26 Decembrie / Cum să te gândești la calamități
Un mesaj devoțional de John Piper, parte din seria Bucurii de Neclintit.
© 2022, Asociația MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.
„Căci valurile morții mă înconjuraseră, șuvoaiele nimicirii mă înspăimântaseră… Căile lui Dumnezeu sunt desăvârșite” (2 Sam. 22:5, 31).
După pierderea celor zece copii ca urmare a unui dezastru natural (Iov 1:19), Iov a spus: „Domnul a dat, și Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). La finele cărții, scriitorul inspirat confirmă felul cum Iov a înțeles ce s-a petrecut. El spune că frații și surorile lui Iov „l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el” (Iov 42:11).
Acest lucru are mai multe implicații cruciale pentru noi – lecții la care să ne gândim în zorii unui an nou – atunci când ne gândim la calamitățile din lume și din viețile noastre, cum ar fi dezastrul uriaș care a avut loc pe 26 Decembrie 2004 în Oceanul Indian, unul dintre cele mai mortale dezastre naturale pe care le cunoaștem, soldat cu 1,7 milioane de oameni lăsați fără case, o jumătate de milion de oameni răniți și peste 230.000 de oameni uciși.
Lecția 1. Nu Satana are ultimul cuvânt, ci Dumnezeu.
Satana a fost implicat în nenorocirea care a venit asupra lui Iov, dar nu a avut rolul decisiv. Dumnezeu i-a dat Satanei permisiunea de a-l lovi pe Iov (Iov 1:12; 2:6). Dar Iov și scriitorul acestei cărți Îl tratează pe Dumnezeu ca fiind cauza decisivă. Când Satana îl lovește pe Iov cu bube, Iov îi spune soției sale: „Ce, să primim de la Dumnezeu binele, și să nu primim și răul?” (Iov 2:10), iar autorul vorbește despre acele bube ca fiind „nenorocirile, pe care le trimisese Domnul peste el” (Iov 42:11). Astfel, Satana este real. El aduce nenorociri. Numai că nu Satana are ultimul cuvânt și nu el este decisiv. El se dezlănțuie, dar nu poate merge dincolo de ceea ce Dumnezeu decide să îi permită.
Lecția 2. Chiar dacă Satana a cauzat acel val tsunami în Oceanul Indian în ziua de după Crăciun, în 2004, nu el este cauza decisivă a peste 200.000 de morți, ci Dumnezeu.
În Iov 38:8 și 11, Dumnezeu spune că are putere peste valurile tsunami, când Îl întreabă retoric pe Iov: „Cine a închis marea cu porți, când s-a aruncat din pântecele mamei ei?… când am zis: ,Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ți se oprească mândria valurilor tale”. Psalmul 89:8-9 spune: „Doamne… Tu îmblânzești mândria mării; când se ridică valurile ei, Tu le potolești”. Și Isus însuși are azi același control asupra amenințărilor mortale ale valurilor cum a avut cândva: „Isus S-a sculat, a certat vântul și valurile înfuriate, care s-au potolit: și s-a făcut liniște” (Luca 8:24). Cu alte cuvinte, chiar dacă Satana a cauzat cutremurul, Dumnezeu ar fi putut opri valurile. Numai că El n-a făcut-o.
Lecția 3. Calamitățile distrugătoare din această lume sunt un amestec de judecată și îndurare.
Planurile lui Dumnezeu nu sunt simple. Iov era un om evlavios, iar necazurile de care a avut parte nu erau pedeapsa lui Dumnezeu (Iov 1:1, 8). Scopul lor era unul de purificare, nu de pedeapsă (Iov 42:6). Iacov 5:11 spune: „Ați auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, și ați văzut ce sfârșit i-a dat Domnul, și cum Domnul este plin de milă și de îndurare”.
Dar noi nu știm care era starea spirituală a copiilor lui Iov, care au murit. Cu siguranță că Iov era preocupat pentru ei (Iov 1:5). Se poate ca Dumnezeu să le fi luat viețile ca judecată a Lui. Nu știm precis cum au stat lucrurile.
Dacă așa a fost, atunci aceeași nenorocire s-a dovedit în final a fi un act de îndurare pentru Iov, și unul de judecată pentru copiii lui. Și acest scop dublu este valabil în cazul tuturor calamităților. Ele sunt un amestec de judecată și îndurare. Ele sunt deopotrivă pedeapsă și curățire. Suferința și chiar moartea pot fi deopotrivă acte de judecată și acte de îndurare în același timp.
Cea mai clară ilustrație în acest sens este moartea lui Isus. Ea a fost deopotrivă un act de judecată și unul de îndurare. Ea a fost judecata lui Isus, pentru că El a purtat păcatele noastre (El nu avea păcate ale Lui), și a fost un act de îndurare față de noi, cei care ne punem credința în El, care a purtat pedeapsa noastră (Gal. 3:13; 1 Petru 2:24) și pentru a fi neprihănirea noastră (2 Cor. 5:21).
Un alt exemplu ține de blestemul și suferințele care au venit asupra acestui pământ ca urmare a căderii în păcat a lui Adam și Eva. Cei care nu cred niciodată în Hristos au parte de aceste lucruri ca un act de judecată, dar cei credincioși le experimentează ca acte de îndurare, o pregătire pentru slavă, chiar dacă una dureroasă. „Căci firea [creația] a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea” (Rom. 8:20). Acestea este supunerea dată de Dumnezeu. Iată de ce există valuri tsunami. Dar această supunere față de deșertăciune este în „nădejde”.
Lecția 4. Inima pe care Hristos le-o dă copiilor Lui simte compasiune față de cei care suferă, indiferent care ar fi credința lor.
Când Biblia spune, „plângeți cu cei ce plâng” (Rom. 12:15), ea nu adaugă, „doar dacă Dumnezeu a cauzat plânsul”. Mângâietorii lui Iov ar fi făcut mult mai bine să fi plâns alături de Iov decât să vorbească atât de mult. Acest lucru nu se schimbă când descoperim că suferința lui Iov a fost, în ultimă instanță, de la Dumnezeu. Nu, ci este corect să plângem cu cei ce suferă. Durerea este durere, indiferent ce anume o cauzează. Noi toți suntem păcătoși. Empatia nu decurge din cauzele durerii, ci din compania durerii. Și noi luăm cu toții parte la ea.
Lecția 5. În final, Hristos ne cheamă pe toți să manifestăm milă față de cei ce suferă, chiar dacă ei nu merită milă.
