Un ghid pas cu pas al disciplinei bisericii

Disciplina bisericii are rost când înțelegi ce este biserica. Dacă biserica este o clădire, atunci disciplina ar putea să se refere la o gestiune mai bună a clădirii. Dacă biserica ar fi o instituție, atunci disciplina ei ar putea însemna restructurarea organizației. Dacă biserica ar fi pur și simplu un spectacol săptămânal, atunci disciplina putea implica o mai bună planificare a acelui eveniment.

Chiar dacă aceste lucruri pot să-și facă loc în viața bisericii într-o proporție sau alta, Biblia ne arată clar că biserica este, în esența ei, un popor, o congregație marcată prin dedicarea membrilor ei față de Hristos și unul față de altul. De aceea, când vorbim despre disciplina bisericii, aceasta implică grija spirituală față de oameni. Ea este procesul prin care membrii bisericii se păzesc unul pe celălalt de amăgirea păcatului și promovează astfel adevărul Evangheliei.

Disciplina bisericii are loc în mare parte informal, atunci când creștinii își spun reciproc adevărul în dragoste și când se îndreaptă reciproc către Evanghelie. Cu toate acestea, în această lume decăzută vor exista momente când disciplina informală nu va fi suficientă. Vor exista momente când cei care aparțin bisericii refuză să se pocăiască și când vor continua pe calea păcatului. Acestea sunt situațiile pentru care Isus Hristos ne-a oferit învățătură cu privire la disciplina bisericii:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș” (Matei 18:15-17)

Fiecare etapă a acestui proces constituie o modalitate de exprimare a domniei iubitoare și înțelepte a lui Hristos asupra Bisericii Sale, motiv pentru care fiecare etapă trebuie parcursă cu grijă și atenție.

ETAPA 1: POARTĂ O CONVERSAȚIE PRIVATĂ.

Totul începe cu o confruntare privată (Matei 18:15). Așa cum am menționat mai devreme, această confruntare are loc de regulă în viața normală a bisericii, în contexte variate.

Membrul care cunoaște de existența unui păcat săvârșit de un frate sau soră, față de care nu există pocăință, merge înaintea aceluia care a păcătuit și, cu dragoste și grijă, îl cheamă la pocăință. Isus le poruncește ucenicilor Lui ca, în loc să alimenteze bârfa și dezbinarea, să își vorbească mai înainte în privat, „între tine și el singur”.

În harul lui Dumnezeu, foarte adesea acesta este mijlocul prin care Dumnezeu lucrează pocăința în mijlocul poporului Său.

Dar ce se întâmplă dacă cel confruntat inițial respinge mustrarea? Ce ar trebui să se întâmple dacă trecem dincolo de această informare?

Detaliile vor fi diferite de la o biserică la alta și de la o circumstanță la alta, dar iată mai jos 5 etape care ar trebui parcurse de către liderii bisericii în procesul disciplinei.

ETAPA 2: IA ALĂTURI DE TINE UNUL SAU DOI MARTORI (Matei 18:16).

Următoarea etapă lărgește cercul celor implicați, chiar dacă nu implică biserica în întregimea ei. Isus Își învață membrii bisericii să ia unul sau doi martori alături de ei pentru a-l confrunta pe cel prins în păcat. Dacă prezbiterii au fost deja informați, ar putea fi potrivit ca unul dintre prezbiteri să meargă alături de acel membru al bisericii, cel care formulează acuzația. Merită de asemenea să se ia în considerare situația când ar putea exista un alt membru al bisericii – poate un prieten, o persoană de încredere – care are mai multă putere de influență în viața celui ce trebuie confruntat. Ideal ar fi ca acest pas să aibă loc în cadrul unei întâlniri personale, dar în anumite situații poate fi suficientă o conversație telefonică, un mesaj transmis pe e-mail sau printr-un alt fel de corespondență scrisă.

Cei care sunt implicați în această etapă ar trebui să evalueze răspunsul celui prins în păcat și să stabilească dacă există dovezi ale pocăinței autentice, de durată. Evident, scopul nu este perfecțiunea, ci mai degrabă să constatăm că avem de-a face cu o inimă zdrobită din cauza păcatului și care se alipește de Hristos, lucru dovedit prin smerenie și printr-o dorință de a asculta de sfatul înțelept al fraților. În multe cazuri, această etapă poate să dureze câteva săptămâni sau chiar luni de zile. Adesea, în această etapă, Dumnezeu aduce pocăința și reconcilierea. Totuși, în anumite cazuri, va deveni evident pentru cei implicați că nu există pocăință autentică și, în ascultare față de porunca și învățăturile lui Hristos, biserica trebuie să treacă la etapa următoare.

ETAPA 3: IMPLICĂ LIDERII SAU PREZBITERII, INFORMÂNDU-I DESPRE SITUAȚIE.

