Măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor și batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neștiință, în necredință! Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste măsură de mult împreună cu credința și cu dragostea care este în Hristos Isus... Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Și arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viața veșnică (1 Tim. 1:13–14, 16).

Convertirea lui Pavel a avut loc și spre binele tău. Ai auzit asta? Recitește pasajul: „Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Și arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viața veșnică”. Adică noi – tu și eu.

Sper că vei citi aceste lucruri foarte personal. Dumnezeu te-a avut în vedere când l-a ales pe Pavel și l-a mântuit prin harul suveran exact în felul respectiv.

Dacă tu crezi în Isus ca să primești viața veșnică – sau dacă încă mai poți crede în El ca să ai viața veșnică – convertirea lui Pavel a avut loc și pentru binele tău. Ideea convertirii lui în felul în care ea s-a produs este că ea îți prezintă răbdarea incredibilă a lui Hristos în culori vii.

Adu-ți aminte că viața lui Pavel de dinaintea convertirii a fost o lungă încercare la adresa lui Isus. „Pentru ce Mă prigonești?”, l-a întrebat Isus pe drumul către Damasc (F.A. 9:4). „Viața ta de necredință și răzvrătire este o prigoană la adresa Mea!” Și totuși, Pavel ne spune în Galateni 1:15 că el fusese pus deoparte pentru slujba sa apostolică încă de dinainte să se fi născut. Uimitor. Asta înseamnă că toată viața lui de până la momentul convertirii nu a fost decât un lung abuz la adresa lui Dumnezeu, o lungă respingere și batjocorire a lui Isus – care îl alesese să fie apostol încă dinainte ca el să se nască.

Iată de ce Pavel vorbește despre convertirea lui ca fiind o demonstrare extraordinară a răbdării lui Isus. Și exact aceasta ne oferă El astăzi.

Isus l-a mântuit pe Pavel spre binele nostru la momentul și în felul în care El a ales, ca să-Și „arate... toată îndelunga Lui răbdare” față de noi (1 Tim. 1:16). Ca să nu ne pierdem cu inima. Ca să nu credem că El nu ne-ar putea mântui pe noi. Ca să nu ne imaginăm că El ar fi înclinat spre mânie. Ca să nu ne închipuim că noi ne-am fi îndepărtat prea mult. Ca să nu credem că cei ce ne sunt cei mai dragi nu pot fi convertiți – dintr-o dată, pe neașteptate, prin harul suveran și abundent al lui Isus.

„Iertate îți sunt păcatele” (Luca 7:48).

O femeie a venit la Isus pe când El era în casa unui fariseu, a început să plângă și să-I spele picioarele. Nu încape îndoială că ea a fost rușinată când ochii lui Simon le-au transmit tuturor celor prezenți că acea femeie era o păcătoasă, și că Isus n-ar fi trebuit să o lase să Îl atingă.

Ea era, într-adevăr, o păcătoasă. Era normal să îi fie cu adevărat rușine. Dar nu pentru prea mult timp.

Isus a spus: „Iertate îți sunt păcatele” (Luca 7:48). Iar când oaspeții au cârtit la această afirmație, El i-a întărit credința femeii, spunându-i: „Credința ta te-a mântuit; du-te în pace” (Luca 7:50).

Cum a ajutat-o Isus în lupta ei cu efectele zdrobitoare ale rușinii? I-a dat o făgăduință: „Păcatele tale au fost iertate! Credința ta te-a mântuit. Viitorul tău va fi unul al păcii”. El a afirmat că iertarea trecută avea să producă o pace viitoare.

Astfel, ea era chemată la credința în harul viitor al lui Dumnezeu, înrădăcinată în autoritatea lucrării iertătoare a lui Isus și în cuvântul Lui eliberator. Așa trebuie să ne luptăm noi toți cu efectele rușinii legitime – nu falsa rușine, ci rușinea pe care ar trebui să o simțim cu adevărat, dar rușinea care amenință să stea prea mult asupra noastră și să ne zdrobească.

Trebuie să ne luptăm cu necredința din rușinea zdrobitoare, îmbrățișând strâns făgăduințele harului viitor și pacea care vine prin iertarea acțiunilor noastre rușinoase.

• „Dar la Tine este iertare, ca să fii temut” (Ps. 130:4).
• „Căutați-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55:6-7).
• „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
• „Toți prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (F.A. 10:43).

Noi toți avem nevoie de iertare. Și toți avem nevoie de ea și mâine. Isus a murit ca să ne dea iertarea azi și mâine. Azi sau mâine, realitatea este aceasta: iertarea dată de Dumnezeu ne eliberează pentru a trăi în viitor. Ea ne eliberează de rușinea zdrobitoare. Iertarea este plină de har viitor.

