Ce rol a jucat predicarea expozitivă în cadrul Reformei?

Este aproape sigur că cea mai izbitoare schimbare practică petrecută în vremea Reformei a constat din apariția și răspândirea practicii predicării expozitive în bisericile locale.

PREDICAREA DE DINAINTE DE REFORMĂ

În secolele care au precedat Reforma, predicarea a fost o practică ce s-a aflat într-un declin constant. Eclipsată de Euharistie și adusă la stadiul de disciplină neimportantă de către teologia romano-catolică medievală, predicarea și-a pierdut locul de frunte de care se bucura în zilele bisericii primare post-apostolice.

Până în secolul al XV-lea, doar o parte neînsemnată de oameni puteau să se aștepte să îl audă de preotul lor predicând regulat în biserica locală. Reformatorul englez Hugh Latimer a vorbit despre „preoții căpșună” care, asemenea căpșunilor, își făceau apariția o singură dată pe an. Chiar și atunci, omiliile aveau să fie rostite într-o latină neinteligibilă pentru oameni și, probabil, chiar pentru preot. În ceea ce privește conținutul acestor delicatese, rareori vreuna dintre ele se apropia, măcar și de la distanță, de Scriptură. Vasta majoritate a clerului pur și simplu nu avea cunoștința scripturală pentru a face până și cea mai măruntă încercare. Dimpotrivă, scria Jean Calvin, predicile de dinaintea Reformei erau în mod obișnuit împărțite după următorul model de bază:

„Prima jumătate era dedicată acelor întrebări încețoșate ale școlilor teologice, care să îi uimească pe oamenii simpli, în timp ce cea de-a doua parte conținea istorioare amuzante sau speculații ieftine, prin intermediul cărora ascultătorii să poată rămâne captivați. Doar câteva expresii erau puse acolo din Cuvântul lui Dumnezeu, așa încât, prin prezența lor, să crediteze aceste frivolități”.[1]

Drept rezultat, ignoranța față de Cuvânt și Evanghelia lui Dumnezeu era profundă și larg răspândită.

PREDICAREA ÎN TIMPUL REFORMEI

Într-un contrast izbitor, Reforma a făcut ca predica să fie punctul central al închinării regulate a bisericii, și a subliniat-o inclusiv arhitectural, prin centralitatea fizică și vizibilitatea amvonului. Și, în timp ce astăzi avem tendința de a ne gândi la principalii reformatori ca la niște teologi (și nu ca la niște predicatori), predicarea, și în special predicarea expozitivă, a fost ingredientul care a definit în mod normal și a caracterizat esența lucrării lor.

La Wittenberg, timp de un sfert de secol, Luther a predicat de-a lungul Scripturii, în mod obișnuit cel puțin de două ori în zilele de duminică, și de trei ori în decursul fiecărei săptămâni. La Zürich, Reforma a început cu adevărat pe 1 ianuarie 1519, când Zwingli a anunțat de la amvon că, în loc să își umple predicile cu afirmațiile teologilor medievali, el avea să predice verset cu verset din Evanghelia după Matei. Iar când a finalizat această lucrare, a continuat să predice de-a lungul restului Noului Testament. În Geneva, Calvin și-a petrecut marea majoritate a timpului său predicând: de două ori duminicile, din Noul Testament și, săptămână de săptămână, alternând, în fiecare zi a săptămânii din Vechiul Testament, de fiecare dată vreme de aproape o oră.

FĂRĂ CUVÂNT, NU EXISTĂ BISERICĂ

Nu este dificil să vedem de ce predicarea expozitivă a fost un element atât de intrinsec Reformei și o trăsătură atât de marcantă a lucrărilor personale ale reformatorilor. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, Luther a auzit pentru prima dată mesajul dătător de bucurie al Evangheliei. Reformatorul englez timpuriu Thomas Bilney a descoperit la prima citire a ei că „Scriptura a început să fie mult mai plăcută pentru mine decât mierea”. Așadar, ei au tânjit ca mulți alții să „prindă și să guste Cuvântul clar și curat al lui Dumnezeu, și să rămână în el”, așa cum se exprima Luther.

Mai mult, Calvin scria că biserica „nu poate fi adusă la starea de sănătate și nu poate continua într-o stare acceptabilă, decât prin predicarea Cuvântului”. În fapt, așa cum afirma Mărturisirea de Credință Luterană de la Augsburg – și este o trăsătură a Reformei – biserica este definită în mod precis ca acel loc unde Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în curăție și unde sacramentele sunt administrate corespunzător. Biserica este creația Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, acolo unde Cuvântul nu este predicat, nu există biserică.

Fie că s-a petrecut în Germania, Elveția, Anglia sau în orice alt loc, predicarea expozitivă a Cuvântului lui Dumnezeu a fost realmente sala motoarelor Reformei. Și în asta stă atât provocarea cât și încurajarea pentru noi toți cei care trăim astăzi, și care ne considerăm moștenitori ai Reformei. Când citim toate acele statistici îngrozitoare cu privire la declinul bisericii de astăzi, este ușor să ne pierdem încrederea în simpla predicare a Cuvântului. Este ispititor să căutăm glonțul de argint în altă parte.

Dar, în urmă cu 500 de ani, Reforma a demonstrat puterea uimitor de transformatoare a expunerii scripturale clare și regulate. Ea rămâne ca o dovadă istorică asupra faptului că nu există nimic inevitabil cu privire la declinul bisericii. Întunericul spiritual din zilele noastre poate fi risipit. În urmă cu 500 de ani, acest lucru s-a petrecut, și prin același Cuvânt care nu a pierdut nimic din puterea lui copleșitoare.

Despre autor: Michael Reeves slujește în prezent ca director al portalului online teologic uniontheology.org și lector senior la Wales Evangelical School of Theology. Îl puteți găsi pe twitter la @mike_reeves.

[1] John Calvin și Jacopo Sadoleto, A Reformation Debate, Ed. John C. Olin, Grand Rapids: Baker, 1966, 65.