Undeva în jurul etapei a doua, poate mai înainte, poate după, creștinul ar trebui să ia în considerare implicarea câtorva prezbiteri sau a altor lideri ai bisericii, cum ar fi un lider de grup mic. Acest lucru poate începe printr-o conversație dar, în esență, trebuie ca prezbiterii să aibă o modalitate oficială de a fi informați cu privire la acuzațiile care se aduc față de cel ce se pretinde că a păcătuit. De exemplu, prezbiterii pot solicita ca acuzațiile să fie făcute în scris sau pot invita persoana care formulează acuzațiile să se întâlnească cu unul sau doi dintre ei. În Matei 18 nu se vorbește despre implicarea prezbiterilor, dar El le-a dat acestora responsabilitate asupra bisericii în alte pasaje, așa că pare logic ca prezbiterii să fie implicați la un moment dat în procesul de disciplină a bisericii. În situații mai dificile, prezbiterii vor fi implicați mai degrabă de timpuriu în procesul de disciplinare.

În acest sens, liderii bisericii au responsabilitatea de a analiza natura acuzațiilor aduse. Este păcatul concret și suficient de grav pentru a implica următoarele etape ale disciplinei bisericii? Există circumstanțe atenuante care trebuie cunoscute? Există membri ai bisericii care ar putea să îi vorbească cu mai mare eficiență celui care este prins în păcat? Cum să ne îngrijim de cei care au suferit de pe urma păcatului?

Liderii bisericii trebuie să se gândească la aceste lucruri și la alte aspecte importante și, după rugăciune, trebuie să îi păstorească pe cei implicați parcurgând următoarele etape.

ETAPA 4: ACORDAȚI ATENȚIE ADECVATĂ CELUI CARE ESTE PRINS ÎN PĂCAT.

Înainte ca problema să ajungă înaintea bisericii, prezbiterii vor dori să discute oficial cu cel acuzat despre păcatul lui. Acest lucru este deosebit de important mai ales în cazurile în care nu a existat un contact cu prezbiterii, ca în acelea când comunicarea a fost refuzată și majoritatea informației ajunsă la prezbiteri este din surse secundare. Obiectivul acestui contact este de a explica acuzațiile și ca prezbiterii să-și exprime dragostea și preocuparea pentru cel ce pare să fie împietrit în păcat. Dacă persoana rămâne în nepocăință, atunci este necesar ca ea să fie notificată despre momentul când situația va fi adusă înaintea congregației. Având în vedere nevoia de claritate și precizie în comunicare, este recomandabil ca primul contact să ia forma unei comunicări scrise, urmat de un apel telefonic sau de o întâlnire în persoană.

Dacă niciunul dintre prezbiteri nu s-a întâlnit cu persoana ce trebuie confruntată, ar trebui să arate clar că doresc să aibă această șansă ca să îi audă părerea și explicațiile. Dacă întâlnirea cu toți prezbiterii poate părea intimidantă, aceștia pot să se ofere să participe într-un grup mai mic. Obiectivul acestei etape este acela de a-i oferi acelui membru șansa de a se întâlni personal cu liderii pentru a se asigura că toți înțeleg foarte bine situația.

După această etapă, este clar că nu mai există nicio umbră de îndoială și, dacă încă nu există pocăință, atunci prezbiterii ar trebui să treacă la etapa următoare.

ETAPA 5: SPUNEȚI-L BISERICII (Matei 18:17).

În acest moment, Domnul Isus îi poruncește persoanei care a observat inițial păcatul să „îl spună bisericii”. Chiar dacă termenul „biserică” a fost interpretat în multe feluri, Isus pare să înțeleagă aici biserica ca o adunare de ucenici în Numele Lui (Matei 18:20, v. 1 Cor. 5:4). Biserica este o congregație. În cadrul acestei etape, prezbiterii îi vor comunica adunării ce anume se întâmplă.

Având în vedere natura sensibilă a problemei, pare logic ca prezbiterii să prezinte această situație cu ocazia unei adunări generale a membrilor, nu în decursul unui program normal de slujire. Ei trebuie să se gândească atent ce și cum să comunice în legătură cu situația respectivă. Ei vor dori să comunice informații suficiente, așa încât congregația să înțeleagă ce s-a întâmplat și să conștientizeze nevoia disciplinei. Totuși, ei nu ar trebui să transmită atât de multe informații încât să facă pocăința mai dificilă din cauza transmiterii în public a acelor informații, din cauza rușinii experimentate de membrii familiei sau pentru a nu face ca oile mai slabe să se poticnească.

