„.. dar n-au rădăcină în ei, ci țin până la o vreme; și cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Marcu 4:17).

Prin suferință, credința unora este zdrobită, în loc să fie zidită. Isus știa acest lucru și l-a descris aici, în pilda celor patru tipuri de sol. Unii oameni, care aud Cuvântul, îl primesc la început cu bucurie, dar apoi suferința îi face să se lepede de el.

Așadar, suferința nu întărește credința întotdeauna. Uneori ea o zdrobește. Apoi survin cuvintele lui Isus, care sună ca un paradox: „De la cel ce n-are, i se va lua și ce are” (Marcu 4:25).

Aceasta este o chemare care ni se adresează ca să îndurăm suferința cu credința fermă în harul viitor, așa încât credința noastră să devină tot mai puternică, nu să se dovedească zadarnică (1 Cor. 15:2). „Celui ce are, i se va da [mai mult]” (Marcu 4:25). Cunoașterea scopului pe care Dumnezeu îl are cu suferința este unul dintre principalele mijloace prin care să creștem prin suferință.

​Dacă îți închipui că suferința prin care treci este fără sens, sau că Dumnezeu nu este în controlul lucrurilor, ori că El este crud sau capricios, suferința ta te va îndepărta de Dumnezeu, în loc să te îndepărteze de orice, numai de Dumnezeu nu, așa cum ar trebui. Astfel, este esențial că credința în harul lui Dumnezeu include credința că El îți dă har prin suferință.

Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare (Iacov 1:2-3).

Oricât de ciudat ar putea să pară, unul dintre principalele scopuri pentru care suntem scuturați prin suferință este să facă așa încât credința noastră să fie mai de nezguduit.

Credința este ca un țesut muscular: dacă îl întinzi până la limită, el devine tot mai puternic, nu tot mai slab. Asta spune Iacov aici. Când credința ta este amenințată, testată și întinsă până la punctul de rupere, rezultatul este o capacitate mai mare de a îndura. El o numește statornicie [lit. ESV].

Dumnezeu iubește atât de mult credința, încât El o va testa la maximum ca să o păstreze curată și puternică. De exemplu, El a făcut acest lucru în viața lui Pavel, așa cum ne arată el însuși în 2 Corinteni 1:8-9:

"Fraților, nu voim să vă lăsăm în necunoștință despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsați peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, așa că nici nu mai trăgeam nădejde de viață. Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înșine, ci în Dumnezeu, care înviază morții."

Expresia „pentru ca” arată că exista un scop al acestei suferințe extreme, iar scopul era ca Pavel să nu se bazeze pe sine și pe resursele proprii, ci pe Dumnezeu – mai specific pe harul făgăduit de Dumnezeu în învierea morților.

Dumnezeu prețuiește atât de mult credința noastră din toată inima încât, prin harul Lui, El va îndepărta orice altceva din lume pe care noi am putea fi ispitiți să ne bazăm – chiar și viața. Țelul Lui este ca noi să creștem mai adânc și mai puternic în încrederea noastră că El însuși va fi tot ceea ce noi avem nevoie.

​El vrea ca noi să fim în stare să spunem ca și psalmistul: „Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea și inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele și partea mea de moștenire” (Ps. 73:25-26).

Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă, și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei (Apoc. 6:11).

Vreme de aproape trei sute de ani, creștinii au crescut într-un sol care a fost îmbibat de sângele martirilor.

Până în vremea împăratului Traian (cca. 98 d.Hr.), persecuția era permisă, dar nu era legală. De la Traian până la Decius (cca. 250 d.Hr.), persecuția a devenit legală. De la Decius, care i-a urât pe creștini și s-a temut de impactul lor asupra reformelor sale, și până la primul edict al toleranței, emis în anul 311, persecuția nu era doar permisă, ci și răspândită și generalizată.

Un autor a descris astfel situația din această a treia perioadă:

"Groaza s-a răspândit pretutindeni în adunări; iar numărul lapsi [cei care au renunțat la credință când au fost amenințați]... a fost uriaș. Totuși, n-au lipsit cei care au rămas fermi și au suferit ca martiri, în loc să cedeze; și, pe măsură ce persecuția a crescut și a devenit mai intensă, entuziasmul creștinilor și puterea rezistenței lor au devenit tot mai mari."

Astfel, vreme de trei sute de ani, a fi creștin era un act de un risc imens pentru viața, averea și familia ta. Acesta era un test care scotea la iveală ce iubeai mai mult. Iar intensitatea extremă a acelui test era martirajul.

Iar dincolo de acel martiraj era un Dumnezeu suveran care a spus că există un număr rânduit de martiri. Ei au un rol special în plantarea și împuternicirea Bisericii. Ei au un rol special în închiderea gurii Satanei, care spune constant că poporul lui Dumnezeu nu Îl slujește doar pentru că viața lor se tot îmbunătățește. Aceasta este ideea din Iov 1:9-11.

Martirajul nu este ceva accidental. El nu Îl surprinde pe Dumnezeu. Nu este ceva neașteptat. Și categoric nu este o înfrângere strategică pentru cauza lui Hristos.

