Cinci modalități în care biserica lui Spurgeon a cultivat o practică sănătoasă a membralității

În 1854, când Charles Spurgeon a început să păstorească la New Park Street Chapel, avea în echipa sa o mână de diaconi și un număr de 313 membri în adunare, chiar dacă numărul celor ce participau la serviciile de biserică era mult mai mic. În doar 12 săptămâni, biserica a ajuns neîncăpătoare, și au făcut planuri pentru extinderea clădirii. Totuși, aproape imediat după acesta, au descoperit că aveau nevoie de mai mult spațiu, așa că biserica a început să se gândească la construcția unei noi clădiri, care a devenit în final cunoscută cu numele de Metropolitan Tabernacle.

Problemele de spațiu erau dătătoare de dureri de cap, dar, mai mult, Spurgeon a descoperit dintr-o dată că trebuia să aibă grijă de o congregație care depășea numeric capacitatea lui de păstorire.

Acest lucru era important pentru Spurgeon din cauza convingerilor lui eclesiologice. El nu era un predicator itinerant, iar biserica lui nu era văzută ca un simplu loc unde se predica. Cu toate eforturile lui de a predica evanghelistic, Spurgeon a refuzat să separe chemarea la Evanghelie de chemarea de a da socoteală față de o biserică locală. El a spus cândva: „Mai degrabă aș fi gata să renunț la slujba mea pastorală decât să admit în biserică vreun om care n-a fost ascultător față de porunca Domnului său, căci o astfel de acțiune ar contribui în mod sigur la decăderea oricărei biserici care o practică”.^[1]

Pentru Spurgeon, aceasta nu era o responsabilitate obișnuită. În primii 6 ani și jumătate ai lui Spurgeon la New Park Street Chapel, bisericii i s-au adăugat 1442 de noi membri. Asta înseamnă 1442 de discuții legate de membralitate, 1442 de întâlniri cu Spurgeon, 1442 de vizite pastorale la acești noi membri, 1442 mărturii aduse înaintea adunării, și 1442 acceptări din partea congregației – ca să nu menționăm cele peste 1000 de botezuri, întrucât majoritatea acestor persoane erau noi convertiți.

Și aceste numere nu făceau decât să crească. Pentru orice păstor (și Spurgeon nu a făcut excepție), grija acordată unei biserici în creștere poate deveni o povară zdrobitoare. Totuși, Spurgeon a refuzat să facă compromis în ceea ce privește convingerile lui, pentru a o duce mai bine sau pentru a avea o viață mai ușoară. De-a lungul lucrării sale, el a susținut și promovat membralitatea biblică în biserica locală și, făcând lucrul acesta, Metropolitan Tabernacle a devenit un motor al lucrării Evangheliei peste tot în lume.

Iată cinci modalități folosite de Spurgeon în acest sens.

1) Un proces atent de acceptare a noilor membri.

În ediția din februarie 1869 a revistei editate de Spurgeon, The Sword and the Trowel (S&T), Spurgeon prezenta o descriere în 6 pași a procesului de acceptare a noilor membri în biserică:

1. Candidatul se întâlnește cu unul dintre prezbiteri într-o miercuri seară și îi prezintă mărturia convertirii. Presupunând că a fost oferită o mărturie clară, prezbiterul o înregistrează și planifică o întâlnire a candidatului cu păstorul bisericii.

2. Dacă păstorul este mulțumit cu discuția, la prima adunare generală a bisericii va desemna un prezbiter sau un membru al bisericii ca „vizitator”. Acest vizitator va „cerceta caracterul moral și reputația candidatului” prin întâlniri cu vecinii, colegii de serviciu, membrii familiei, biserica anterioară etc. Obiectivul este acela de a vedea dacă există dovezi ale unei vieți consecvente cu pretenția de credință a candidatului.

3. Dacă vizitatorul este mulțumit, va invita candidatul să participe la adunarea generală a bisericii, prilej cu care va veni înaintea adunării și va răspunde la întrebările care i se vor pune. Cum spunea Spurgeon, acest lucru are loc „pentru a prezenta încrederea lui în Domnul Isus, nădejdea mântuirii prin sângele Lui, și orice alte lucruri legate de parcursul lui spiritual care să convingă biserica de autenticitatea credinței lui”.

