ca și cum ar fi condiția mântuirii noastre finale. Cu alte cuvinte, dacă nu suntem sfinți și nu iubim, nu vom fi mântuiți în ziua judecății (ex. Evrei 12:14; Gal. 5:21; 1 Cor. 6:10). Asta nu înseamnă că suntem îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin faptele dragostei. Nu, Biblia arată clar și repetat ceea ce spune în Efeseni 2:8-9: „prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Nu, ci când Biblia spune că suntem mântuiți prin credință, dar trebuie să îi iubim pe semeni ca să fim în final mântuiți, sensul este că încrederea în făgăduințele lui Dumnezeu trebuie să fie atât de reală, încât dragostea de semeni pe care ea o produce dovedește realitatea credinței.

Astfel, iubirea de semeni este o condiție a harului viitor în sensul în care ea confirmă autenticitatea condiției primare, anume credința. Am putea considera iubirea de semeni ca o condiție secundară, care confirmă autenticitatea condiției primare și esențiale a credinței, singura care ne unește cu Hristos și care primește puterea Lui.

Credința percepe gloria lui Dumnezeu în făgăduințele harului viitor și primește tot ceea ce făgăduințele revelează despre ce este Dumnezeu pentru noi în Isus. Acea vedere spirituală a gloriei lui Dumnezeu, însoțită de desfătarea noastră în ea, este dovada autenticității faptului că Dumnezeu ne-a chemat să fim beneficiari ai harului Său. Această dovadă ne face liberi să ne însușim făgăduința lui Dumnezeu. Iar această bizuire pe făgăduință ne dă puterea să iubim, ceea ce, în schimb, confirmă realitatea credinței noastre.

Lumea are nevoie disperată de o credință care combină două lucruri: vederea uimitoare a Adevărului divin de nezguduit, și puterea continuă și practică de a face o diferență eliberatoare în viață. Asta vreau și eu. De aceea sunt creștin.

​Există un Dumnezeu măreț al harului, care Își preamărește frumusețea și atotsuficiența infinită împlinind făgăduințe făcute oamenilor neputincioși, care își pun credința în El. Și există o putere care vine din prețuirea acestui Dumnezeu și care nu lasă niciun aspect din viață neafectat. Ea ne dă abilitatea de a iubi în cele mai practice modalități.

Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea (Evrei 12:2).

Ceea ce credința face este uneori indescriptibil de greu.

În cartea sa, Miracle on the River Kwai, Ernest Gordon relatează o întâmplare adevărată cu un grup de prizonieri de război care lucra la calea ferată din Burma, în timpul celui de-al doilea război mondial.

La sfârșitul fiecărei zile, uneltele folosite de muncitori erau strânse. Într-o situație, un gardian japonez a strigat spunând că lipsea o cazma și a cerut să i se spună cine o luase. El a început să răcnească, într-o manifestare de furie paranoică, poruncind ca oricine se făcea vinovat să facă un pas înainte. Nimeni nu s-a mișcat. „Toți veți muri! Toți veți muri!”, a urlat el, armându-și pușca și îndreptând-o către prizonieri. În acel moment, un bărbat a făcut un pas înainte, iar acel gardian l-a lovit mortal cu arma. După ce s-au întors în tabără, uneltele au fost numărate din nou, și s-a descoperit că nu lipsea nicio cazma.

Ce anume îți poate susține dorința de a muri pentru alții, când ești nevinovat? Isus a fost mânat și susținut în dragostea Lui pentru noi prin „bucuria care-I era pusă înainte”. El a stat așezat pe temelia unei binecuvântări și bucurii viitoare glorioase, aceasta purtându-L și susținându-L în dragoste, prin suferința prin care a trecut.

Vai de noi dacă credem că ar trebui sau că putem fi motivați și întăriți pentru ascultarea radicală și costisitoare de vreo motivație mai înaltă decât bucuria care ne este pusă înainte. Când Isus ne-a chemat la ascultarea costisitoare care ar putea cere sacrificiu în această viață, El a spus: „va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească; dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți” (Luca 14:14). Cu alte cuvinte, fii întărit acum în tot ce pierzi de dragul lui Hristos, datorită bucuriei care îți este pusă înainte.

