12 februarie / Providența în viața lui Lincoln

Un mesaj devoțional de John Piper, parte din seria Bucurii de Neclintit.
© 2022, Asociația MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.

O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui, și cât de neînțelese sunt căile Lui! (Rom. 11:33).

Abraham Lincoln, care s-a născut pe 12 februarie 1809, a rămas sceptic, uneori chiar cinic, în legătură cu religia, până ce a intrat în a cincea decadă a vieții. Dar este uimitor să vedem cum suferința personală și națională l-au atras pe Lincoln înspre realitatea existenței lui Dumnezeu în loc să îl împingă tot mai departe de El.

În 1862, pe când Lincoln avea 53 de ani, fiul lui de doar 11 ani, Willie, a murit. Soția lui Lincoln „a încercat să își trateze suferința apelând la New Age”. Lincoln s-a îndreptat către Phineas Gurley, păstorul New York Avenue Presbyterian Church din Washington.

Mai multe discuții lungi au condus la ceea ce Gurley a descris drept „o convertire la Hristos” în viața lui Lincoln. El a mărturisit că „a fost adus de multe ori pe genunchi de convingerea copleșitoare că nu avea nicăieri altundeva unde să se ducă să ceară ajutor”.

Tot așa, grozăvia morții și imaginea soldaților răniți l-au asaltat zilnic. În Washington erau organizate 50 de spitale pentru cei răniți. Rotunda Capitoliului a fost reorganizată pentru a face loc pentru circa 2000 de paturi pentru soldații răniți.

În general, în aceste spitale temporare mureau zilnic 50 de soldați. Toate aceste suferințe l-au îndreptat tot mai mult pe Lincoln către o credință tot mai profundă în providența lui Dumnezeu. „Nu putem decât să credem că Cel care a creat lumea o guvernează și astăzi”.

Cea mai cunoscută afirmație a lui despre providența lui Dumnezeu în legătură cu Războiul Civil a fost a doua sa cuvântare inaugurală, făcută cu o lună înainte de a fi asasinat. Ea este remarcabilă pentru că nu L-a ilustrat pe Dumnezeu ca pe un simplu susținător al cauzei Uniunii sau al celei Confederate. Dumnezeu are propriile planuri și nu scuză păcatul indiferent de ce parte ar fi făcut.

Noi nădăjduim – ne rugăm fierbinte chiar – ca această rană puternică a războiului să treacă repede…
Totuși, dacă Dumnezeu vrea ca ea să continue până ce se va prăbuși toată bogăția acumulată de truda nesfârșită a omului de două sute de ani și până ce fiecare picătură de sânge să se scurgă în luptă, plătită cu o alta scursă de sabie, așa cum s-a spus acum trei mii de ani, așa să se spună și azi, „judecățile Domnului sunt cu totul adevărate și drepte”.

​Mă rog pentru voi toți care suferiți pierderi, răni și mari întristări ca în voi să se trezească, la fel ca în Lincoln, nu un fatalism sec, ci o încredere tot mai adâncă în înțelepciunea infinită și o dragoste față de providența de nepătruns a lui Dumnezeu.