4. După mărturia înaintea bisericii, candidatul se retrage, iar vizitatorul își aduce raportul.

5. Biserica votează apoi pentru a-l primi ca membru pe candidat.

6. La următorul serviciu de Cină, candidatul primește public dreptul la părtășia adunării, după ce a fost botezat.^[2]

Având în vedere că erau foarte multe persoane care doreau să devină membri ai bisericii, Spurgeon a rafinat acest proces și l-a făcut mai eficient de-a lungul anilor, dar nu a făcut niciodată compromisuri în ce privește evaluarea atentă a fiecărui candidat.

2) O lucrare atentă a menținerii sensului de membru

Spurgeon nu și-a dorit pur și simplu să aibă un număr mare de oameni din registrele bisericii. El a dorit să se asigure că membrii bisericii Metropolitan continuau să trăiască potrivit pretenției de credință. În ultima lui predică de la colegiul păstorilor, Spurgeon și-a îndemnat studenții în felul următor:

Haideți să nu păstrăm în registrele noastre doar niște nume. Anumiți oameni mai în vârstă găsesc plăcere să le păstreze acolo, și nu pot suporta ca acele nume să fie șterse, dar atunci când nu știi unde sunt acele persoane și nici dacă sunt creștini sau nu, cum ai putea să-i socotești membri? Unii sunt plecați în America, alții în Australia, alții în Cer, dar în ceea ce privește registrul bisericii voastre, membrii trebuie să fie alături de voi. Este corect lucrul acesta? Se poate întâmpla să nu aveți parte de un registru perfect de membri, dar măcar haideți să ne propunem acest lucru… Păstrați biserica voastră reală și eficientă, altfel nu mai raportați nimic. O biserică pur și simplu nominală este o minciună. Ea trebuie să fie ceea ce pretinde că este.^[3]

Într-o biserică numărând mii de persoane, una dintre modalitățile prin care Spurgeon a căutat să mențină biserica reală a fost să îi urmărească pe cei ce veneau cu regularitate la Cina Domnului. Odată ce se alăturau bisericii, membrii primeau un cartonaș de participare la Cină, împărțit prin perforare în 12 părți, fiecare parte fiind lăsată la biserică în fiecare lună, cu ocazia Cinei Domnului. Aceste bilețele erau apoi verificate de către prezbiteri și, dacă vreun membru era „absent mai mult de trei luni fără vreun motiv cunoscut, prezbiterul în a cărei zonă locuia acel membru trebuia să-l viziteze și să pregătească un raport”.^[4]

Adesea, în cadrul acestor vizite, prezbiterii aveau să descopere nevoi pastorale. Ei găseau membri care se îndepărtaseră de la credință, se alăturaseră unei alte biserici sau pur și simplu se mutaseră în altă zonă. În fiecare caz, această măsură de prudență făcea ca biserica să fie capabilă să funcționeze având un concept sănătos legat de membralitate, fie prin a-i oferi o grijă mai bună și ucenicizare acelui membru, fie prin a-i șterge pe anumiți membri din registrul bisericii.

3) Întâlnirile congregației ca mijloc de ucenicizare

Întâlnirile congregației au devenit o parte esențială a vieții congregației de la Metropolitan Tabernacle, chiar dacă acestea s-au concentrat în primul rând pe aspecte legate de membralitate.

Uneori, aceste întâlniri aveau să se desfășoare ore întregi. Pe 18 mai 1860, înaintea bisericii au venit 42 de candidați, fiecare aducându-și mărturia convertirii. Această întâlnire a început la ora 14 și, potrivit notițelor de margine ale lui Spurgeon, „această întâlnire binecuvântată s-a întins până la o oră târzie de seară. Binecuvântat să fie Domnul”.^[5]

Deloc surprinzător, aceste întâlniri lungi nu puteau să fie o regulă, așa că congregația a început să organizeze întâlniri mai scurte ori de câte ori au avut ocazia. În perioada dintre serviciile de Cină din martie și aprilie 1874, biserica a organizat 12 adunări generale și a primit 93 de noi membri.

