Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse, și desfătări veșnice în dreapta Ta (Ps. 16:11).

În această viață de păcat și durere, bucuria este un lucru pentru care trebuie să luptăm dacă vrem să o avem. La fel cum este cazul credinței. Iar Pavel îi spune lui Timotei: „Luptă-te lupta cea bună a credinței” (1 Tim. 6:12). Așa este obținută și bucuria. Trebuie să ne străduim și să luptăm ca să o avem. Pavel le-a spus corintenilor că „vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră” (2 Cor. 1:24).

De aceea, cum ar trebui să luptăm ca să avem bucurie? Iată 15 idei.

1. Conștientizează că bucuria autentică în Dumnezeu este un dar.
2. Fii convins că trebuie să lupți neobosit ca să ai bucurie. Și nu abandona dacă vezi paradoxul acestor prime două idei!
3. Fii hotărât să ataci toate păcatele cunoscute din viața ta, prin puterea Duhului Sfânt.
4. Învață secretul vinovăției curajoase – cum să lupți ca un păcătos îndreptățit.
5. Fii convins că bătălia este în primul rând o luptă de a vedea – de a-L vedea pe Dumnezeu așa cum este El.
6. Meditează zi și noapte la Cuvântul lui Dumnezeu.
7. Roagă-te fierbinte și continuu, cerând ochi ai inimii deschiși și o înclinație pentru Dumnezeu.
8. Învață să îți predici propriei persoane mai mult decât să asculți la tine însuți.
9. Petrece timp alături de oameni plini de Dumnezeu, care te pot ajuta să Îl vezi pe Dumnezeu și să duci această luptă.
10. Fii răbdător în noaptea absenței aparente a lui Dumnezeu.
11. Asigură-te că îi dai trupului tău odihna, exercițiul fizic și alimentația potrivite, pe care Dumnezeu a lăsat să le aibă.
12. Folosește-te adecvat de revelația lui Dumnezeu în natură, de exemplu făcând o plimbare prin pădure.
13. Citește cărți bune despre Dumnezeu și biografii ale marilor sfinți.
14. Fă lucrarea dificilă și iubitoare spre binele celorlalți (mărturia ta verbală și faptele de milostenie).
15. Însușește-ți o viziune globală a cauzei lui Hristos și investește-te în binecuvântarea celor care încă nu au acces la Evanghelie.

​Fiecare dintre aceste idei au versete din Biblie care să le susțină.

Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua (Rom. 13:12).

Iată un cuvânt aducător de nădejde pentru creștinii care trec prin suferință. Este un cuvânt plin de nădejde pentru creștinii care își urăsc păcatele și tânjesc să o sfârșească cu păcatul. Este un cuvânt plin de speranță pentru creștinii care tânjesc după ziua când ultimul vrăjmaș, moartea, va fi biruit și aruncat în iazul de foc (Apoc. 20:14).

Cum este acesta un cuvânt aducător de nădejde pentru ei toți?

„Noaptea” are sensul acestui veac al întunericului, cu toate păcatele, pierzarea și moartea lui. Dar ce spune Pavel despre acest lucru? „Noaptea aproape a trecut”. Veacul păcatului, pierzării și morții este pe punctul de a fi încheiat. Ziua neprihănirii, păcii și bucuriei complete se apropie.

Ai putea spune aici că „două mii de ani par un răsărit destul de îndelungat”. Și, într-un fel, așa și este. Iar noi strigăm: „O, Doamne, cât timp vei mai îndura?” Dar felul biblic de a gândi trece dincolo de această plângere - „Cât timp?”, privind istoria lumii într-o manieră diferită.

Diferența-cheie este că „ziua” – noua epocă a lui Mesia – a răsărit cu adevărat în Isus Hristos. Isus este finalul acestui veac decăzut. Altfel spus, finalul acestui veac rău a fost, ca să mă exprim astfel, zdrobit în această lume. Isus a învins păcatul, durerea, moartea și pe Satana când El a murit și a înviat. Bătălia decisivă a veacurilor s-a încheiat. Împărăția a venit. Viața veșnică a venit.

Iar când răsăritul are loc – așa cum s-a petrecut în realitate odată cu venirea lui Isus – nimeni nu ar trebui să se mai îndoiască de sosirea zilei. Nici măcar dacă durează două mii de ani. Petru spune: „preaiubiților, să nu uitați un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8). Răsăritul a venit. Ziua a sosit. Nimic nu poate opri ridicarea soarelui la amiază.

Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu (Rom. 1:16–17).

Noi avem nevoie de neprihănire ca să fim acceptați de Dumnezeu. Dar nu o avem. Ceea ce noi avem este păcatul.

De aceea, Dumnezeu are ceea ce noi avem și nu merităm - neprihănirea; dar noi avem ceea ce Dumnezeu urăște și respinge - păcatul. Care este răspunsul lui Dumnezeu la această situație?

Răspunsul Lui este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a murit în locul nostru și a purtat condamnarea noastră. „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițându-L, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3). Care trup a purtat condamnarea? Al Lui. Ale cui păcate au fost condamnate? Ale noastre. Acesta este un schimb măreț. Iată-l prezentat din nou în 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”.

Dumnezeu pune păcatele noastre asupra lui Hristos și le pedepsește în El. Iar prin moartea ascultătoare a lui Hristos, Dumnezeu împlinește și apără dreptatea Sa și ne-o pune nouă în cont. El pune păcatele noastre asupra lui Hristos și neprihănirea Lui asupra noastră.

Cu greu putem sublinia prea mult faptul că Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la problema noastră cea mai mare. Totul I se datorează lui Hristos.

