Două perspective asupra disciplinei bisericii: protestantă versus romano-catolică

De-a lungul secolelor, au existat diferite dezbateri cu privire la diferențele dintre învățătura protestantă și cea catolică. Aceste dispute s-au dus pe subiecte precum îndreptățirea prin credință, botezul, Cina Domnului, venerarea sfinților și felul în care o biserică ar trebui să fie structurată și condusă. Totuși, rareori am văzut o discuție legată de felul în care catolicii și protestanții privesc la chestiunea disciplinei bisericii. În cele ce urmează, vă voi oferi pe scurt contextul istoric legat de acest subiect, voi creiona ambele perspective asupra disciplinei bisericii și apoi voi evalua și sugera aplicațiile potrivite în cazul poziției protestante.

CONTEXTUL ISTORIC

Se pare că, pentru primele câteva secole, biserica a căutat consecvent să aplice măsurile disciplinare în linie cu porunca Scripturii. Biserica primară și-a disciplinat membrii atât pentru chestiuni care țineau de promovarea învățăturilor false, cât și pentru lipsa curăției morale. Majoritatea bisericilor au recunoscut două feluri de pocăință: o pocăință momentană, însoțită de credința în Isus Hristos, spre mântuire, și o pocăință continuă față de păcat, care se manifestă de-a lungul întregii vieți a creștinului. Credincioșii confruntați cu păcatele continui și grave trebuiau să-și mărturisească greșelile înaintea bisericii, lucru care conducea apoi la restaurarea lor în părtășia frățească.

Din nefericire, până prin secolele al III-lea și al IV-lea, reprimirea în biserică devenise o chestiune mai dificilă. Trecând prin „disciplina penitențială”, cei care căutau pocăința trebuiau să parcurgă anumite etape specifice (de exemplu, să solicite rugăciunile altora pentru păcatele lor, să participe la servicii fără a lua Cina Domnului) pentru a fi restaurați în părtășia deplină a adunării. Acest fel de acțiune penitențială prescrisă a contribuit la schimbări în disciplina eclesială. (A se vedea Wills, „A History of Church Discipline”, 132-139).

De-a lungul timpului, procesul disciplinei bisericii (așa cum îl putem vedea în pasaje precum Matei 18) s-a ofilit și s-a schimbat în biserică, atât în ramura răsăriteană cât și în cea occidentală. În principiu, liderii bisericii n-au renunțat complet la ideea de disciplină, dar au abandonat-o progresiv în practică. În locul ei, și-a făcut apariția un sistem de spovedanie și penitență individuală.

DISCIPLINA BISERICII ÎN CATOLICISM

Practicile sacramentale ale spovedaniei și penitenței au ajuns să fie legiferate și să devină norma în viața bisericii catolice. După păcătuire, biserica catolică cerea ca împăcarea cu Dumnezeu să implice „întristarea și scârbirea de păcatele comise”, ca și angajamentul de a nu mai păcătui în viitor (Catechism of the Catolic Church, 1490). Penitența consta din trei acțiuni ale persoanei în cauză, alături de iertarea pronunțată de către preot: pocăința, mărturisirea păcatelor față de preot și intenția penitentului de a-și schimba viața prin a face fapte reparatorii (CCC, 1491).

Pocăința, adesea denumită căință, trebuie să fie însoțită de motivații pline de credință și să izvorască din dragoste pentru Dumnezeu (CCC, 1492). Acela care dorește să capete împăcarea cu Dumnezeu și cu biserica „trebuie să îi mărturisească preotului toate păcatele grave nespovedite pe care și le amintește, după ce s-a cercetat cu atenție în conștiința sa” (CCC, 1493). Preotul propune apoi înfăptuirea anumitor acte de „satisfacere” sau „penitență” de către cel care a venit la spovedanie, cu scopul de a „repara prejudiciul cauzat de păcat și pentru a restabili obiceiurile potrivite ucenicului lui Hristos” (CCC, 1494). În mod obișnuit, aceste acte de penitență constau din post, rugăciune și dărnicie, dar puteau include de asemenea acte de dreptate, acceptarea suferinței, Euharistia, citirea Scripturii și respectarea anumitor perioade și zile de penitență în decursul anului liturgic (CCC, 1435-1439).

Este important să observăm că, în catolicism, doar preoții, considerați succesori ai apostolilor, care „posedă abilitatea de a face slujba împăcării și care au primit dreptul de a ierta vina, în autoritatea bisericii”, pot ierta păcatele în numele lui Hristos (CCC, 1461, 1495). Efectele penitenței includeau reconcilierea cu Dumnezeu și biserica; iertarea de pedeapsa veșnică asociată păcatelor de moarte; iertarea, cel puțin în parte, de pedepsele temporale rezultate în urma păcatului; pacea și liniștea conștiinței; mângâierea spirituală; și o creștere a puterii spirituale pentru războiul creștinului (CCC, 1496).

