Când ar trebui ca o biserică să practice disciplina?

Răspunsul la această întrebare depinde de situația în care vorbim despre ceea ce Jay Adams denumește disciplina formală sau informală a bisericii. Disciplina informală presupune confruntarea privată, în timp ce disciplina formală, oficială, a bisericii, un proces la care ia parte întreaga biserică.

1. Disciplina informală. Orice păcat, serios sau nu, ar putea genera o mustrare privată între doi frați sau două surori în credință. Nu vrem să spunem că ar trebui să aducem mustrare la fiecare păcat pe care îl comite un membru din biserică. Prin asta vrem să spunem că orice păcat, mic sau mare, poate să ajungă să se manifeste în domeniul acelei vieți creștine în care doi credincioși se pot ridica în dragoste unul pe altul, într-o circumstanță privată, cu prudență.

2. Disciplina formală. O modalitate de a prezenta sumar datele biblice legate de aceasta constă din a spune că disciplina formală, oficială, a bisericii este necesară în cazul păcatelor vizibile, grave și față de care nu există pocăință.

În primul rând, un păcat trebuie să aibă o manifestare exterioară. Trebuie să fie ceva care poate fi văzut cu ochii sau auzit cu urechile. Bisericile nu trebui să ridice imediat cartonașul roșu al excomunicării de fiecare dată când suspectează lăcomie sau mândrie în inima cuiva. Nu înseamnă prin asta că păcatele inimii nu ar fi grave, ci că Domnul este Cel care cunoaște ceea ce noi nu putem vedea în inimile altora, și că problemele reale ale inimii vor ieși în final la suprafață, într-un fel sau altul (1 Sam. 16:7; Matei 7:17; Marcu 7:21).

În al doilea rând, păcatul trebuie să fie grav. Vânătoarea după fiecare păcat mărunt probabil că va produce paranoia în viața unui biserici și va împinge congregația către legalism. Într-o biserică trebuie să existe în mod clar acel spațiu oferit dragostei care „acoperă o mulțime de păcate” (1 Petru 4:8). Nu orice păcat ar trebui urmărit spre a fi disciplinat. Din fericire, Dumnezeu nu procedează în felul acesta cu noi.

În final, disciplina formală a bisericii constituie modalitatea potrivită de acțiune când față de acest păcat nu se manifestă pocăință din partea persoanei care l-a săvârșit. Persoana implicată într-un păcat grav a fost până la acest moment confruntată privat folosind poruncile lui Dumnezeu din Scriptură, dar ea refuză să se lase acel păcat. După toate aparențele, persoana respectivă prețuiește păcatul mai mult decât pe Isus. Singura excepție este când păcatul este atât de grav, încât necesită acțiune imediată și pune sub semnul întrebării validitatea pretenției de credință în Hristos a acelei persoane (v. 1 Cor. 5 ca exemplu de acest fel).

Acest articol a fost extras dintr-un material mai larg scris de Jonathan Leeman și intitulat, „A Church Discipline Primer”.