A recuperat Reforma Marea Trimitere?

Este bine-cunoscut faptul că Reforma a adus cu ea o recuperare a doctrinelor elementare ale Noului Testament cu privire la mântuire și închinare. Dar a implicat ea și o recuperare a Marii Trimiteri? Într-un sens, nu. Biserica Catolică fusese implicată într-o varietate de acțiuni cu tentă misionară de-a lungul Evului Mediu. Dar, într-un alt sens, unul mult mai profund, da, Marea Trimitere trebuia să fie recuperată, întrucât activitățile misionare medievale au implicat mult prea frecvent convertiri forțate, precum convertirile saxonilor de către Charlemagne în secolul al IX-lea sau cruciada albigenzilor în perioada de început a secolului al XIII-lea.

Și totuși, s-a afirmat că reformatorii din secolul al XVI-lea au avut o misiologie slab dezvoltată și că misiunea externă către necreștini a fost un domeniu căruia i-au acordat prea puțină importanță. Așa cum sună acest argument, pare că reformatorii au descoperit Evanghelia apostolică, dar n-au avut nicio viziune cu privire la felul în care să o răspândească până la capătul Pământului. Ce ar trebui să gândim noi despre asta?

Este posibil ca primul autor care a ridicat întrebarea legată de eșecul protestantismului timpuriu de a se implica în lucrarea misionară să fi fost teologul și controversalistul romano-catolic Robert Bellarmine (1542-1621). Bellarmine a afirmat că una dintre trăsăturile unei biserici adevărate costă din continuitatea pasiunii ei misionare, împărtășită de către apostoli. În mintea sa, activitatea misionară romano-catolică era indiscutabilă, iar acest lucru a alimentat o susținere puternică a pretenției sale de a sta în solidaritate cu apostolii. Bellarmine a afirmat următoarele:

„Doar în acest secol, catolicii au convertit multe mii de păgâni din noua lume. În fiecare an, un anume număr de evrei erau convertiți și botezați la Roma de către catolici, care aderau cu loialitate la scaunul episcopal al Romei… Luteranii se compară cu apostolii și evangheliștii. Totuși, chiar dacă au printre ei un număr mare de iudei, iar în Polonia și Ungaria îi au pe turci ca vecini ai lor, cu greu se poate spune că au convertit o mână de oameni”.

Dar o astfel de caracterizare eșuează să ia în considerare complexitatea acestei probleme. În primul rând, în anii timpurii ai Reformei, niciunul dintre grupurile majore protestante nu se afla în posesia unor resurse navale și maritime importante pentru a duce Evanghelia dincolo de granițele Europei. Imperiile catolice iberice din Spania și Portugalia, pe de altă parte, care erau recunoscute ca lideri printre regiunile care activau în sfera misionară la acea vreme, aveau resurse bogate la dispoziție. Mai mult, străduințele lor misionare adesea coincideau cu campaniile imperialiste. Este important de notat faptul că alte națiuni romano-catolice din Europa, precum Polonia, nu se aflau în situația de a avea în posesie capabilități de transport maritim, așa încât n-au manifestat, în acea vreme, preocupări misionare mai mari decât Saxonia luterană sau Zürich-ul reformat. De aceea, este total greșit să faci afirmația simplistă că națiunile romano-catolice erau dedicate misiunii globale, în timp ce puterile reformate nu manifestau un astfel de interes.

În al doilea rând, este vital să recunoaștem că, așa cum a arătat Scott Hendrix, Reforma a fost o încercare de a „face cultura europeană mai creștină decât fusese. Era, dacă vreți, o încercare de a re-înrădăcina credința și de a re-creștina Europa”. În gândirea reformatorilor, acest program a implicat două convingeri complementare. Prima constă din faptul că ei au privit la ceea ce se petrecuse cu creștinismul în perioada târzie medievală din Europa, și l-au evaluat ca fiind sub-creștin în cel mai fericit caz, și păgân în general. Reformatorul francez Jean Calvin (1509-1564) spunea în răspunsul lui către Sadoleto (1539):

„Lumina adevărului divin fusese stinsă, Cuvântul lui Dumnezeu îngropat, vrednicia lui Hristos trecută într-o ceață profundă, iar slujirea pastorală subminată. Între timp, lipsa de evlavie s-a răspândit atât de mult, încât aproape nicio învățătură religioasă nu mai era neamestecată de falsitate, niciun ritual nu era lipsit de erori și nicio parte, oricât de mică, a închinării divine nu era nepătată de superstiții”.

