Paște oile cu mâna oricui

Eu trebuie să mă cercetez adesea dacă pun accentul pe „lucrarea Domnului prin mine” sau pe „lucrarea Domnului prin mine”. Și suspectez că majoritatea păstorilor și a liderilor de biserici știu la ce mă refer.

Buruienile cresc în tăcere. Cum merg articolele mele? Cum se maturizează grupul meu mic? Cum se vinde cartea mea? Care este ratingul podcastului meu? Aduc oare încurajare rugăciunile mele speciale de duminică dimineața? Sunt eficace în predicarea mea, în consilierea mea maritală, în eforturile mele evanghelistice?

Aici nu mă refer la ambiția sfântă a unui slujitor care iubește sufletele și gloria lui Hristos (Rom. 15:20). Mă refer la o atitudine de auto-felicitare care îmi mângâie eul satisfăcător și are impresii mai bune despre lucrarea mea doar pentru că este a mea. Mă refer la motivații greșite. La rânjetul tăcut sau la pieptul ridicat a mândrie. La ceva glorie strecurată în buzunar. La ispita surprinsă în răspunsul lui John Bunyan când cineva i-a spus că predicase un mesaj încântător: „Ai venit prea târziu; diavolul mi-a zis deja acest lucru înainte să plec de la amvon”.

Succesul altora, chiar a prietenilor apropiați, poate scoate la iveală alunecarea noastră. Este senzația de căldură care mă cuprinde când ei excelează într-un domeniu în care se regăsesc și abilitățile mele. Este suspiciunea găunoasă, sentimentul de amenințare, invidia, amărăciunea, stinghereala, jalea de sine. În loc să mă bucur că Dumnezeu Și-a proslăvit Numele și a binecuvântat sufletele oamenilor, ceva nu mi se pare bine pur și simplu pentru că Dumnezeul cel veșnic a ales să îi folosească pe ei, nu pe mine.

Ispita stă totuși acolo, în toată mărimea ei, când alții au succes chiar în acel lucru în care noi am eșuat. Altcineva îi duce pe oameni mai sus decât pot eu urca, mai departe decât pot merge eu. Asemenea lui Saul, ne-am cucerit miile noastre, și totuși oamenii cântă despre un altul care și-a cucerit zecile de mii. Noi suntem lumina mai slabă. Comparația l-a înnebunit pe Saul. El a ajuns până acolo încât a aruncat cu sulița înspre David ca să-l ucidă (1 Sam. 18:10-11). Care este răspunsul nostru?

Am putea să ne rugăm ca, orice și oricâtă lucrare ne stă înainte, să avem inima de păstor pe care Moise a avut-o în ultimele sale zile

PRIVEȘTE CĂTRE FĂGĂDUINȚĂ​

Haideți să ne gândim la situația dificilă în care Moise s-a aflat la finalul lucrării lui. După ce „n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon”; după ce a ales mai degrabă „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11:24-25); după ce a îngenunchiat Egiptul, a condus Israelul prin Marea Roșie, a urcat Muntele Sinai și a rătăcit zeci de ani în pustie, călătoria lui se încheie privind – dar nu pășind – peste granița către Țara Promisă.

Poate îți aduci aminte că nu vârsta înaintată fusese ceea ce îl împiedicase pe profet să intre în țara unde curgea lapte și miere. „Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i slăbise, și puterea nu-i trecuse” (Deut. 34:7). Nu Dalila bătrâneții îi tăiase părul puterii, ci Dumnezeu.

Dumnezeu i-a interzis lui Moise să meargă în Țara Promisă din cauza păcatului. Frustrat de popor (care cârtea și murmura repetat), Moise a lovit stânca dătătoare de viață cu toiagul, stânca fiind un simbol al lui Hristos (1 Cor. 10:4; Num. 20:11). Dumnezeu îi spusese că îi vorbească stâncii, dar Moise a ales o abordare agresivă (Num. 20:8). După aceea, Dumnezeu a spus:

Pentru că n-ați crezut în Mine, ca să Mă sfințiți înaintea copiilor lui Israel, nu voi veți duce adunarea aceasta în țara pe care i-o dau (Num. 20:12).

