Cum mi-am schimbat gândirea despre centralitatea congregației
De când am devenit creștin, din anii de liceu, rolul congregației locale a fost important pentru mine. Îmi aduc aminte că petreceam câteva (bun, multe) ore din prima vară de după convertire în biblioteca bisericii, analizând date statistice despre creșterea numerică a bisericii noastre și comparând acele cifre cu numărul în scădere al celor care participau la întâlnirile ei. Graficul pe care l-am făcut în cercetarea mea dinainte de apariția computerului era pur și simplu un desen pe o hârtie mare, în care am trasat cu atenție liniile care prezentau evoluția numărului membrilor și a celor care participau la întâlnirile bisericii, marcând perioada în care lucrurile au luat o astfel de turnură cândva între anii 1940 și 1950.
Deși am petrecut ore în șir analizând acel poster – și cifrele din spatele lui – el nu a avut decât un impact foarte limitat odată ce a fost lipit pe unul dintre cei mai vizibili pereți din biserica noastră. L-am pus acolo fără să îi cer permisiunea cuiva (nici nu mă gândisem la asta). Totuși, el a fost dat jos cu toată autorizarea și rapiditatea.
Pe măsură ce am crescut spiritual și în înțelegerea harului lui Dumnezeu în perioada anilor de facultate și a celor de seminar, îngrijorarea mea față de nominalismul din biserică a crescut și ea. Multe „convertiri” clamate au ajuns să mi se pară că erau false. Cu timpul, am devenit mai suspicios legat de evanghelizarea care producea astfel de cifre umflate și, mai important, de faptul că oamenii aceștia, care erau asigurați de pretenția lor de credință, erau și cei mai inactivi.
Cu toate acestea, în perioada studiilor doctorale, în urmă cu aproape 10 ani, gândurile au început să se focalizeze chiar mai mult pe subiectul bisericii, în special legat de centralitatea congregației locale. Îmi aduc aminte că am avut într-o zi o discuție destul de ciudată cu un prieten care lucra într-o misiune parabisericească. Amândoi mergeam la aceeași biserică. Eu mă alăturasem bisericii pe când ne mutasem în oraș, pe când el, venind după câțiva ani, alesese doar să participe la întâlnirile ei, fără să devină și membru. Și chiar în ce privește participarea lui, el avea să vină doar la întâlnirea de duminică dimineața, și atunci doar pe jumătate, căci sosea cam în momentul când începea predica. Așa că într-o zi m-am decis să îl întreb de această situație.
El a răspuns în onestitatea și transparența lui tipică. „Nu prea mă aleg cu nimic din restul întâlnirii”, a spus el. „Te-ai gândit vreodată să devii membru?”, l-am întrebat. Surprins pe bună dreptate, el a răspuns cu o voce inocentă dar gâtuită, „Să mă alătur bisericii? Ca să fiu deschis, nu știu de ce aș face asta. Știu pentru ce vin aici, iar acești oameni n-ar face decât să îmi încetinească ritmul”.
Acele cuvinte sună rece când le citesc, dar ele au fost rostite cu căldura tipică, autentică și smerită a unui evanghelist abil, care nu voia să piardă nici măcar un singur ceas din timpul Domnului. El voia să își folosească timpul în cea mai bună manieră posibilă, astfel că toate preocupările și lucrurile plictisitoare legate de alăturarea lui oficială ca membru al unei biserici păreau total irelevante.
„Mă încetinesc” – cuvintele acestea îmi răsunau ca un ecou în minte. „Mă încetinesc”. Mintea mi-a fost umplută de diverse gânduri, dar tot ce am putut spune a fost o simplă întrebare: „Dar te-ai gândit vreodată că, dacă îți dai mâna cu acești oameni, da, ei ar putea să te încetinească pe tine, însă tu ai putea să îi tragi după tine și ei ar merge mai repede? Te-ai gândit dacă nu cumva acesta ar fi parte din planul lui Dumnezeu pentru ei și pentru tine?”
Discuția a mers mai departe, dar partea ei crucială, de cristalizare, era încheiată în ce privește gândirea mea. Dumnezeu vrea să ne folosească reciproc în viețile noastre, chiar dacă acest lucru ar putea să ni se pară uneori a fi un cost spiritual pentru noi.
