Cum să tratăm demisia făcută cu scopul de a evita disciplinarea?

Liderii bisericilor întreabă adesea cum să răspundă situației când o persoană în curs de a fi disciplinată de către o biserică își dă demisia înainte ca procesul de disciplinare să se finalizeze. Ar trebui ca biserica să accepte acea demisie, sau să meargă mai departe până la excomunicare?

Să presupunem că un bărbat hotărăște să-și părăsească soția pentru o altă femeie. Ceilalți membri ai bisericii îi cer acestui bărbat să se pocăiască și să se întoarcă la soția lui. Totuși, el nu face asta. Aceștia îi cer din nou să se pocăiască dar, de data aceasta, ei îl și avertizează de posibilitatea excomunicării. În acel moment, el își dă demisia din calitatea de membru. Cazul pare încheiat. Acum, el este imun. Sau cel puțin așa spune acel curvar. Este corectă această abordare?

PREMISELE ACCEPTĂRII DEMISIILOR PENTRU EVITAREA DISCIPLINĂRII

O circumstanță civică ce permite demisia pentru evitarea disciplinării ar putea susține că bisericile locale, în contextul societății democrației civice, sunt niște „organizații de voluntariat”, precum cercetașii, liga de fotbal feminin sau asociația de grădinari. Poți să alegi să te alături, și poți să alegi să pleci. Astfel, nimeni n-ar trebui să îi dea bisericii dreptul de a acționa altfel. Într-un context civic liberal, individul este suprem.

Acum adăugați un strat teologic de argumentul în favoarea demisiei de acest fel. Ființele omenești nu depind în ultimă instanță de familia lor, de bisericile lor, de națiunile lor sau de preoții parohiilor lor pentru a putea avea o relație cu Dumnezeu. Ei trebuie să depindă de Hristos. Doar El este Mijlocitorul dintre Dumnezeu și om. Aceasta înseamnă că bisericile nu trebuie să le refuze indivizilor abilitatea de a acționa conform conștiințelor lor, lucru care include și să le permită să abandoneze calitatea de membru în biserică în orice moment își doresc să facă acest lucru. Altfel, biserica ar încălca în fapt libertatea conștiinței și s-ar așeza, în mod greșit, între acel individ și Mântuitorul lui. Corect?

PREMISELE RESPINGERII DEMISIILOR FĂCUTE CU SCOPUL DE A EVITA DISCIPLINAREA

În fapt, atât obiecțiile civice cât și cele teologice formulate mai sus depind de o idee reducționistă cu privire la ce anume este biserica pe Pământ. Biserica de pe Pământ nu există doar datorită unui număr de indivizi care au decis liber să se asocieze într-un domeniu de interes comun pentru ei, asemenea Cercetașilor. Ea nu există doar ca un ajutor spre sfințirea noastră, cei credincioși, cum ne-ar determina să credem un concept super-infatuat al libertății sufletului.

Dimpotrivă, biserica există pentru că Hristos a venit pentru a-Și înființa Împărăția, și El dorește ca un grup distinct de oameni să reprezinte aici stăpânirea Lui cerească peste Pământ (v. Matei 3:2; 4:7; 5:3,5; 6:10,19-20; 13:11). Biserica există nu doar pentru sfințirea proprie sau chiar de dragul lumii. Ea există pentru a împlini sarcina dată la început lui Adam și apoi poporului Israel, dar care este împlinită în final în Hristos – anume sarcina de a ilustra sau reprezenta stăpânirea glorioasă a lui Dumnezeu peste Pământ.

Problema mai este că mulți ipocriți vor pretinde că aparțin Împărăției doar în baza legăturilor de familie sau a faptelor lor presupus neprihănite (ex. Matei 3:9; 6:1, 2–3, 5–6, 16–17; 8:11-12; 13:47–50), și mulți vor veni pretinzând că vin în Numele lui Hristos, și vor spune, „Doamne, Doamne” (Matei 7:21-23; cf. 24:5). Totuși, Împărăția nu le aparține tuturor celor ce pretind că fac parte din ea, ci doar acelora care produc roada Împărăției, potrivită cu pocăința (Matei 3:8; 5:3-12; 7:15-20, 7:24-27; 18:3-4). „Vegheați să nu vă amăgească nimeni”, a spus Domnul Isus, anticipând acțiunea unor astfel de falși credincioși (Matei 24:4).