​Când trăim prin credința în harul viitor, credință înrădăcinată în iertarea dată de Dumnezeu, suntem eliberați chiar de efectele remanente și paralizante ale rușinii pe care merităm să o simțim. Iată ce înseamnă iertarea.

„Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel, către toți prinșii de război, pe care i-am dus din Ierusalim la Babilon: ,Zidiți case și locuiți-le; sădiți grădini și mâncați din roadele lor! Urmăriți binele cetății în care v-am dus în robie și rugați-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!” (Ier. 29:4–5, 7).

Dacă acest lucru a fost valabil în cazul exilaților lui Dumnezeu din Babilon, ar părea că este cu atât mai valabil azi pentru exilații creștini din această lume „ca un Babilon”. De aceea, ce trebuie să facem?

Ar trebui să facem lucrurile obișnuite ce trebuie făcute: să zidim case, să locuim în ele, să plantăm grădini. Aceste lucruri nu te contaminează dacă le faci cu totul pentru adevăratul Împărat, nu doar de ochii sau ca să fii pe placul oamenilor.

Urmărește binele locului unde te-a trimis Dumnezeu. Consideră-te trimis de Dumnezeu acolo unde ești, spre gloria Lui. Pentru că așa și ești.

Roagă-te Domnului pentru orașul tău. Cere-I lucruri mari și bune pentru orașul tău. Cere-I ca acele lucruri să se petreacă prin puterea lui Dumnezeu și spre gloria Lui. Nu pierde niciodată din vedere binele suprem de care orașul tău are nevoie de o mie de ori mai mult decât de prosperitatea materială. Creștinilor le pasă de orice suferință, dar în special de suferința veșnică. Și acesta este cel mai mare pericol pentru orice oraș.

Dar Dumnezeu nu este indiferent - și nici poporul Lui nu este - față de sănătatea, siguranța, prosperitatea și libertatea din localitatea ta. Noi toți avem nevoie de aceste lucruri, iar Isus spune, „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39). În fapt, Domnul spune în Ieremia că dragostea pentru localitatea ta este un fel de a te iubi pe tine însuți: „fericirea voastră atârnă de fericirea ei”.

Asta nu înseamnă că ar trebui să renunțăm la direcția noastră, ca niște exilați. Petru spune că noi, creștinii, suntem „străini și călători” (1 Petru 2:11), iar Pavel spune: „cetățenia noastră este în ceruri” (Fil. 3:20). În fapt, vom face cel mai mult bine pentru această lume păstrându-ne cu îndârjire starea de oameni eliberați de atracțiile amăgitoare ale lumii. Noi le vom sluji cel mai bine comunităților noastre ducând în ele valorile din „cetatea viitoare” (Evrei 13:14). Vom face cel mai mare bine în comunitățile noastre când îi chemăm pe cât mai mulți dintre membrii ei să devină cetățeni ai „Ierusalimului de sus” (Gal. 4:26).

​De aceea, să trăim și să facem atât de mult bine (1 Petru 2:12), încât oamenii din comunitățile noastre să dorească să Îl întâlnească pe Împăratul nostru.

„Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția” (Luca 12:32).

Motivul pentru care Dumnezeu vrea să nu ne temem legat de bani sau alte lucruri ale acestei lumi este că, atunci când suntem neînfricați – acea libertate în fața anxietății – va proslăvi cinci mari lucruri despre El.

În primul rând, când nu ne temem, acest lucru arată că Îl prețuim pe Dumnezeu ca Păstorul nostru. „Nu te teme, turmă mică”. Noi suntem turma Lui, iar El este Păstorul nostru. Iar dacă El este Păstorul nostru, atunci ni se aplică adevărul din Psalmul 23:1: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic” – adică nu îmi va lipsi nimic din lucrurile de care am nevoie cu adevărat.

În al doilea rând, când nu ne temem, arătăm că Îl prețuim pe Dumnezeu ca Tatăl nostru. „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția”. Noi nu suntem doar mica Lui turmă, ci și copiii Lui, iar El este Tatăl nostru. Lui Îi pasă cu adevărat de tine și știe ce ai nevoie, astfel că va lucra pentru tine, asigurându-Se că vei avea împlinite aceste nevoi.

În al treilea rând, când nu suntem anxioși, arătăm că Îl prețuim pe Dumnezeu ca Împăratul nostru. „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția”. El ne poate da „Împărăția” pentru că El este Împăratul. Iar acest lucru adaugă un element uriaș de putere la Acela care ne împlinește nevoile. Termenul „Păstor” are conotația protecției și a hrănirii. Cel de „Tată” vorbește despre dragoste, blândețe, autoritate, grijă și călăuzire. Termenul „Împărat” are conotația puterii, suveranității și a bogăției.

