Rugăciunea comună: o lucrare invizibilă, și totuși vitală

Mie îmi plac sarcinile cu rezultate vizibile. Arată-mi o oglindă murdară, un birou plin de hârtii, un pat murdărit cu tot felul de bucățele de flori, și mă apuc să fac curățenie. După un efort de 10 minute, pot să transform un lucru urât într-unul frumos și haosul într-o atmosferă de calm. Și îmi dă un sentiment deosebit.

Temele pe care nu le iubesc la fel de mult sunt cele repetitive și aproape invizibile. Să gătesc o cină pe care cei trei băieți ai mei o devorează fără comentarii și cu o viteză incredibilă așa încât să se poată întoarce repede la joaca lor cu pistoale? Nu sună așa de atractiv. Să sun la cabinetul doctorului pentru a patra oară săptămâna asta ca să rezolv o problemă cu asigurarea medicală? Nu, mulțumesc.

NOUĂ NE PLAC LUCRURILE VIZIBILE

Dacă te uiți la categoria „lucrări” pe paginile de internet ale multor biserici, vei vedea că acest lucru scoate la iveală că noi tratăm într-o manieră asemănătoare viața noastră comună. Noi punem accent pe grupurile de ucenicizare, pe consilierea celor aflați în criză, pe evanghelizarea în comunitate, pe lucrările cu studenții, pe studiile biblice și pe grija față de cei din congregație. Fotografiile noastre arată oameni care cântă sau interpretează la instrumente, oameni care țin în mână cești de cafea și Biblii deschise, oameni care manevrează scaune cu rotile sau care lucrează din greu cu fierăstrăul. Ca biserică, nouă ne plac lucrurile vizibile.

Și poate că tocmai din acest motiv rugăciunea comună își face loc rareori ca eveniment important în calendarul nostru – fie în cadrul unui serviciu de închinare sau într-o adunare de peste săptămână – și nu este un lucru foarte atractiv. Venim, plecăm capetele, Îi cerem lui Dumnezeu lucrurile potrivit nevoilor noastre zilnice și Îi cerem să dea succes lucrării Evangheliei. Apoi facem lucrul acesta din nou. Săptămână de săptămână, an după an, aceeași oameni aduc aceleași motive în același fel și înaintea aceluiași Dumnezeu. Și nu produce întotdeauna rezultate evidente.

Totuși, acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le face o biserică.

RUGĂCIUNEA PENTRU CREȘTERE

Ca să îmi pot stârni entuziasmul pentru acele lucruri nu foarte atractive de pe lista mea, trebuie să-mi reamintesc că ele sunt, în realitate, prețioase. Dacă copiii mei nu mănâncă, nu vor crește. Dacă nu dau telefoane în mod repetat, va trebui să plătesc o factură uriașă pentru serviciile de sănătate. În mod asemănător, biserica trebuie să-și reamintească faptul că sarcina dificilă, invizibilă și adeseori contra-culturală a rugăciunii comune este lucrarea care susține tot ce ceea ce noi facem. Dacă nu ne rugăm, nu vom crește. Nu vom înainta.

Mai mult, atunci când ne strângem pentru a ne ruga în comun, acest lucru afirmă trei lucruri esențiale pe care adesea suntem înclinați să le uităm în legătură cu biserica: suntem complet dependenți de Dumnezeul nostru, avem nevoie de fiecare membru al trupului, și avem o misiune spirituală.

În primul rând, biserica aceea care se roagă este o biserică ce își recunoaște dependența de Dumnezeu.

În celelalte activități ale noastre, putem fi ispitiți să credem că succesul depinde de noi. Dacă organizăm suficiente tabere de tineret, dacă ne cântăm imnurile cu toată inima sau dacă tundem suficient de bine iarba vecinului nostru, atunci biserica noastră va crește cu siguranță. Dacă invităm suficienți oameni, pregătim suficienți oameni, mobilizăm suficienți oameni, cu siguranță vom vedea rezultate în comunitatea noastră. Aceste lucruri pot fi bune. Totuși, venind împreună în rugăciune ne reamintim că înaintarea și creșterea bisericii lui Hristos nu depinde în ultimă instanță de noi. În rugăciune, noi întindem cu smerenie ceea ce Thomas Manton denumea „mâna goală a sufletului… [care] cere toate lucrurile de la Dumnezeu”.

Noi îi luăm ca exemplu pe membrii bisericii primare care „stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, și în rugăciuni” (F.A. 2:42). Ei s-au rugat împreună atunci când luau masa (2:46) și când posteau (13:2-3). S-au rugat împreună când erau amenințați cu persecuția (4:23-31) și când au rânduit noi prezbiteri (14:23). S-au rugat împreună în timpul serviciilor de închinare de la templu (3:1) și în întâlnirile de rugăciune de pe malul râului (16:13, 16).