Dincolo de aceste practici, când era necesar, excomunicarea era practicată în Biserica Catolică. Conform standardelor catolice, existau anumite păcate foarte grave care cereau excomunicarea, cea mai severă pedeapsă pe care biserica o putea aplica. Acest act „îi cere individului vizat să primească sacramentele și să făptuiască anumite acte ecleziale, și pentru care nu poate fi acordată iertarea, conform legii canonice, cu excepția situației când aceasta este acordată de către Papa, de către episcopul zonei sau de către preoții autorizați de aceștia” (CCC, 1463; pentru mai multe detalii privind excomunicarea, consultați The Code of Canon Law, canoanele 1331 și 1354-1357).

Dacă excomunicarea corespundea Scripturii și a hotărârilor magisteriale luate de lungul istoriei, aceasta era considerată infailibilă, într-o modalitate indirectă, iar acela care a fost excomunicat, dacă nu era absolvit de păcatele sale prin mijloacele penitenței, se considera în afara bisericii și, astfel, subiectul condamnării. Pe scurt, perspectiva romano-catolică asupra disciplinei se concentrează pe spovedanie individuală, penitență și, în anumite cazuri, pe excomunicare, toate situate sub stindardul autorității investite în biserică prin succesiunea apostolică.

DISCIPLINA BISERICII PROTESTANTE

Spre deosebire de practicile catolice ale spovedaniei și penitenței, învățătura protestantă cu privire la disciplina bisericii se concentrează pe pocăința și restaurarea păcătosului sub auspiciile preoției credinciosului. Martin Luther, care a experimentat greutatea sistemului penitențial, a devenit convins că aceasta nu era o practică biblică. Criticile aduse de el la adresa acestor practici ca substitute ale pocăinței și întristării autentice în contextul unei biserici locale au fost un factor catalizator necesar în grăbirea Reformei protestante. În același timp, acest lucru a permis o înțelegere și aplicare mai biblică a disciplinei bisericii de către Luther și ceilalți.

Deși o mare parte a scrierilor sale aveau să trateze aceste probleme, Luther a scris trei tratate sau predici care se leagă în mod particular de acest subiect: A Sermon on the Ban (1520), The Keys (1530), și On the Councils and the Church (1539). Mare parte a discuției din aceste scrieri izvorăște din împotrivirea lui Luther față de perspectiva Bisericii Romano-Catolice privitoare la penitență și la abuzul autorității papale. Luther citează pasaje biblice precum Matei 18:15-17, 1 Corinteni 5:1-13, 2 Tesaloniceni 3:14 și 2 Ioan 1:10-11, pentru a-i încuraja pe creștini să se supună disciplinei bisericii locale spre binele lor spiritual. Atunci când aceștia răspundeau mustrării aduse pentru păcatul lor cu o pocăință din inimă, disciplina avea să slujească drept mijloc prin care ei aduceau roade spirituale. Totuși, nu erau necesare acte suplimentare de penitență pentru a căpăta iertarea din partea congregației sau din partea lui Dumnezeu.

De asemenea, Luther a subliniat că autoritatea cheilor nu stă în mâna papilor sau a episcopilor, ci în mâna congregației și a liderilor ei. Matei 18 și 1 Corinteni 5 demonstrează că membrii bisericii trebuie să fie implicați in situațiile de disciplină. Disciplina bisericii nu trebuia să fie atributul apostolic sau papal. Mai mult, scopul disciplinei nu era acela de a lăsa pe cineva permanent în afara bisericii, fără vreo nădejde, ci de a căuta cu străduință restaurarea lui prin intermediul pocăinței autentice. Astfel, biserica era implicată în proces și era responsabilă, dacă se ajungea la excomunicare, să dea un verdict în conformitate cu Scriptura. Dar responsabilitatea membrilor bisericii nu se oprea aici, întrucât aceștia continuau să aibă responsabilitatea de a-l îndemna pe cel excomunicat la pocăință.

Jean Calvin, un alt reformator, a practicat disciplina bisericii cu obiective specifice. În primul rând, el subliniat că bisericile trebuie să practice disciplina pentru a păstra învățătura adevărată, pentru a ocroti reputația lui Dumnezeu și viața sfântă în rândul poporului lui Dumnezeu. Disciplina trebuia, de asemenea, să fie făcută spre corectarea persoanelor care au păcătuit și, cu nădejde, spre restaurarea lor (Institutes of Christian Religion, 4.12.113).

