O scurtă privire asupra gândirii lui Jean Calvin pe tema imputării neprihănirii lui Hristos

Una dintre contribuțiile Reformei a constat dintr-o înțelegere clară a faptului că neprihănirea ne este imputată. Ne gândim aici la Jean Calvin, întrucât el prezintă o înțelegere clară a acestei doctrine. Neprihănirea nu poate să vină din noi înșine, întrucât până și cele mai bune fapte ale noastre sunt totuși pătate de păcat. Faptele noastre nu pot să ne aducă într-o stare dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că până și cele mai bune fapte sunt afectate de păcat.[1] Faptele noastre bune nu pot să ne aducă într-o stare dreaptă înaintea lui Dumnezeu, întrucât El cere perfecțiunea, iar noi eșuăm în multe feluri. De aceea, cei care se află într-o stare dreaptă înaintea lui Dumnezeu, au iertate păcatele, ceea ce înseamnă că aceste păcate nu mai sunt socotite împotriva lor sau imputate lor.[2]

Aceasta este o altă modalitate de a spune că îndreptățirea este forensică. Implicația este, așadar, că îndreptățirea, potrivit lui Calvin, nu înseamnă că suntem făcuți neprihăniți, ci că suntem socotiți ca neprihăniți. Credincioșii nu sunt transformați prin îndreptățire, ci iertați[3]. Îndreptățirea este extrinsecă în loc să fie intrinsecă, așa încât cei care sunt îndreptățiți au un nou statut înaintea lui Dumnezeu. Așadar, îndreptățirea noastră este perfectă de la bun început. Credincioșii nu devin mai îndreptățiți pe măsură ce înaintează în sfințenie, căci îndreptățirea nu denotă o înnoire interioară, ci declarația din partea lui Dumnezeu că cel iertat este achitat și socotit nevinovat înaintea Lui.

Chiar și după convertire, credința noastră rămâne imperfectă. Calvin apelează la 1 Corinteni 13:12, unde Pavel afirmă că avem o credință imperfectă și parțială în această viață.[4] Cu alte cuvinte, păcatul continuă să lucreze în viața credincioșilor. Prezența continuă a păcatului indică faptul că neprihănirea trebuie să fie forensică, pentru că nimeni nu poate pretinde că este drept înaintea lui Dumnezeu, câtă vreme este încă afectat de păcat.[5] În mod asemănător, credința nu poate fi socotită drept temelia neprihănirii noastre, întrucât ea nu este perfectă și nici constantă, motiv pentru care avem nevoie ca neprihănirea să ne fie imputată pentru a fi asigurați că suntem socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu.[6] Atunci când ne încredem în faptele noastre, ajungem să fim tulburați în conștiința noastră, întrucât noi toți eșuăm, așa încât credincioșii trebuie să se bazeze pe Hristos pentru a se bucura de pace cu Dumnezeu.[7] Calvin ne învață că noi nu avem pace și odihnă până nu suntem „în întregime socotiți neprihăniți înaintea Lui”.[8] Iar această neprihănire devine a noastră în fapt prin imputare.

Putem vedea, așadar, de ce imputarea este atât de importantă în teologia lui Calvin, căci însăși siguranța noastră depinde de adevărul că neprihănirea lui Hristos le este imputată credincioșilor. Credincioșii nu identifică vreo neprihănire în ei înșiși, ci ei sunt neprihăniți pentru că neprihănirea lui Hristos este pusă în contul lor.[9] Calvin exprima lucrurile în felul următor: „De aceea, noi explicăm îndreptățirea pur și simplu ca pe acceptarea prin care Dumnezeu ne primește în favoarea Sa, ca pe niște oameni neprihăniți. Și spunem că aceasta constă din iertarea păcatelor și imputarea neprihănirii lui Hristos”.[10]

O persoană „nu este neprihănită în ea însăși, ci ea este astfel datorită neprihănirii lui Hristos care este comunicată acelei persoane prin imputare”.[11] Conform interpretării lui Calvin asupra versetului din Romani 5:19, care vorbește despre credincioși că sunt neprihăniți pe baza ascultării lui Hristos, el spunea: „Ce altceva înseamnă aceasta decât că ne găsim neprihănirea în ascultarea lui Hristos, întrucât ascultarea lui Hristos este socotită ca și cum ar fi ascultarea noastră”.[12]

Pentru Calvin, „imputarea este posibilă doar prin unirea noastră cu Hristos, și pentru că noi devenim în același timp membri ai trupului Său”.[13] De aceea, credincioșii sunt socotiți neprihăniți ca aceia care aparțin lui Isus Hristos, ca aceia care sunt altoiți în El.[14] Rolul crucial pe care unirea cu Hristos îl joacă în imputare este adesea exprimat în teologia lui Calvin.[15] „Vedeți că neprihănirea nu se găsește în noi, ci în Hristos, că noi intrăm în posesia ei doar pentru că suntem părtași lui Hristos”.[16]

Calvin sintetizează foarte bine doctrina protestantă a imputării, doctrină care a continuat să fie sursa unei mari mângâieri și puteri pentru credincioși, care sunt moștenitorii Reformei.

Despre autor: Thomas R. Schreiner este profesor de interpretare a Noului Testament la The Southern Baptist Theological Seminary în Louisville, Kentucky, și păstor cu predicarea la Clifton Baptist Church. Îl puteți găsi pe twitter la @DrTomSchreiner.

Nota editorului:Acest eseu este o versiune ușor revizuită a materialului care se găsește în cartea lui Thomas R. Schreiner, intitulată Faith Alone: The Doctrine of Justification. What the Reformers Taught… and Why It Still Matters (Grand Rapids: Zondervan, 2015), p. 59-60. Folosit cu permisiune.

[1] Institutes, III.xiii.9.

[2] Institutes, III.xi.22.

[3] Institutes, III.xi.6.

[4] Institutes, III.ii.20.

[5] Institutes, III.xi.21.

[6] Institutes, III.xiii.10.

[7] Institutes, III.xiii.3.

[8] Institutes, III.xi.11.

[9] A Reformation Debate: John Calvin and Jacopo Sadoleto, ed. John C. Olin (Grand Rapids: Baker, 1966), 67.

[10] Institutes, III.xi.2.

[11] Institutes, III.xi.23.

[12] Institutes, III.xi.23.

[13] Wendel, Calvin, 256-58; Helm, Calvin, 76; McGrath, Iustitia Dei, 2:37-38.

[14] Institutes, III.xi.10.

[15] Gaffin, “Justification and Union with Christ,” 252-54, 258-69. Craig B. Carpenter, “A Question of Union with Christ? Calvin and Trent on Justification,” WTJ 64 (2002) 363-86.

[16] Institutes, III.xi.23.