Motive bune și motive rele pentru a nu practica disciplina bisericii

Bisericile nu ajung foarte adesea să țină prima pagină a ziarelor. Totuși, în memoria recentă, câteva congregații importante au ajuns subiectul controverselor relatate de The Washington Post, Slate și The New York Times. În fiecare caz, la mijloc a fost un caz de disciplină a bisericii care a fost gestionat greșit.

Astfel de relatări ar trebui să ne întristeze. Ele sunt tragice. Tragice pentru felul în care îi reflectă pe păstorii care abuzează turmele și astfel Îl reprezintă greșit pe Hristos, dar tragice și pentru felul în care acestea descurajează alte biserici să practice ceea ce Domnul Isus (cf. Matei 18:15-18) și Pavel (1 Cor. 5) au poruncit cu atâta claritate.

Având aceste lucruri în minte, care ar fi unele dintre scuzele bune sau rele de a nu practica disciplina bisericii?

Haideți să începem cu cele bune.

1. CONCEPȚIILE GREȘITE ABUNDĂ.

Din cauza fie a lipsei practicii sau a exemplelor greșite, disciplina bisericii este adesea înțeleasă greșit. Unii o văd ca o formă de „rușinare” sau „ponegrire” publică. Alții o văd ca un fel de joc de putere al liderilor, prin care reduc la tăcere opoziția din adunarea locală. De aceea, înainte ca vreo biserică să practice disciplina bisericii, învățătura deliberată și detaliată pe această temă este un imperativ. Dacă adunarea este confuză, dacă ea vede disciplina bisericii ca fiind retributivă, nu restauratoare, dacă totul are de-a face cu legalismul, nu cu dragostea – atunci continuați să predicați. Este mai bine să riscați să așteptați prea mult timp pentru a începe să practicați disciplina, decât să vă năpustiți prea devreme și să cauzați răni ireparabile.

2. DOCUMENTELE STATUTARE NU TRATEAZĂ DISCIPLINA.

Documentele statutare clare sunt vitale atât în practica bisericii cât și într-un tribunal. Dacă statutul și legământul bisericii tale nu spun ce este disciplina bisericii și cum trebuie aplicată, atunci ceea ce faci este să inviți confuzia și criticile să-și facă loc. Bisericile nu pot să ceară anumite standarde din partea membrilor lor fără să precizeze care sunt acele standarde.

3. CALITATEA DE MEMBRU ESTE INCORECT DEFINITĂ.

Bisericile nu le pot exclude din trup pe acele persoane care nu se alătură mai întâi trupului local. Astfel, membralitatea într-o biserică trebuie să fie clară, iar disciplina trebuie aplicată doar asupra acelora care „își zic frate” (1 Cor. 5:11). Bisericile nu îi disciplinează pe cei pe care biserica nu i-a confirmat ca fiind credincioși. Aceștia pot să se considere credincioși, și chiar pot fi dintre cei care participă cu credincioșie la servicii. Dar, dacă biserica locală nu le-a confirmat acea pretenție prin admiterea ca membri, în fapt nu-i puteți disciplina. Iată de ce responsabilitățile și îndatoririle dintre lideri și trup trebuie să fie clar comunicate în cadrul lecțiilor cu noii membri.

4. PĂCATUL ÎN DISCUȚIE NU ESTE DEMONSTRABIL, GRAV ȘI FĂRĂ POCĂINȚĂ.

Un membru poate avea o problemă cu gelozia, invidia sau mândria. Acestea pot fi gânduri care să tot revină în viața lor. Unora le poate lipsi credința sau perseverența în rugăciune. Chiar dacă acestea sunt păcate, și pot fi păcate serioase în funcție de gradul la care se manifestă, ele nu sunt la fel de clare și de demonstrabile pe cât sunt beția sau divorțul.

Câtă mândrie trebuie să existe pentru a trece dincolo de limita acceptabilă? Acestea nu sunt aspecte pe care disciplina, ca un instrument sec, să le poată adresa cel mai bine. Întrucât disciplina bisericii constă în retragerea din partea bisericii a confirmării pretenției de credință a cuiva, păcatul trebuie să fie evident și clar, el trebuie să fie grav și, cel mai important, trebuie ca persoana care l-a săvârșit să nu manifeste pocăință față de acel păcat.