Reformatorii și-au văzut sarcina ca pe o una misionară: ei plantau biserici creștine adevărate. În ceea ce urmează, vreau să vă ofer o cercetare scurtă a misiologiei lui Jean Calvin, lucru care demonstrează eroarea gândirii care afirmă că Reforma ar fi fost o mișcare non-misionară.

PROGRESUL VICTORIOS AL ÎMPĂRĂȚIEI LUI HRISTOS

O temă frecventă în scrierile lui Calvin constă din înaintarea biruitoare a Împărăției lui Hristos în această lume. Dumnezeu Tatăl, spunea Calvin în prefața lucrării sale adresate lui Francis I în capodopera sa teologică, Institutele Religiei Creștine, L-a rânduit pe Hristos să „stăpânească de la un mal la altul al mării, și de la izvoare până la capătul Pământului”. Motivația pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime, observa Calvin mai departe într-o predică pe tema capitolului 2 din Faptele Apostolilor, a fost ca Evanghelia să „ajungă până la capătul și în toate colțurile lumii”. Într-o predică asupra pasajului din 1 Timotei 2:5-6, Calvin subliniază din nou universalitatea credinței creștine: Isus a venit nu doar pentru a salva o mână de oameni, ci „pentru a-Și manifesta harul peste întreaga lume”.

În aceeași serie de predici, Calvin a afirmat că „Dumnezeu vrea ca harul Său să fie cunoscut în întreaga lume, și, pentru aceasta, El a poruncit ca Evanghelia Lui să fie predicată tuturor făpturilor. Noi trebuie, atât cât suntem capabili, să căutăm mântuirea acelora care sunt astăzi străini de credință, care par să fie complet lipsiți de bunătatea lui Dumnezeu”. Această perspectivă globală cu privire la importanța Evangheliei a fost ceea ce i-a conferit teologiei lui Calvin în același timp un dinamism autentic și un progres intențional. S-a spus pe bună dreptate că, dacă n-ar fi existat așa numita aripă calvinistă a Reformei, multe dintre marile ei câștiguri ar fi sucombat din fașă.

RUGĂCIUNILE LUI CALVIN PENTRU ÎNAINTAREA ÎMPĂRĂȚIEI LUI HRISTOS

Calvin era convins că Dumnezeu „ne cere să ne rugăm pentru mântuirea necredincioșilor” și că pasaje ale Scripturii precum cel din 1 Timotei 2:4 ne încurajează „să nu încetăm să ne rugăm pentru toți oamenii, în general”. Vedem această convingere pusă la lucru în rugăciunile lui Calvin, dintre care un număr însemnat au fost păstrate pentru noi la finele predicilor lui, mulțumită străduințelor stenografului său, Denis Raguenier, care fusese desemnat să le înregistreze de către grupul prezbiterilor care au lucrat cu reformatorul francez.

Uitându-ne la acestea, îl vedem frecvent pe Calvin rugându-se pentru răspândirea Evangheliei până la capătul Pământului. Fiecare dintre predicile lui Calvin din cartea Deuteronom, de exemplu, se sfârșește cu o rugăciune care sună în felul următor: „Fie ca Dumnezeu să găsească plăcerea de a da acest har mântuitor nu doar nouă, ci și tuturor oamenilor și popoarelor Pământului”. În fapt, în liturghia pe care Calvin o folosea pentru biserica lui din Geneva, se găsește această rugăciune:

„Te rugăm acum, o, Dumnezeul nostru plin de har și Tatăl nostru milostiv, pentru toate popoarele de pe fața Pământului. Întrucât este voia Ta să fii recunoscut ca Mântuitor al întregului Pământ, prin răscumpărarea produsă de Fiul Tău, Isus Hristos, fă ca aceia care sunt încă străini de cunoașterea Lui, trăind în întuneric și robia erorii și ignoranței, să fie aduși, prin iluminarea Duhului Tău cel Sfânt și prin predicarea Evangheliei Tale, la calea adevărată a mântuirii, care înseamnă să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis”.

Despre autor: Michael A. G. Haykin este profesor de istoria bisericii și spiritualitate biblică la The Southern Baptist Theological Seminary în Louisville, Kentucky.