Și așa a fost. În ultimele zile ale vieții lui, Moise a fost dus de Dumnezeu pe un munte, de unde i-a fost arătată dimensiunea Țării Făgăduite (Deut. 34:1-4). Acolo, privind de sus peste țara către care condusese poporul de zeci de ani – Moise a murit. Privilegiul de a conduce poporul peste Iordan a ajuns în mâinile ajutorului lui, Iosua. Dumnezeu însuși l-a îngropat pe slujitorul lui pe acel munte, de cealaltă parte a Iordanului (Deut. 34:5-6). El i-a permis lui Moise să îi scoată din Egipt, dar nu și să îi ducă în țara promisă.

INIMA UNUI PĂSTOR

Odată disciplinat și dezamăgit, oare cum a răspuns Moise?

După ce Domnul l-a chemat pe munte și i-a reamintit că nu avea să intre în țara promisă (Num. 27-12-14), Moise, cel mai blând om de pe pământ (Num. 12:3), răspunde astfel:

„Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup, să rânduiască peste adunare un om care să iasă înaintea lor, și să intre înaintea lor, care să-i scoată afară și să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca niște oi care n-au păstor” (Num. 27:15-17).

Iată inima unui păstor credincios. Iată un exemplu de urmat pentru păstori și lideri. Moise nu cârtește. El nu Îl acuză pe Dumnezeu că ar fi nedrept. El nu se vată că Dumnezeu nu ia aminte la cererile lui de a intra în țară (Deut. 3:25-26). El nu îl sabotează pe Iosua și nici nu aruncă sulițe către el. El nu vede reputația sau lucrarea lui mai presus de Dumnezeul căruia I-a slujit și de poporul pe care l-a condus. El Îi cere Dumnezeului lui, în deplină supunere față de voia Sa, să nu lase poporul nepăstorit.

APOI PAȘTE OILE MELE

Acesta nu este ultimul moment în care Moise este prezentat viu în Scriptură. Îți amintești unde mai apare el?

La multe sute de ani după aceea, Moise avea să Îl întâlnească față în față pe marele Păstor al poporului lui Dumnezeu. Pe un alt munte, Muntele Schimbării la Față, Moise avea să vorbească cu Isus. Ce discutau ei? Despre „plecarea” lui Isus (literal vorbind, despre „exodul” Lui, cf. Luca 9:31, lit. ESV). Moise stă alături de Ilie, vorbind cu Isus, Bunul Păstor, despre felul în care Isus avea să nu Își abandoneze oile pradă lupilor, cum ar fi făcut un păstor angajat, ci avea să Își dea viața pentru ei. Și despre cum avea să Învieze, căci nu Își putea lăsa oile nepăstorite.

Aceasta este dragostea care îndepărtează senzația de eu din slujirea noastră.

Noi ne regăsim direcția corectă în slujirea noastră atunci când, asemenea lui Pavel, începem să iubim biserica având în noi dragostea lui Hristos Isus (Fil. 1:8), suntem în durerile facerii până ce Hristos ia chip în ea (Gal. 4:19). Când o vedem – în măsura mică în care trudim în slujba ei – vrem să o vedem ca nădejdea, bucuria și cununa noastră de laudă înaintea Domnului, la revenirea Lui (1 Tes. 2:19).

Această dragoste purifică ambiția noastră după influență de durată, restaurând în același timp desfătarea smerită când un succes mai mare vine asupra altuia. Noi căutăm să îi facem bine bisericii în timp ce sperăm ca alții să facă mai mult bine decât am putea noi. Amenințările devin frați cu noi când învățăm să iubim succesul altora, chiar și acolo unde noi am eșuat, când dorim mult ca alții să ducă poporul lui Dumnezeu peste Iordan, acolo unde noi nu am putea să îl ducem vreodată. Atunci începem să ne rugăm: „Paște turma cu mâna oricui”.

​Această dragoste pentru mireasa lui Hristos ne scoate din situația când umblăm după atenția și admirația ei. Noi ne facem partea știind că, dacă iubim biserica, Îl iubim pe Hristos, așa cum El însuși ne reamintește: „Dragă frate păstor, lider sau slujitor, Mă iubești? Atunci paște mieii mei” (cf. Ioan 2:15-17).

Articol preluat cu permisiune.