Ca atare, Domnul Isus le-a dat bisericilor locale, care sunt avanposturile Împărăției Sale, autoritatea de a lega și dezlega, ceea ce include abilitatea de a excomunica (Matei 16:19; 18:17-19). Așadar, excomunicarea este un aspect al autorității pe care biserica locală o primește de la Hristos cu scopul ocrotirii Numelui și a reputației lui Hristos pe Pământ (Matei 18:15-20). Este un fel de a spune că acel om nu mai aparține Împărăției lui Hristos, ci împărăției Satanei (1 Cor. 5:5). La fel cum botezul funcționează ca o modalitate prin care biserica face o confirmare publică a pretenției de credință a acelui individ (v. Matei 28:19), tot așa excomunicarea funcționează ca modalitatea în care biserica își retrage confirmarea colectivă cu privire la pretenția acelui individ, datorită faptului că acea pretenție pare să fie falsă.

Țineți minte ce înseamnă calitatea de membru din perspectiva bisericii: ea survine ca urmare a confirmării oficiale din partea bisericii a pretenției tale de credință, alături de dedicarea ta de a fi supravegheat și slujit în ucenicia ta. Fără disciplină, acea confirmare și supraveghere nu au sens, ceea ce înseamnă că nici calitatea de membru nu mai are sens. Dacă o biserică nu-și poate retrage confirmarea, la ce mai este bună autoritatea ei? Pentru ca acea confirmare și pentru ca acea supraveghere să aibă vreun sens, biserica trebuie să aibă abilitatea de a-și corecta evaluarea făcută inițial. Și tocmai aceasta este excomunicarea: biserica îi spune comunității – „anterior am confirmat pretenția acestei persoane, dar nu mai putem face asta”. Chiar dacă acel individ ar putea să nu se simtă bine cu acest lucru, biserica are de rezolvat o problemă de „relații publice” atunci când persoana respectivă, aflată sub disciplină, încearcă să-și dea demisia. În fapt, situația când o persoană încearcă să-și dea demisia câtă vreme se află sub disciplină este o încercare de a forța biserica să facă o afirmație publică despre acel individ, afirmație în care biserica nu mai crede.

Având toate acestea în minte, haideți să ne uităm din nou la exemplul bărbatului care și-a părăsit soția pentru o altă femeie. Bărbatul continuă să pretindă credința în Hristos, dar de data aceasta pretenția lui are toate șansele să fie falsă, tocmai pentru că viața lui nu produce roada vrednică de pocăință (Matei 3:8). I s-a cerut să se pocăiască, dar el nu vrea. Atunci când i s-a oferit posibilitatea să aleagă între păcatul său și porunca așa-zisului său Domn, el alege păcatul. Tocmai pentru astfel de ocazii i-a dat Isus bisericii locale autoritatea de excomunica, autoritatea de a-și retrage confirmarea publică a pretenției de credință acelui om. Cândva, biserica confirmase public pretenția lui de credință prin a-l accepta ca membru și prin a administra botezul, primindu-l în același timp în părtășie la Cina Domnului. Biserica îi spusese atunci lumii înconjurătoare: „Da, noi confirmăm că acest om este un ucenic al lui Hristos”. Totuși, biserica nu dorește ca lumea să fie amăgită de pretenția falsă de credincios a acestui om. De aceea, ea acționează prin disciplină, clarificând starea spirituală a acestui om de dragul membrilor bisericii și al lumii care ne privește.

Procedând astfel, biserica spune în esență: „Nu, nu acesta este felul în care se manifestă un ucenic al lui Hristos. Noi nu putem confirma pretenția lui de credință, și nu ne mai putem asocia cu el, întrucât dacă ne asociem cu el, înseamnă că îl asociem cu Domnul nostru. Iar Domnul Hristos nu Și-ar abandona niciodată soția”.