5. EXISTĂ O ISTORIE A STĂPÂNIRII AUTORITARE ȘI A ABUZULUI.

Dacă o biserică a suferit atunci când a fost condusă de niște lideri autoritari care au stăpânit peste oi în loc să le iubească, atunci ar putea fi înțelept să amânăm disciplina bisericii pentru o perioadă. Dacă liderii anteriori au abuzat de oi – în loc să le învețe cu răbdare, să le păzească și să aibă grijă de ele – atunci disciplina bisericii foarte probabil nu va fi înțeleasă, ceea ce ne conduce înapoi la primul motiv din listă. Este mai bine să acorzi timp pentru ca practica disciplinei să se reconstruiască, și ca liderii să câștige încrederea turmei, decât să procedați imediat la aplicarea ei și, posibil, să îi provocați răni suplimentare trupului bisericii.

6. PĂSTORUL ESTE SINGURUL LIDER, SAU ACȚIONEAZĂ FĂRĂ SUSȚINEREA ECHIPEI DE LIDERI.

Dacă doar păstorul este cel care aduce acuzația în fața congregației, sau o aduce fără susținerea liderilor din echipa lui, acest act ar putea fi mai degrabă o vendetă personală împotriva unui individ anume. Este mai bine să existe o pluralitate de prezbiteri uniți și care acționează împreună înainte de a aduce o persoană înaintea trupului bisericii.

În final, biserica trebuie să conștientizeze că, chiar dacă un păstor sau un grup de lideri pot aduce un caz de disciplină înaintea bisericii, autoritatea finală de a acționa într-un astfel de caz ține doar de adunarea generală a membrilor bisericii. Doar bisericile sunt cele care pot exclude membri, nu păstorii (Matei 18:17, 1 Cor. 5:2, 4, 13).

7. PRIMUL CAZ DE DISCIPLINĂ ESTE NECLAR SAU PRODUCE CERTURI ȘI CONTROVERSE.

Dacă biserica nu este obișnuită să trateze disciplina împreună, atunci dacă primul caz este unul foarte tensionat și predispus la „păreri îndoielnice”, acest lucru nu va fi de ajutor. Este mai bine să începeți cu circumstanțe sau cazuri care sunt bazate pe realități clare, indiscutabile, și astfel riscurile de a afecta unitatea trupului vor fi minime.

Astfel, iată șapte motive bune pentru a nu practica disciplina bisericii. Acum haideți să vedem cele șapte motive rele. Ați auzit de vreunul dintre acestea până acum, sau poate că le-ați folosit?

1. CONGREGAȚIA NU VA SUSȚINE NICIODATĂ AȘA CEVA.

Disciplina bisericii poate să pară un act făcut cu răceală. Ea poate să stârnească în noi frica păcătoasă de oameni. Putem să o simțim ca și cum congregațiile noastre nu vor ajunge vreodată să o susțină. Poate că acești oameni „nu au practicat niciodată disciplina în felul acesta”.

Dar noi nu suntem călăuziți de tradiție, ci de revelația divină. Noi nu avem permisiunea de a edita poruncile Domnului Isus. Nu ține de noi să decidem care părți ale Bibliei trebuie împlinite de congregația noastră, și care sunt părțile pe care să le ignorăm. Așadar, noi avem încredere în puterea Duhului Sfânt de a conforma voința noastră față de Cuvântul Lui. Între timp, noi predicăm, învățăm, îi corectăm pe cei împotrivitori cu blândețe, așa încât Dumnezeu să-i conducă la cunoștința adevărului (2 Tim. 2:25).

2. DISCIPLINAREA NU ESTE UN ACT AL DRAGOSTEI.

Disciplina poate fi practicată în modalități lipsite de dragoste, dar Epistola către Evrei ne reamintește că disciplina este, în realitate, un semn al dragostei lui Dumnezeu (Evrei 12). Uneori ea poate fi dificilă, deranjantă și chiar dureroasă. Dar a eșua să disciplinăm înseamnă să mințim despre Dumnezeu. Eșecul de a disciplina poate să pară un act smerit și blând dar, în realitate, este expresia mândriei, căci sugerează faptul că noi știm mai bine cum să acționăm decât știe și ne învață Dumnezeu. Și nu doar asta, ci eșuăm să iubim cu adevărat, pentru că îi abandonăm pe pretinșii credincioși pe un vapor care se scufundă, fără a-i avertiza de eroarea lor și fără a-i îndrepta către calea de scăpare.