În același timp, studiile mele în puritanism mi-au dat oportunitatea să citesc despre discuțiile teologice despre organizarea bisericii care s-au purtat în perioada elizabetană și în prima perioadă Stuart. Marea dezbatere de la Westminster mi s-a părut cu totul interesantă. Eram atras de argumentele unora dintre „independenți” sau „congregaționaliști”, care spuneau, în esență, că autoritatea pastorală trebuie să fie legată de relația pastorală. Argumentele lor că biserica locală era și judecătorul final în chestiuni de disciplină și doctrină păreau convingătoare biblic (v. Matei 18:17; 1 Cor. 5; 2 Cor. 2; Gal.; 2 Tim. 4). Rolul păstorului și al congregației deopotrivă mi se păreau că aveau o nouă importanță în mintea mea, în ce privește felul în care creștinul obișnuit trebuie să își trăiască viața de credință.
Apoi, în anul 1994, am devenit păstor senior. Deși am respectat întotdeauna rolul de prezbiter și deja slujisem în două biserici ca prezbiter, asumându-mi rolul de singurul prezbiter recunoscut într-o congregație a fost ceva care m-a determinat să mă gândesc mai mult (și mai aproape de esență) la importanța rolului respectiv. Pasaje precum Iacov 3:1 („judecată mai aspră”) și Evrei 13:17 („vor trebui să dea socoteală”) păreau mai mari în mintea mea.
Circumstanțele au făcut așa încât să îmi fie subliniată importanța pe care Dumnezeu o acordă bisericii locale. Îmi amintesc că citeam un citat din John Brown care, într-o scrisoare conținând sfaturi părintești către unul dintre elevii lui recent ordinat într-o mică congregație, scria: „Cunosc vanitatea inimii tale și că te vei simți groaznic că congregația ta este foarte mică prin comparație cu ale fraților din jurul tău, dar fii asigurat de cuvântul unui om bătrân că, atunci când va veni clipa să dai socoteală pentru ei înaintea Domnului Isus Hristos, înaintea tronului Lui de judecată, vei fi convins de faptul că ai avut suficiente suflete în grijă”. Când m-am uitat la congregația care îmi fusese dată în grijă, am simțit dintr-o dată greutatea unei astfel de responsabilități și a socotelii pe care aveam să o dau înaintea lui Dumnezeu.
Această lecție a continuat să îmi revină în minte în lucrarea mea obișnuită săptămânală. Când am predicat din Evanghelii, apoi din Epistole, am avut ocazia în repetate rânduri de a-mi rafina gândurile despre dragostea creștină, învățând că, deși anumite pasaje ne învață că noi, creștinii, trebuie să îi iubim pe toți oamenii (ex., 1 Tes. 3:12), multe dintre pasajele clasice folosite pentru a propovădui acest adevăr au în realitate de-a face cu a ne iubi unii pe alții în biserică. Îmi aduc aminte cum predicam din Matei 26, arătând că învățăturile despre paharul de apă rece vorbeau despre „acești foarte neînsemnați frați ai Mei”, și că cineva a venit la mine după aceea spunându-mi că i-am ruinat „versetul vieții”!
Totuși pentru mine, toate pasajele de genul „unii altora” și „unii pe alții” au început să prindă viață și să întruchipeze adevăruri teologice pe care le știam despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru biserica Lui. Când am predicat din Efeseni 2-3, mi-a devenit clar că biserica este centrul planului lui Dumnezeu de a-Și arăta înțelepciunea înaintea ființelor cerești. Când Pavel le-a vorbit prezbiterilor din Efes, el s-a referit la congregație ca la ceva „pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (F.A. 20:28). Și, evident, pe drumul către Damasc, cu ani mai demult, când Saul a fost întrerupt din cursa lui de persecutare a creștinilor, Hristosul înviat nu l-a întrebat pe Saul de ce îi prigonea pe acei creștini, sau chiar biserica, ci Hristos S-a identificat atât de mult cu biserica Lui, încât întrebarea acuzatoare pe care i-a pus-o lui Saul a fost „de ce Mă prigonești?” (F.A. 9:4). Biserica era clar un element central în planul veșnic al lui Dumnezeu, în jertfa Lui și în preocuparea Lui continuă.