Având în vedere nevoia de grijă și precizie, în general este înțelept ca prezbiterii să pregătească o scrisoare care să fie citită înaintea congregației la acea adunare generală, mai degrabă decât să explice situația pe moment, pentru a nu risca să intre în prea multe detalii sau să ofere prea puține. În anumite cazuri, prezbiterii ar putea să dorească să-l implice pe membrul care a adus inițial acuzațiile, așa încât acesta să alcătuiască acea scrisoare. După ce prezbiterii citesc scrisoarea, aceștia ar trebui să permită ridicarea de întrebări din partea congregației, și să se ofere să participe în discuții private, dacă există solicitări pentru mai multe informații. În cazurile mai dificile, prezbiterii ar putea lua în considerare organizarea unei întâlniri în cadrul căreia cei care au întrebări sau nelămuriri să poată să le discute.

După ce a fost informată cu privire la situație, congregația ar trebui să fie chemată să se roage. Membrii care au o relație personală cu cel care a fost prins în păcat ar trebui să fie încurajați să se apropie de acesta, rugându-se în prealabil. Prezbiterii îi vor oferi suficient timp congregației pentru a participa în procesul de confruntare. Această perioadă poate să dureze până la următoarea adunare generală, dar poate fi prelungită, după caz. Cu toate acestea, în anumite situații, biserica poate fi nevoită să acționeze mai rapid, poate chiar pe loc, dacă se consideră convinsă în ce privește lista de pocăință din partea celui confruntat (1 Cor. 5:1-5).

ETAPA 6: EXCLUDEȚI-L PE CEL NEPOCĂIT DINTRE MEMBRII BISERICII (Matei 18:17).

După ce au fost parcurse toate etapele anterioare, dacă persoana respectivă continuă împietrită în nepocăință, refuzând să asculte până și de biserică, atunci prezbiterii ar trebui să anunțe congregația cu privire la situație, și să vină oficial înaintea acesteia cu propunerea de excludere a acelei persoane din calitatea de membru al bisericii. Dacă votul trece, biserica trebuie să înțeleagă că ea nu mai poate să confirme pretenția de credință a acelei persoane. Membrii bisericii nu trebuie să o mai trateze ca pe o persoană care aparține bisericii, ci ca pe una care aparține lumii, ca pe un „păgân sau vameș”.

După îndepărtarea acelei persoane din calitatea de membru, prezbiterii trebuie să învețe congregația cum să interacționeze cu acel individ. Fiind o persoană sub disciplină, obiectivul nu este să elimine complet orice fel de relație cu acea persoană. Dimpotrivă, membrii ar trebui să îl trateze asemenea cuiva care are nevoie de Evanghelie, dar care este amăgit. În acest sens, interacțiunile sunt mult mai complexe decât în cazul relațiilor cu prietenii necredincioși, care știu că sunt necreștini. Orice interacțiune ar trebui să cheme acea persoană la pocăință și să-i reamintească de nădejdea Evangheliei. Membrii ar trebui să îl încurajeze să participe la slujbele bisericii și să stea sub predicarea Cuvântului. Totuși, ei trebuie să evite în același timp să îl trateze ca și cum nimic n-ar fi schimbat.

După adunarea generală a bisericii, prezbiterii trebuie să îi trimită o comunicare scrisă acelei persoane, informând-o de actul disciplinei și exprimându-și dragostea față de ea și dorința ca acea persoană să manifeste pocăință așa încât să fie restaurată. De asemenea, trebuie să continue să discute cu congregația în diferite circumstanțe, precum școala duminicală, grupurile mici de studiu etc., pentru a vedea dacă există vreo întrebare nesoluționată sau vreo preocupare față de acel caz. Disciplina bisericii poate fi un eveniment destul de dificil în viața unei biserici, și totuși ea poate fi folosită în același timp de Dumnezeu pentru a produce maturitate spirituală și creștere. Prezbiterii ar trebui să păstorească biserica în mod înțelept atât pe parcursul procesului de disciplină, cât și după acesta.

CONCLUZIE

Disciplina bisericii ar fi un lucru ușor dacă biserica n-ar fi formată din oameni. Totuși, Isus nu a venit în această lume pentru clădiri, instituții sau evenimente. Isus a venit pentru a crea un popor pentru Sine, un popor format din păcătoși ca mine și ca tine.

Tocmai această realitate este ceea ce face ca disciplina bisericii să fie un dar minunat al lui Dumnezeu. Biserica este o adunare a celor care au primit nădejdea mântuirii lui Hristos prin pocăința și credința în El, și care se ajută reciproc perseverând în acea nădejde. Ignorarea disciplinei bisericii înseamnă să ratăm să ne iubim unul pe altul în acel fel. Așadar, atunci când ne străduim să ascultăm de învățăturile lui Hristos care țintesc la curăția bisericii, noi ne alipim de nădejdea Evangheliei pentru noi înșine și pentru cei din jurul nostru.

Despre autor: Geoff Chang slujește ca profesor asistent de istoria bisericii și teologie istorică, și curatorul Spurgeon Library la Midwestern Baptist Theological Seminary. El este de asemenea păstor la Wornall Road Baptist Church în Kansas City, Missouri.