3. CE TREABĂ AVEM NOI CU PĂCATELE ALTORA?

Dacă prin această expresie ne referim la păcatele celor din afara trupului bisericii, acest lucru este adevărat: Dumnezeu îi judecă pe cei din afară (cf. 1 Cor. 5:12). Dar, în ceea ce îi privește pe cei ce se află în interiorul bisericii, Dumnezeu spune că noi suntem chemați să-i judecăm (5:11-13). În 1 Corinteni 5, Pavel critică biserica pentru că ea părea să aprobe ceea ce până și păgânii considerau că este de condamnat.

Exprimat în termeni simpli, creștinismul nu concepe ideea de religie „personală”. Așa cum arată Hristos, problema ta așa-zis „personală” este problema bisericii. Întreaga biserică este expusă pericolelor din cauza indiferenței congregației față de păcatele omului. De ce? Pentru că păcatul de care nu se ocupă nimeni poate deveni în final păcatul care se infiltrează în toți.

4. DAR DISCIPLINA VA ÎNCURAJA LEGALISMUL ȘI VA DESCURAJA TRANSPARENȚA.

Acesta este un risc doar dacă disciplina este înțeleasă ca aplicându-se oricărui păcat, și nu doar celor demonstrabile, grave și față de care nu există pocăință. Este un risc doar dacă credincioșii n-au încredere în lideri, și dacă disciplina este percepută ca și cum ar fi o vânătoare de vrăjitoare. Este un risc doar dacă Evanghelia are de-a face mai mult cu performanțele mele, decât să aibă de-a face cu perfecțiunea fără păcat a lui Hristos. În esență, noi nu combatem legalismul prin ignorarea disciplinei, ci prin învățătura cu privire la convertirea adevărată.

5. PUTEM PIERDE OAMENI DACĂ APLICĂM DISCIPLINA.

Este posibil ca aceia care vor să-L urmeze pe Domnul Isus în termenii lor, nu în termenii Lui, să fie dintre cei cărora să nu le placă disciplina bisericii. Pot exista chiar unii care să plece din biserica voastră, ca rezultat al disciplinei. Deși puțini păstori se bucură când adunările lor se micșorează numeric, când acest lucru are loc, putem să avem curaj, pentru că știm că, în final, vom fi judecați pentru credincioșia noastră față de Cuvântul lui Dumnezeu, nu pentru mărimea adunărilor noastre la închinare.

6. PERSOANA ÎN CAUZĂ ESTE PREA PUTERNICĂ, PREA INFLUENTĂ SAU PREA APROPIATĂ DE CEI CARE SUNT PUTERNICI ȘI INFLUENȚI ÎN BISERICĂ.

„Nu mușca mâna care te hrănește” nu este o ispită nouă. În fapt, este exact boala care afecta Corintul. În capitolele 1-4, Pavel mustră biserica pentru că practica favoritismele (cf. 1 Cor. 4:6). Se pare că ei se lăudau cu acest om dintre ei (5:6) și, în aroganța lor (5:2), aleseseră să ignore acțiunile păcătoase ale acestui om important în loc să piardă favoarea lui (și probabil și portofelul lui!). Vom ignora păcatele unora dacă ne vom teme de puterea și poziția membrilor congregației noastre mai mult decât de comoara purității bisericii lui Hristos.

7. PUTEM DEVENI NEPOPULARI ÎN COMUNITATE.

Atunci când practicăm disciplina bisericii, vom deveni nepopulari în comunitatea seculară în care ne aflăm, și poate chiar în comunitatea bisericilor din zonă. Dar creștinii riscă mai mereu să fie nepopulari, dacă vor să fie credincioși. Este suficient să privim la Domnul Isus, ca să căpătăm un exemplu în acest sens. La urma urmei, vom fi nevoiți să dăm socoteală înaintea Lui, nu înaintea sondajelor de opinie din comunitatea noastră sau înaintea altor biserici.

Ca lideri, noi toți facem greșeli. Vom fi criticați adesea și înțeleși greșit. Dar dacă rămânem smeriți și răbdători, grijulii și dedicați rugăciunii, atunci păstorirea noastră va imita tot mai mult modelul marelui Păstor.

Despre autor: Brad Wheeler este păstor la University Baptist Church în Fayetteville, Arkansas.