Probabil că toate acestea pot să pară mai mult ca o explicare a centralității eclesiologiei decât ca unei biserici locale, dar pe măsură ce am predicat din Biblie săptămână de săptămână, mi-a devenit incontestabil că decizia lui Tyndale de a traduce ecclesia cu termenul de „congregație” a fost una bună! Importanța rețelei de relații care alcătuiesc o biserică locală este calea prin care ucenicizarea noastră este trăită în practică.
Dragostea este în mare măsură locală. Iar congregația locală este, prin urmare, locul care pretinde să ilustreze această dragoste înaintea întregii lumi. Așa i-a învățat Isus pe ucenicii Lui în Ioan 13:34-35: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții”.
Am văzut prieteni și familii înstrăinate de Hristos pentru că ei percep biserica locală ca și cum ea ar fi un loc groaznic. Și am văzut prieteni și familii venind la Hristos pentru că ei au văzut tocmai această dragoste pe care Hristos a propovăduit-o și a trăit-o – dragostea credincioșilor unii pentru alții, acel fel de dragoste altruistă pe care El a manifestat-o – și ei au simțit atracția naturală față de ea. Astfel, congregația – congregația ca loc răsunând de Cuvânt – a ajuns mai centrală în felul în care am înțeles evanghelizarea și a felului în care ar trebui să ne rugăm și să planificăm evanghelizarea.
Congregația a ajuns să fie mai centrală și în gândirea mea despre cum ar trebui să deosebim convertirile autentice în oameni și cum să avem noi înșine siguranța ei. Îmi amintesc fiind izbit de textul din 1 John 4:20-21 pe când mă pregăteam să predic din el: „Dacă zice cineva: ‚Eu Îl iubesc pe Dumnezeu’, și îl urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu îl iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să Îl iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?… cine Îl iubește pe Dumnezeu, îl iubește și pe fratele său”. Iacov 1 și 2 vin cu același mesaj. Această dragoste nu pare a fi ceva opțional.
Mai recent, această considerație pentru centralitatea congregației locale a venit în gândirea mea cu un respect nou pentru disciplina congregației locale – atât cea formativă, cât și cea corectivă. Este clar că, dacă vrem să depindem unii de alții în congregațiile noastre, trebuie să fie disciplină ca parte din ucenicia noastră. Și dacă vrem să practicăm disciplina pe care o vedem în Noul Testament, trebuie să îi cunoaștem pe alții, să fim dedicați lor și să le permitem să ne cunoască.
Trebuie să avem și o anumită încredere în autoritate. Toate aspectele practice care țin de încrederea în autoritate în căsnicie, familie și biserică se manifestă practic la nivel local. Dacă înțelegem greșit acest lucru și ajungem să refuzăm sau să ne opunem autorității, ne punem într-o situație în care vedem foarte clar cum arată căderea în păcat. Astfel, înțelegerea autorității pare foarte aproape de esența lucrării harului lui Dumnezeu în restabilirea relației Lui cu noi – o relație caracterizată de autoritate și de dragoste reciprocă.
Ca să rezum, pot să înțeleg de ce creștinii din trecut au tratat neparticiparea la întâlnirile bisericii ca fiind o chestiune atât de importantă. Și cred că pot să înțeleg ce daune au început să se facă la atât de multe niveluri când am început să văd cum acele linii despre membralitate și participare o luau în direcții diferite. Mutarea deciziilor legate de participarea la viața bisericii de la chestiuni care privesc întreaga congregație la simple aspecte care țin de decizii personale – de genul „nu este treaba voastră ce fac eu” – au produs atâtea dezastre în congregațiile noastre și în viețile multor oameni care au participat cândva le ele.
Acum am mai multe întrebări care îmi roiesc în minte, întrebări despre seminariile teologice și despre „lideri creștini” care sunt în alt loc la fiecare sfârșit de săptămână, și despre păstori care nu înțeleg importanța congregației locale, și despre biete oi care rătăcesc ca niște consumatori frustrați dintr-o congregație în alta. Cu voia Domnului, deceniul care vine ar trebui să fie la fel de interesant ca acela care tocmai a trecut.
* * * * *
Nota editorului: acest articol a apărut inițial în nr. Ianuarie/Februarie 2002 al revistei Modern Reformation, și a fost revizuit și republicat aici cu permisiune. Revista Modern Reformation poate fi citită online la adresa www.modernreformation.org.