O vedere generală asupra istoriei disciplinei bisericii

De-a lungul istoriei bisericii, practica disciplinei a fost afirmată pe larg, chiar dacă în anumite perioade a fost aplicată doar sporadic.^[1] Atunci când privim la traiectoriile istorice, putem observa modalități în care biserica a rămas credincioasă învățăturii biblice pe această temă sau s-a îndepărtat cu fermitate de astfel de principii. Ca atare, chiar dacă nu istoria este determinantă în ultimă instanță în înțelegerea și aplicarea disciplinei în bisericile noastre – Scriptura are acest rol – istoria ne oferă modele utile și modele dezastruoase de pe urma cărora să învățăm.

EPOCA PATRISTICĂ (100-500 d.Hr.)

Chiar dacă acțiunea disciplinară din interiorul bisericii a avut momentele ei controversate și disputate, se pare că, de-a lungul primelor câteva secole, biserica a căutat să aplice consecvent măsuri disciplinare conforme cu mărturia biblică. Este adevărat, biserica primară și-a disciplinat membrii atât pentru propagarea învățăturilor false cât și pentru lipsa purității morale. În primele zile ale bisericii, practica obișnuită era de a anunța judecățile disciplinare duminica, în contextul serviciilor bisericii. Descriind aceste evenimente, Tertulian scria: „Judecata este anunțată și ea are mare greutate, cum trebuie să aibă între oameni care au certitudinea că Dumnezeu îi vede, iar ea este o pregustare notabilă a judecății viitoare, dacă un om a păcătuit atât de grav încât să fie alungat din orice părtășie la rugăciunile noastre, la adunarea noastră și la toată comuniunea noastră sfântă”.^[2] Asemenea altor părinți ai bisericii,^[3] Tertulian a recunoscut seriozitatea procesului disciplinar.

Majoritatea bisericilor identificau două feluri de pocăință: o pocăință momentană, însoțită de credința în Isus Hristos spre mântuire, și o pocăință continuă față de păcat, de-a lungul vieții omului.^[4] Creștinii care păcătuiau trebuiau să-și mărturisească păcatul înaintea bisericii, dacă doreau să fie restaurați în părtășie. În final, până în secolele al III-lea și al IV-lea, restaurarea în biserică devenise mai degrabă dificilă. Trecând prin „disciplina penitențială”, cei care căutau pocăința trebuiau mai întâi să vină în locul unde se întâlneau credincioșii pentru serviciile bisericii, dar nu aveau voie să intre în locul de închinare. Ei trebuiau să implore rugăciunile celor care participau în biserică și, după o perioadă de timp, li se permitea să intre în adunare, pentru a asculta serviciul bisericii într-o zonă bine delimitată. Cei ce manifestau părere de rău și pocăință aveau în final permisiunea să rămână pe parcursul întregului serviciu de închinare, chiar dacă nu li se permitea să ia parte la Cină. Cel ce fusese exclus nu putea fi restaurat ca membru deplin decât după parcurgerea acestor pași. Acest fel de acțiune penitențială, alături de pacea continuă pe care biserica a experimentat-o după domnia lui Constantin, a contribuit la o schimbare în disciplina eclesială.

EPOCA MEDIEVALĂ (500-1500 d.Hr.)

Disciplina bisericii a fost o practică dificilă de împlinit cu consecvență din cauza multor provocări cu care biserica s-a confruntat, însă dedicarea față de implementarea disciplinei a fost puternică la început. Totuși, așa cum remarcă Greg Wills, practica disciplinei bisericii a ajuns într-un final către declin, undeva chiar în primele secole ale bisericii. Acesta spunea:

„După al patrulea secol, sistemul mărturisirii publice, al excluderii și al rigorii penitențiale nu a mai fost folosit. se pare că Nectarius, episcop de Constantinopol din 381 până în 398, a jucat un rol important în producerea acestei schimbări. Din secolul al treilea, Constantinopol și alte biserici au adoptat practica desemnării unui prezbiter special cu însărcinarea de a administra disciplina penitențială a bisericii. Atunci când disciplina publică a unui diacon din Constantinopol, pentru imoralitate sexuală, a produs un scandal public considerabil asupra bisericii, Nectarius a abolit funcția prezbiterului penitențial, și a abandonat în mare eforturile de a administra disciplina bisericii printre credincioșii laici. În principiu, Nectarius nu a repudiat disciplina publică strictă, dar a abandonat-o în practică… Procesul disciplinei publice stricte a slăbit apoi în bisericile vorbitoare de limba latină din Occident la fel cum s-a întâmplat în bisericile vorbitoare de limba greacă, din partea răsăriteană. În locul acesteia a ajuns să se impună un sistem de mărturisire privată și de penitență individuală”.^[5]