Acei primi creștini se confruntau cu o mulțime de lucruri de făcut: propovăduirea Evangheliei, facerea de ucenici, plantarea de biserici și hrănirea văduvelor. Prioritizând rugăciunea comună, ei au recunoscut slăbiciunea lor și și-au găsit ajutorul de nădejde în Dumnezeu.

În al doilea rând, o biserică ce se roagă afirmă valoarea fiecărui membru al trupului.

Trist este că noi acționăm uneori ca și cum cele mai prețioase persoane din biserică sunt acelea a căror contribuție este cel mai ușor de observat. Cei ce organizează programele și care conduc diverse proiecte par deseori să fie mai importanți decât văduvele în vârstă sau decât copiii cu dizabilități. Totuși, în rugăciunea comună, nu există celebrități. În rugăciunea comună, noi spunem bun venit laudelor copiilor care astupă gura vrăjmașului (Ps. 8:2) și onorăm munca grea a acelui membru care se roagă pentru ceilalți (Col. 4:12–13). Noi ne adunăm în rugăciune împlinind profeția de mii de ani a lui Isaia: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7). Ne adunăm pentru a adăuga rugăciunile noastre la cele ale tuturor sfinților în marele potire de aur care stau înaintea tronului ceresc (Apoc. 5:8).

Mergi la orice întâlnire de rugăciune a bisericii într-o miercuri seara, și vei vedea un grup divers de oameni. Acolo, bărbat și femeie, bogat și sărac, tineri și bătrâni – toți își afirmă identitatea comună și toți au părtășie cu Dumnezeul lor (Gal. 3:28). Fostul idolatru, fostul homosexual, fostul răzvrătit (1 Cor. 6:9–11) – toți cei care au fost spălați în sângele lui Hristos – se apropie împreună de tronul lui Dumnezeu într-un fel curajos (Evrei 4:6, 10:19). Cel slab și cel puternic, cel mai puțin onorabil și cel mai ales, cel mai neprezentabil și cel mai atractiv (1 Cor. 12:22–26) se ajută unul pe celălalt prin rugăciune. Nimeni nu este exclus, nimeni nu este trecut cu vederea și nimeni nu este socotit inutil.

În final, biserica aceea care se roagă se concentrează iarăși pe misiunea ei centrală, o misiune spirituală.

Există un motiv pentru care rugăciunea comună nu pare ceva deosebit, căci dacă facem acest lucru repetat, totuși nu putem să-i cuantificăm rezultatele. Acesta este un motiv pentru care noi o practicăm cu ochii închiși și cu capetele plecate.

Motivul este simplu: rugăciunea este spirituală. Ea este arma spirituală a bisericii, de care se folosește într-un război spiritual (Efes. 6:10–20). Ea este instrumentul spiritual care ne ajută în lucrarea noastră spirituală (2 Cor. 1:11), și trădează nevoia noastră spirituală pentru lucrarea Duhului Sfânt (Luca 11:13).

Viața și lucrarea unei biserici nu există pur și simplu la nivelul vizibil al cărnii și sângelui, al clădirilor și claselor, al evenimentelor și al întâlnirilor de comitet. Cea mai mare lucrare a bisericii se desfășoară în locuri nevăzute – și așa ne rugăm noi.

Noi ne rugăm împreună ca Numele lui Dumnezeu să fie propovăduit cu succes în lumea întreagă (Ioan 17:23–26), ca lucrătorii Evangheliei să fie trimiși (Matei 9:38), ca oamenii să fie mântuiți și adăugați bisericii (F.A. 47) și ca sfinții lui Hristos să fie uniți (Ps. 133). Ne rugăm împreună ca Dumnezeu să Își zidească Biserica și să zdrobească împărăția Satanei (Matei 16:18), să îi așeze pe membrii Bisericii Lui în congregații locale, potrivit cu planurile și scopurile Lui (1 Cor. 12:18), să dea înțelepciune poporului Său (Matei 21:15, Iacov 1:5), să îi asigure pe sfinții Lui (Ioan 6:37), și în ultimă instanță să ne ducă în locul în care vom trăi alături de El (Ioan 14:3).

Chiar dacă rugăciunea noastră împreună poate părea uneori lipsită de roade și neimportantă, Biblia ne asigură că rezultatele vor fi vizibile într-o bună zi. În Apocalipsa 8, Ioan ridică cortina Cerului și vedem acolo rugăciunile noastre amestecate cu focul lui Dumnezeu. Ele sunt aruncate apoi pe Pământ, având cele mai spectaculoase rezultate: „Și s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ” (Apoc. 8:5).

Frați și surori, haideți să ne rugăm împreună.

Despre autor: Megan Hill este soție și fiică de păstor care și-a petrecut viața rugându-se cu ceilalți. Ea slujește în comitetul editorial al revistei Christianity Today și scrie pe teme hermeneutice la The Gospel Coalition. Megan este autoarea cărții Praying Together: The Priority and Privilege of Prayer in Our Homes, Communities, and Churches (Crossway, 2016).