Da, la nivel individual, oamenii sunt direct responsabili față de Dumnezeu, nu față de bisericile lor. Da, este adevărat, la nivel individual, oamenii ar trebui să se alipească de Dumnezeu, nu de biserica locală, ori de câte ori o biserică le-ar cere să acționeze împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Da, biserica locală este „o organizație voluntară” atâta vreme biserica încearcă să îi constrângă pe membri prin forța fizică, și câtă vreme încearcă să îi împiedice să plece din biserică, ca și cum aceștia ar fi niște sclavi. Noi suntem îndreptățiți doar prin credință. Totuși, Hristos i-a dat adunării colective a credincioșilor o autoritate pe care nu a dat-o nimănui la nivel individual: autoritatea, am putea spune, de a păzi granițele Împărăției prin a face afirmații publice în Numele lui Hristos. Este autoritatea asemănătoare celei a secretarului de presă al Casei Albe, care vorbește oficial în numele președintelui, sau autoritatea unui ambasador, care vorbește oficial în numele guvernului țării sale. Acea persoană care încearcă să evite acest proces prin a-și prezenta demisia înainte ca biserica să finalizeze disciplina formală, este vinovată de uzurparea autorității apostolice a bisericii de a vorbi în această manieră. Procedând astfel, acel om își dovedește vinovăția, asemenea infractorului care este acuzat de a se împotrivi arestului.

SFATURI PRACTICE

Se expune o biserică locală unui risc legal prin a respinge o demisie de acest fel și prin a continua procesul de disciplină? Da, este posibil, dar acel risc este minimizat, dacă nu eliminat complet, prin a face doi pași practici:

• Includerea unei afirmații cu privire la disciplina bisericii în statutul oficial al bisericii.
• Predicarea clară cu privire la posibilitatea disciplinei bisericii față de toți membrii noi și includerea acestei învățături în materialul de bază care trebuie studiat de cei care vor să devină membri.

Ar trebui oare ca bisericile să-i disciplineze pe membrii care renunță explicit la credința lor? Eu nu cred că ar trebui să facă asta. Dimpotrivă, biserica ar trebui să procedeze cu ei ca în cazul în care cineva moare – să recunoască acest fapt și să șteargă numele acelor persoane din registrul de membri al bisericii. Asta este tot ce poate face. Hristos nu i-a dat bisericii autoritatea peste cei morți sau peste cei care nu mai pretind că acționează în Numele Lui. În fiecare caz, legământul bisericii este anulat pur și simplu. Merită să observăm că două dintre cele mai importante pasaje biblice care tratează problema disciplinei bisericii (Matei 18:15-17 și 1 Cor. 5), vorbesc despre faptul că biserica este învățată cum să răspundă doar față de cineva care pretinde că este frate.

CONCLUZIE

Pentru a statua argumentul analizat aici într-un singur paragraf, putem spune că încheierea calității de membru a cuiva într-o biserică locală necesită acceptul ambelor părți. Noi ne alăturăm unei biserici prin a obține acceptul acesteia, și părăsim o biserică cu consimțământul ei, pentru că biserica locală este cea care are autoritatea de a-L reprezenta public pe Hristos pe Pământ, așa cum o ambasadă își reprezintă guvernul de acasă. Hristos i-a dat bisericii autoritatea de a lega și dezlega, nu creștinului, la nivel individual. Acel om care continuă să se considere creștin, și totuși încearcă să evite actul de disciplinare al bisericii, se face vinovat de uzurparea puterii cheilor Împărăției. Hristos a înființat biserica Lui pentru a-L reprezenta pe Pământ inclusiv pentru astfel de situații, pentru ca ereticii și ipocriții să nu poată continua să pretindă că vorbesc în Numele lui Hristos.

Despre autor: Jonathan Leeman este directorul editorial al 9Marks, și unul dintre prezbiterii de la Cheverly Baptist Church din Cheverly, Maryland. Îl puteți găsi pe Twitter la @JonathanDLeeman.