În al patrulea rând, când nu ne temem, arătăm cât de liber și generos este Dumnezeu. Observați că El dă Împărăția. „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția”. El nu vinde Împărăția, nici nu o închiriază și nici nu o împrumută. El este infinit de bogat și nu are nevoie să fie plătit de noi. De aceea, Dumnezeu este generos și se folosește liber de bogăția Lui. Și asta preamărim noi la El când nu ne temem, ci avem încredere în El în ce privește împlinirea nevoilor noastre.

În final, când nu ne temem și nu suntem anxioși, arătăm că avem încredere că Dumnezeu chiar vrea să facă ce ne promite aici. „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția”. El este încântat să facă acest lucru. El nu bombăne când împlinește această făgăduință. Îi face plăcere să ne dea Împărăția. Nu toți am avut tați de felul acesta, care să fie fericiți dăruind, în loc să primească. Dar aici nu este nimic trist, pentru că poți avea acum un Tată, un Păstor și un Împărat.

Astfel, ideea acestui verset este că ar trebui să Îl prețuim pe Dumnezeu ca Păstorul, Tatăl și Împăratul nostru, care este generos și fericit să ne dea Împărăția lui Dumnezeu – să ne dea Cerul, să ne dea viața veșnică și bucuria, împreună cu tot ceea ce avem nevoie ca să ajungem acolo.

​Dacă Îl prețuim pe Dumnezeu în felul acesta, voi trăi neînfricați, iar Dumnezeu va primi închinarea noastră.

​„Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa i-au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi” (Matei 5:11–12).

Una dintre întrebările pe care le-am pus în timp ce predicam din Matei 5:44 despre iubirea vrăjmașilor a fost aceasta: Cum să îi iubești pe cei care te răpesc și apoi te ucid?

Cum putem face așa ceva? De unde vine puterea dragostei de acest fel? Doar gândește-te cât de uimitor este așa ceva în lumea reală! Ar putea exista ceva care să demonstreze mai bine realitatea, puterea și credincioșia lui Hristos?

Eu cred că Isus ne dă mai devreme, în același capitol, cheia pentru această dragoste radicală, jertfitoare de sine, descrisă în Matei 5:44.

În Matei 5:11-12, El vorbește din nou despre persecuție, la fel ca atunci când a spus: „Iubiți-i pe vrăjmașii voștri... și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44). Ceea ce este remarcabil în aceste versete este că Isus spune că ești capabil nu doar să suporți felul rău în care ești tratat de vrăjmașul tău, ci chiar să te bucuri în timp ce ești prigonit. „Ferice va fi de voi când... oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni... Bucurați-vă și veseliți-vă”.

Acest lucru pare să treacă chiar dincolo de rugăciunea și binefacerea față de vrăjmașii noștri. Dacă aș putea face acest lucru imposibil omenește – anume să mă bucur când sunt persecutat – atunci ar fi posibil să îi iubesc pe persecutorii mei. Dacă poate exista minunea bucuriei în mijlocul ororii nedreptății, a durerii și a suferinței, atunci poate exista și minunea dragostei față de persecutori.

Isus ne dă cheia bucuriei în aceste versete. El spune: „Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri”. Cheia bucuriei este credința în harul viitor al lui Dumnezeu – adică să fii satisfăcut cu tot ceea ce Dumnezeu promite să fie pentru tine. El spune: „Bucurați-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri”. Bucuria noastră în persecuție este bucuria Cerului care se revarsă peste acel moment de groază, și ne eliberează ca să putem iubi. Astfel, această bucurie este puterea care ne eliberează ca să-i iubim pe vrăjmașii noștri când ei ne prigonesc.

Și dacă acest lucru este adevărat, implicit porunca de a iubi este și o poruncă de a ne îndrepta gândurile către lucrurile de sus – tot ceea ce Dumnezeu promite să fie pentru noi – nu către lucrurile de pe pământ (Col. 3:2).

​Porunca de a ne iubi vrăjmașii este una care ne cere să ne găsim nădejdea și împlinirea cea mai profundă în Dumnezeu și răsplata Lui cea mare – harul Lui viitor. Cheia pentru o dragoste radicală este credința în harul viitor. În mijlocul agoniei noastre, trebuie să fim convinși că dragostea lui Dumnezeu „prețuiește mai mult decât viața” (Ps. 63:3). Nu îți câștigi răsplata Cerului iubindu-ți vrăjmașul, ci prețuirea răsplății Cerului îți dă puterea de a-ți iubi vrăjmașul.