​Petru a spus că, atunci când Isus a suferit fără a replica, El ne lăsa un exemplu de urmat – iar acesta include încrederea lui Isus în bucuria care-I era pusă înainte. El a pus cauza Sa în mâinile lui Dumnezeu (1 Petru 2:21) și nu a încercat să Își regleze conturile prin răzbunare. El Și-a întemeiat nădejdea pe înviere, pe toate bucuriei reunirii cu Tatăl Său și pe răscumpărarea poporului Său. Și așa ar trebui să facem și noi.

O, cât de mare este bunătatea Ta... pe care le-o arăți celor ce se încred în Tine (Ps. 31:19).

Experimentarea harului viitor depinde deseori de acțiunea noastră de a ne găsi adăpostul în Dumnezeu sau de îndoiala față de grija Lui, astfel încât să alergăm la alte adăposturi.

Pentru cei care își găsesc adăpostul în Dumnezeu, făgăduințele harului viitor sunt multe și bogate.

• Niciunul dintre cei ce se încred în El, nu este osândit (Ps. 34:22)
• El este un scut pentru toți cei ce caută adăpost în El (2 Sam. 22:31).
• Ferice de toți câți se încred în El (Ps. 2:12).
• Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; și îi cunoaște pe cei ce se încred în El (Naum 1:7).

Noi nu câștigăm și nu merităm nimic prin a ne adăposti în Dumnezeu. Adăpostirea noastre, din cauză că suntem slabi și avem nevoie de protecție, nu este ceva cu care să ne lăudăm ca și cum am fi suficienți în sine. Tot ceea ce face ea este să arate că ne considerăm neputincioși și că adăpostul este un loc de scăpare.

În toate făgăduințele pe care tocmai ce le-am citat, condiția binecuvântării de la Dumnezeu este să ne găsim adăpostul în El. Acea condiție nu este una meritorie; ea este condiția ce exprimă disperarea și recunoaște slăbiciunea, nevoia și încrederea.

​Disperarea nu cere și nici nu merită; ea pledează, cerând îndurare și căutând harul.

„Nu vă înspăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, ca să nu păcătuiți” (Exod 20:20).

Există o frică înrobitoare, care ne îndepărtează de Dumnezeu, și există o frică sănătoasă, care ne atrage către El. În același verset, Moise a lansat un avertisment împotriva uneia și a încurajat-o pe cealaltă: „Nu vă înspăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, ca să nu păcătuiți” (Exod 20:20).

Cea mai clară ilustrație a acestui fel de frică bună pe care am întâlnit-o vreodată a fost când unul dintre fiii mei s-a uitat țintă la un ciobănesc german. Vizitam o familie din biserica noastră, iar fiul meu, Karsten, avea aproape 7 ani. Familia respectivă avea un câine uriaș care l-a privit fix în ochi pe băiatul nostru.

Câinele era prietenos, iar Karsten nu avea probleme să-și facă prieteni. Dar când l-am trimis pe Karsten la mașină ca să aducă ceva ce noi uitasem acolo, el a început să alerge, așa că acel câine a luat-o la fugă după el, lătrând zgomotos. Desigur, acest lucru l-a înspăimântat pe Karsten. Dar apoi stăpânul câinelui a spus: „Karsten, este mai bine să nu alergi. Câinelui nu-i place când oamenii fug de el”.

Dacă fiul nostru îl îmbrățișa pe câine, acesta era prietenos și chiar îl lingea. Dar dacă fugea de câine, acesta avea să latre și să-l umple pe Karsten de frică.

Aceasta este o imagine a ce înseamnă să ne temem de Domnul. Dumnezeu vrea ca puterea și sfințenia Lui să aprindă frica în noi, dar nu ca să ne îndepărtăm de El, ci ca să fim atrași la El. Frica de Dumnezeu constă în primul rând în frica de a ne lepăda de El ca siguranța și împlinirea noastră supremă.

​Un alt fel de a spune acest lucru este că ar trebui să ne fie frică de necredință. Frica de a nu ne încrede în bunătatea lui Dumnezeu. Oare nu aceasta este ideea din Romani 11:20? „Tu stai în picioare prin credință: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!” Altfel spus, ar trebui să ne fie frică de necredință, nu de credință. De frica de a fugi de Dumnezeu. Dar dacă umblăm cu El și ne alipim de El, Dumnezeu va fi veșnic Prietenul și Protectorul nostru.