Anabaptiștii, precum Balthasar Hubmaier, credeau și ei cu putere în disciplina bisericii. El făcea conexiune între botez, calitatea de membru, Cina Domnului, ucenicia și disciplina, și toate acestea doctrinar, subliniind că aceste practici erau inseparabile. În esență, el credea că există o chemare la respectarea standardelor biblice ale disciplinei, implementate prin adunarea locală, cu scopul de a proteja biserica în întregul ei și de a se separa de păcătosul care nu se pocăiește, având totuși nădejdea că acesta va reveni cu pocăință.

Chiar dacă au avut puncte de vedere diferite în anumite chestiuni eclesiologice, acești reprezentanți protestanți au respins ideea că autoritatea cheilor ar ține de Papi sau episcopi, la fel ca practica penitenței. În locul acestora, bisericile locale trebuiau să exercite ele însele autoritatea privitoare la disciplină, să îl cheme pe păcătos la pocăință și să nu ceară din partea acestuia, atunci când se pocăiește, săvârșirea unor acte continue de reparație.

EVALUARE ȘI APLICARE

Primul aspect negativ cu privire la perspectiva romano-catolică este că aceasta se concentrează pe ideea de „penitență”. Scriptura încurajează pocăința, ceea ce înseamnă schimbarea gândirii și a vieții acelui om. Aceasta implică atât recunoașterea faptului că gândurile, cuvintele și acțiunile acelui om sunt păcătoase și astfel dezgustătoare pentru Dumnezeu, cât și întristarea cu privire la păcatul acelei persoane, însoțită de decizia de a întoarce spatele păcatului și de a se îndrepta către neprihănire. Acest lucru este diferit de înfăptuirea actelor de penitență spre câștigarea favorii lui Dumnezeu conform păcatului comis (adică, cu cât mai grav era păcatul, cu atât mai multe penitențe erau necesare). Deși pocăința cu siguranță că implică schimbarea, aceasta nu este o modalitate de a câștiga harul ci, dimpotrivă, ea este înrădăcinată în harul deja conferit, recunoscându-L pe Acela care a plătit prețul final pentru păcat. Perspectiva protestantă a pocăinței se aliniază cu mult mai multă credincioșie realităților Scripturii.

În al doilea rând, abilitatea de a păstra și folosi cheile Împărăției nu le aparține acelora care pretind autoritatea prin succesiunea apostolică. Dimpotrivă, această autoritate se regăsește în biserica locală și membrii ei, liderii bisericii jucând în mod cert un rol critic în acest proces. Putem vedea acest lucru în expresia repetată care se găsește în Matei 16:19 și 18:18, unde Isus oferă autoritatea cheilor Împărăției, așa încât „orice veți lega pe Pământ, va fi legat în Cer; și orice veți dezlega pe Pământ, va fi dezlegat în Cer”.

În Matei 18, Isus spune acest lucru în contextul disciplinei bisericii, care culminează cu acțiunea întregii congregații. Un studiu de caz în acest sens se găsește în 1 Corinteni 5:1-13, unde Pavel îi spune bisericii să acționeze în vederea îndepărtării unui membru care nu manifesta pocăință. Autoritatea cheilor este investită în bisericile locale, nu în nivelele superioare ale unei structuri ierarhice de conducere a bisericii.

În linie cu acest adevăr, perspectiva protestantă cu privire la disciplina bisericii trebuie aplicată în cazuri și modalități concrete, trei dintre acestea urmând să fie menționate aici. În primul rând, trebuie să tratăm cu seriozitate, ca membri ai bisericii, rolul și responsabilitatea noastră față de ceilalți membri de a ne îndemna unul pe altul la sfințenie și de a ne încuraja reciproc să fugim de păcat. În al doilea rând, bisericile locale n-ar trebui să aștepte nimic mai mult sau mai puțin decât ceea ce Biblia cere atunci când căutăm să restaurăm o persoană aflată sub disciplină, și anume pocăința. Și, în final, chiar dacă disciplina bisericii nu este un subiect popular pentru cultura vremurilor noastre, noi credem în autoritatea și suficiența Scripturii, și rămânem credincioși chemării de a face ucenici, de a-L iubi pe Dumnezeu, de a ne iubi unul pe celălalt, și de a căuta sfințenia.

Despre autor: Jeremy M. Kimble este profesor asistent de studii teologice la Cedarville University în Cedarville, Ohio, și membru al Grace Baptist Church.