Așa cum este clar din notițele de mai sus ale lui Spurgeon, aceste întâlniri ale membrilor adunării aveau scopul de zidire reciprocă. Ele erau un element complementar necesar lucrării Cuvântului din biserică. Conform autobiografiei lui Spurgeon și a cărții Wonders of Grace, o carte conținând mărturiile de convertire din primii săi ani de slujire, congregația a auzit zeci de mărturii ale convertirilor ce au avut loc ca efect al predicării lui Spurgeon. În același timp, membrii bisericii au auzit mărturiile acelor noi credincioși care ascultaseră Evanghelia prin intermediul altor lucrări, sau care veniseră la biserică fiind invitați de alți membri, ori cărora li se vestise Evanghelia de către aceștia, sau pentru care se rugaseră ani la rând. În cadrul acestor întâlniri, întreaga congregație a văzut atât puterea lui Dumnezeu în mântuire, cât și rolul lor în ducerea Evangheliei la cei pierduți.

4) Chemarea prezbiterilor

Când Spurgeon și-a început lucrarea pastorală, biserica nu recunoștea decât slujirile de păstor și diacon. Totuși, pe măsură ce biserica a crescut, lucrarea de îngrijire a nevoilor spirituale și temporare ale congregației a devenit prea mare pentru a fi purtată doar de diaconi. De aceea, în ianuarie 1859, Spurgeon i-a prezentat bisericii mărturia Bibliei în sprijinul slujirii de prezbiter, ca persoană dedicată pentru îngrijirea spirituală a bisericii. A fost luată apoi următoarea decizie:

Am hotărât astăzi ca, după ce biserica a auzit cuvântul păstorului ei cu privire la slujirea de prezbiter, biserica să aleagă un anumit număr de credincioși pentru a sluji ca prezbiter, vreme de un an. Am înțeles că acești bărbați trebuie să se ocupe de chestiunile spirituale ale bisericii, nu de cele temporare, lucrare care intră în zona responsabilităților diaconilor.^[6]

Începând din acel moment, congregația avea să rânduiască anual prezbiteri care să trudească alături de Spurgeon în rezolvarea nevoilor spirituale ale congregației. Iată cum era prezentată slujba prezbiterului în ediția din februarie 1869 a revistei S&T:

Aceștia trebuie să-i întâlnească pe candidații care doresc să devină membri, să îi viziteze, să îi caute pe cei absenți, să îngrijească de cei bolnavi și necăjiți, să conducă întâlnirile de rugăciune, clasele de catehizare și studiile biblice pentru tineri – acestea și alte nevoi de acest fel cad în sarcina fraților noștri prezbiteri din biserică. Un prezbiter este pus deoparte de către biserică cu scopul special de a-i vizita pe sărmanii noștri, de a veghea ca registrul membrilor să îi conțină doar pe cei ce participă, așa încât lucrarea bisericii să se facă în rânduială și eficient.^[7]

Spurgeon deplângea faptul că majoritatea bisericilor baptiste nu aveau prezbiteri și, de aceea, el le-a încurajat să urmeze modelul Noului Testament.

5) Cultivarea ideii de biserică lucrătoare

A avea un registru clar de membri nu este niciodată un scop în sine. De aceea, Spurgeon a înțeles că o congregație plină de oameni care Îl iubesc cu adevărat pe Isus și care au crezut Evanghelia formează o armată care poate zgudui lumea. El i-a chemat constant pe membrii bisericii sale să facă ceva pentru Împărăția lui Dumnezeu:

Ce idei ciudate au oamenii când se alătură bisericii! Mulți tineri se înrolează în asociații de vânători. Iată-l! Când se alătură bisericii, unde este el? Avem onoarea deosebită de a avea numele multor tineri bărbați registrele noastre. Dar unde se află? Ce anume fac? Ei cred că este suficient să se fi alăturat bisericii, și gândesc că nu este nevoie să facă nimic altceva. Când se alătură unui institut sau oricărei alte organizații de acest fel, ei fac acest gest cu scopul de a lucra ceva sau de a obține un avantaj de pe urma ei, așa că acestor tineri bărbați le spun: „Crezi că biserica lui Hristos este ceva mai prejos? Dacă da, am putea foarte repede să ne dispensăm de numele tău. Dacă crezi că biserica lui Hristos este totuși vrednică de atenția ta, atunci demonstrează acest lucru prin a te strădui cât de mult poți pentru cauza lui Hristos”. Totuși, îi aud pe unii spunând, „Eu n-aș putea face nimic, chiar dacă aș încerca”. Ei bine, răspunsul meu este următorul: „Nu mi-aș fi dorit să spun asta despre voi. Nu există nici măcar cel mai mic colțișor al curții bisericii fără să-și aibă oportunitățile lui. Nici măcar un păianjen din această lume nu este lipsit de propria pânză, la care lucrează. Tot așa, nu există niciun om în această lume care să nu aibă ceva de făcut pentru cauza lui Hristos, lucru pe care nimeni altcineva în această lume nu-l poate face. Nu cred că este posibil să fiți lipsiți de putere. Nu poți să îi vorbești cuiva? Nu poți să faci ceva în locul unde ești pus ca membru al bisericii?”^[8]

O, să avem o biserică lucrătoare! Bisericile din Germania, în vremea când era în viață dragul nostru prieten Oncken, aveau întotdeauna obiceiul de a-l întreba pe fiecare membru: „Ce ai de gând să faci pentru Hristos?”, și scriau răspunsul într-un caiet. Singurul lucru care i se cerea fiecărui membru era să continue să facă ceva pentru Mântuitorul. Dacă acesta înceta să mai facă orice lucru pentru Împărăție, situația lui devenea subiect de disciplina bisericii, căci acel om devenise un leneș, și nu i se putea permite să rămână în biserică, asemenea unui trântor într-un stup de albine lucrătoare. El trebuia să lucreze, sau să plece.^[9]

Metropolitan Tabernacle a plantat peste 100 de alte biserici. A trimis sute de păstori și a pregătit sute de misionari. Zeci de organizații de caritate au fost demarate de la această biserică, și au fost distribuite în întreaga lume milioane de publicații și broșuri. Impactul acestei biserici sănătoase continuă să se simtă până în zilele noastre.

Evident, nu toate bisericile vor fi exact ca Metropolitan Tabernacle și nu fiecare păstor va fi Charles Spurgeon. Dar nu acesta este scopul, ci scopul este ca fiecare biserică și fiecare păstor să fie credincioși – în curăție doctrinară, în păzirea membralității, în lucrarea activă a Evangheliei. Prin aceste lucruri, atât Spurgeon cât și Metropolitan Tabernacle rămân un model pentru păstorii și bisericile de astăzi.

Despre autor: Geoff Chang este păstor asociat la Hinson Baptist Church din Portland, Oregon.

Nota editorului: acest articol a fost adaptat pe baza unui material similar care a fost publicat pe pagina de internet a The Spurgeon Center.

[1] Charles H. Spurgeon, “Meeting of our Own Church,” Metropolitan Tabernacle Pulpit: Sermons Preached and Revised by C. H. Spurgeon (Pasadena, TX: Pilgrim Publications, 1970-2006), Vol. 7, 260.

[2] Charles H. Spurgeon, C.H. Spurgeon’s Works in His Magazine The Sword and the Trowel, Volumes 1-8 (Pasadena: Pilgrim Publications, 2004), 2:149-151.

[3] Charles H. Spurgeon, The Greatest Fight in the World: The Final Manifesto (Fearn: Christian Focus Publications, 2014), 92-93.

[4] S&T, Vol. 2, 150.

[5] Church Meeting Minutes 1854-1861 New Park Street. Metropolitan Tabernacle Archives. May 18, 1860.

[6] Church Meeting Minutes 1854-1861 New Park Street. Metropolitan Tabernacle Archives. Jan. 12, 1859.

[7] S&T, Vol. 2, 149.

[8] Charles H. Spurgeon, Speeches at Home and Abroad (Pasadena: Pilgrim Publications, 1974), 60.

[9] Spurgeon, The Greatest Fight in the World, 96.