​El poate părea ca o înfrângere. Dar el face parte dintr-un plan ceresc pe care niciun strateg omenesc nu l-ar fi conceput vreodată și nici nu l-ar putea concepe. Iar acest plan va triumfa pentru toți cei care îndură până la sfârșit prin credința în harul atotsuficient al lui Dumnezeu.

De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinlăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veșnice (2 Cor. 4:16-18).

Pavel nu putea vedea la fel de bine pe cât vedea cândva (și pe atunci nu existau ochelari). El nu mai auzea la fel de bine ca odinioară (și nu existau dispozitive ajutătoare). El nu poate să se recupereze din rănile pe care le-a primit ca urmare a bătăilor la fel de bine cum se recupera în tinerețe (și nu avea antibiotice la dispoziție). În călătoriile lui din oraș în oraș, puterea lui nu mai era la fel ca odinioară. El își vede ridurile pe frunte și pe gât. Memoria nu îl mai ajută la fel de bine ca în tinerețe. Și el recunoaște că aceasta este o amenințare la adresa credinței, bucuriei și curajului lui.

Dar el nu cade de oboseală. De ce?

El nu cade de oboseală pentru că omul lui lăuntric era înnoit. Cum?

Înnoirea inimii lui a venit din ceva foarte ciudat: ea venea din a privi către ceea ce nu putea vedea.

Noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veșnice (2 Cor. 4:18)

Iată felul lui Pavel de a nu cădea de oboseală: el a privit la ce nu putea vedea. Dar ce a văzut el când a privit în felul acesta?

El spune după câteva versete, în 2 Corinteni 5:7, că „umblăm prin credință, nu prin vedere”. Asta nu înseamnă că el se aruncă într-un întuneric fără să aibă dovada a ce se află acolo. Înseamnă că, de acum, cele mai prețioase și mai importante realități din lume trec dincolo de simțurile noastre fizice.

Noi „ne uităm” la aceste lucruri nevăzute prin Evanghelie. Noi ne întărim inimile – ne înnoim curajul – ațintindu-ne privirile către adevărul invizibil și obiectiv pe care îl vedem în mărturia acelora care L-au văzut pe Hristos față în față.

„Dumnezeu, care a zis: ‚Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Cor. 4:6). „Lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos”. Noi vedem acest lucru strălucind în inimile noastre prin Evanghelie.

​Noi am devenit creștini când acest lucru s-a petrecut, fie că l-am înțeles, fie că nu. Și trebuie ca, asemenea lui Pavel, să continuăm să privim înainte cu ochii inimii, așa încât să nu cădem de oboseală.

Să vă feriți de poftele firii pământești, care se războiesc cu sufletul (1 Petru 2:11).

Când l-am confruntat pe un bărbat pentru adulterul în care trăia, am încercat să îi înțeleg situația și l-am implorat să se întoarcă la soția lui. Apoi i-am spus: „Știi că Isus spune că, dacă nu lupți împotriva acestui păcat cu acel fel de seriozitate care să te facă să fii gata să îți scoți ochiul care te face să păcătuiești, vei merge în Iad și vei suferi acolo pe vecie”.

Fiind un creștin declarat, el s-a uitat la mine cu o necredință totală, ca și cum n-ar fi auzit niciodată de ce îi spusesem eu, și mi-a răspuns: „Vrei să spui că tu crezi că o persoană și-ar putea pierde mântuirea?”

Am învățat astfel iar și iar, prin proprie experiență, că există mulți pretinși creștini care au o gândire despre mântuire pe care o deconectează de viața reală, care anulează avertismentele Bibliei și care pune persoana care păcătuiește și care totuși pretinde că este creștin dincolo de avertismentele biblice. Eu cred că această perspectivă asupra vieții creștine le gâdilă urechile miilor de oameni care, de fapt, se află pe calea cea lată care duce la pierzare (Matei 7:13).

Isus a spus că, dacă nu te lupți împotriva poftei, nu vei merge în Rai. „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, și să nu-ți fie aruncat tot trupul în gheenă” (Matei 5:29). Ideea nu este că adevărații creștini au numai biruințe, în fiecare bătălie. Ideea este că noi suntem hotărâți să luptăm, nu că n-am avea niciun eșec. Noi nu facem pace cu păcatul, ci ne războim cu el.

Ceea ce este în joc trece cu mult dincolo de circumstanțele când lumea ar putea fi aruncată în aer de o mie de rachete cu rază lungă de acțiune, când teroriștii ar putea bombarda orașul tău, când încălzirea globală ar topi calotele glaciare, sau când SIDA ar face ravagii în țară. Toate aceste calamități nu pot decât să ucidă trupul. Dar dacă nu luptăm cu pofta, ne vom pierde sufletele. Pe veci.

Petru spune că poftele firii pământești se războiesc cu sufletele noastre (1 Petru 2:11). În acest război, ștacheta se află infinit mai sus decât ar fi orice amenințare teroristă sau cu un război mondial. Apostolul a enumerat „curvia, necurăția, patima, pofta rea, și lăcomia”, apoi a spus că „din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu” (Col. 3:5-6). Iar mânia lui Dumnezeu este incomensurabil mai înfricoșătoare decât mânia tuturor popoarelor lumii puse laolaltă.

​Fie ca Dumnezeu să ne dea har să tratăm sufletele noastre și ale altora cu seriozitate și să ducem în continuare lupta credinței.