Nu Îl poți iubi prea mult pe Hristos. Nu te poți gândi la El prea mult, să Îi mulțumești prea mult sau să depinzi de El prea mult. Toată iertarea noastră, toată îndreptățirea noastră și toată neprihănirea noastră se găsesc în Hristos.

Aceasta este Evanghelia – vestea bună că păcatele noastre sunt puse asupra lui Hristos și că neprihănirea Lui este pusă asupra noastră, iar acest măreț schimb devine al nostru nu prin fapte, ci doar prin credință. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9).

​Aceasta este vestea bună care ridică poverile, care ne dă bucurie și care ne face puternici.

După ce au cântat cântările de laudă, au ieșit în muntele Măslinilor (Marcu 14:26).

Îl poți auzi pe Isus cântând?

Era bas sau tenor? A existat un ton aparte în vocea Lui? Sau o claritate de cristal?

Și-a închis ochii când I-a cântat Tatălui? Sau s-a uitat în ochii ucenicilor, zâmbind văzându-le camaraderia profundă?

El era Cel care dădea de regulă tonul cântării? Sau Petru, Iacov, ori poate Matei?

O, abia aștept să Îl aud pe Isus cântând! Eu cred că planetele ar fi ieșit de pe orbitele lor dacă El Și-ar fi înălțat glasul natural în Universul nostru. Dar noi avem o Împărăție care nu poate fi clătinată; de aceea, Doamne, cântă! Cântă!

Ar fi imposibil pentru creștinism să fie altfel decât o credință care cântă. Întemeietorul ei a cântat. El a învățat să cânte de la Tatăl Său. Cu siguranță că Ei au cântat împreună din toată veșnicia. Nu crezi? Cum să nu cânte fericirea veșnică și infinită în părtășia Sfintei Treimi?

Biblia spune că țelul cântărilor noastre este să fie „în semn de bucurie” (1 Cron. 15:16). Nimeni din întregul Univers nu are mai multă bucurie decât Dumnezeu. El este infinit de bucuros. El S-a bucurat din veșnicie în panorama perfecțiunilor Sale reflectate desăvârșit în dumnezeirea Fiului Său.

Bucuria lui Dumnezeu este inimaginabil de puternică. El este Dumnezeu. Când El vorbește, galaxiile iau ființă. Când El cântă de bucurie, este eliberată mai multă energie decât există în toată materia și mișcarea din Univers.

​Dacă El ne-a chemat să cântăm având desfătarea inimilor în El, oare acest lucru nu este pentru că El cunoaște bucuria manifestării desfătării inimii Sale în propriul chip, în Fiul Său, prin Duhul Său? Noi suntem un popor care cântă pentru că suntem copiii unui Dumnezeu care cântă.

Domnul nu va părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui celui mare, căci Domnul a hotărât... să facă din voi poporul Lui (1 Sam. 12:22).

Numele lui Dumnezeu se referă adesea la reputația, faima sau renumele Lui. Acesta este felul în care noi folosim termenul „nume” când spunem că cineva își face un nume. Sau spunem câteodată că aceea este o marcă „de renume”, cu sensul de marcă având o reputație deosebită. Eu cred că la acest lucru se referă Samuel în 1 Samuel 12:22, unde spune că Dumnezeu a făcut din Israel un popor „pentru Sine” și că nu avea să îl părăsească „din pricina Numelui Lui celui mare”.

Acest fel de a ne gândi la zelul lui Dumnezeu pentru Numele Său este confirmat în multe alte pasaje.

De exemplu, în Ieremia 13:11, Dumnezeu descrie Israelul ca un brâu prin care El a ales să Își ilustreze gloria, chiar dacă au existat vremuri când Israelul a fost nepotrivit pentru așa ceva. „Căci, cum se lipește brâul de coapsele unui om, așa Îmi lipisem Eu toată casa lui Israel și toată casa lui Iuda, zice Domnul, ca să fie poporul Meu, Numele Meu, lauda Mea și slava Mea; dar nu M-au ascultat”. De ce a fost ales Israelul și făcut ca un brâu al lui Dumnezeu? Pentru ca această alegere să fie un „nume, lauda și slava” Lui.

În acest context, cuvintele „laudă” și „slavă” ne spun că termenul „nume” se referă la „faimă”, „renume” sau „reputație”. Dumnezeu a ales Israelul astfel încât poporul să Îi ilustreze reputația. Dumnezeu spune în Isaia 43:21 că Israelul este „poporul pe care Mi l-am alcătuit, ca să vestească laudele Mele”.

Iar când Biserica a ajuns să se vadă pe sine în Noul Testament ca adevăratul Israel, Petru a descris planul lui Dumnezeu în felul următor: „Voi sunteți o seminție aleasă... ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9).

Cu alte cuvinte, Israel și Biserica sunt alese de Dumnezeu ca să-Și facă un nume în această lume. Iată de ce noi ne rugăm mai înainte de toate, „sfințească-se Numele Tău” (Matei 6:9). Iată de ce ne rugăm, „povățuiește-ne pe cărări drepte, din pricina Numelui Tău” (v. Ps. 23:3).

​Când spunem că suntem un popor centrat în Dumnezeu, să ne aducem aminte că spunem asta pentru că suntem uniți cu Dumnezeu în această centralitate a Lui în Sine. De această parte a Crucii, asta înseamnă a fi un popor dependent de Hristos, care Îl înalță pe Hristos. „Vă scriu, copilașilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui” (1 Ioan 2:12). „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus, și mulțumiți-I, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Col. 3:17).