Această accentuare finală pe penitență a transformat în mare disciplina bisericii într-o chestiune privată, rezolvată între preot și credinciosul laic și, ca atare, rolul comun al disciplinei bisericii s-a disipat. Astfel, disciplina bisericii a ajuns abandonată în mare măsură, luându-i locul mărturisirea privată și faptele meritorii, care au ajuns să devină practica obișnuită în perioada de până la Reformă.

EPOCA REFORMEI (1500-1750)

Martin Luther, o figură cheie a Reformei, este cunoscut în partea timpurie a carierei sale ca unul care a experimentat greutatea sistemului penitențial și astfel a pus sub semnul întrebării mare parte a validității acestuia, în special în ce privește emiterea indulgențelor. Criticile lui față de aceste practici ca substitute ale pocăinței adevărate și ale regretului față de păcat au fost un element catalizator în producerea Reformei. De asemenea, acest lucru a permis promovarea unei mai bune înțelegeri biblice și a unei aplicări a disciplinei bisericii de către Luther, ca și de către alții precum Jean Calvin, anabaptiștii și cei de mai târziu, precum Jonathan Edwards.

Luther a scris trei documente cheie cu privire la natura și practica disciplinei bisericii.^[6] Din aceste trei documente se poate observa dedicarea lui față de disciplina eclezială. Spre deosebire de biserica catolică, Luther a susținut că cheile Împărăției trebuie folosite de către biserică, nu doar de către Papă. Chiar dacă a căutat să corecteze ceea ce considera că sunt erori făcute de biserica catolică, Luther a susținut seriozitatea interdicției și a accentuat faptul că cei care se află sub disciplină sunt avertizați de judecata escatologică potențială, dacă nu se pocăiesc. Totuși, pocăința era elementul central pentru Luther, căci a văzut disciplina bisericii ca având rolul de restaurare. De asemenea, el a dorit ca această măsură a disciplinei să servească drept avertisment față de păcat în cazul celorlalți, cu speranța că ei vor persevera în credința lor.

La rândul lui, Jean Calvin a susținut disciplina eclezială în Geneva. În Institutele sale,^[7] el a susținut cele trei scopuri ale utilizării disciplinei bisericii. În primul rând, disciplina era necesară în bisericile locale așa încât onoarea înaltă a Numelui sfânt a lui Dumnezeu să nu fie blasfemiată, în special la Cina Domnului. În al doilea rând, Calvin a încurajat disciplina în biserică spre păstrarea purității și sfințeniei în poporul lui Dumnezeu. În final, Calvin a văzut disciplina ca fiind corectivă, așa încât cei care sunt disciplinați să vină la pocăință. Deși pot fi elucidate mai multe detalii cu privire la vederile lui Calvin, acestea sunt principalele scopuri ale disciplinei, așa cum a văzut-o el.

Anabaptiștii, contemporani cu Luther și Calvin, au protestat la rândul lor față de corupția bisericii romano-catolice, în special cu privire la penitență și indulgențe, dar au mers mai departe în a căuta să implementeze ceea ce credeau că sunt reforme biblice. Ei au crezut că biserica, nu statul, ar trebui să rezolve problemele disciplinei eclesiale, și au legat strâns perspectiva lor cu privire la disciplină de convingerile legate de rânduieli și de calitatea de membru regenerat în biserică. Având în vedere eclesiologia lor clară, am putea fi afirma că anabaptiștii au susținut cel mai eficient și mai consecvent disciplina în biserică și au văzut cea mai amplă aplicare a acesteia de către enoriașii lor. Balthasar Hubmaier, un anabaptist bine-cunoscut, a scris câteva lucrări cheie pe această temă.^[8]

Ultima personalitate pe care să o luăm în considerare din această perioadă este Jonathan Edwards, un păstor din secolul al 18-lea din Northampton, Massachusetts. Tratând un caz particular din biserica lui, Edwards a detaliat scopurile disciplinei bisericii:

„Primul, ca biserica să fie păstrată curată și rânduielile lui Dumnezeu să nu fie pângărite. Acest scop este menționat în context, anume ca alți membri să nu fie pângăriți. Este necesar ca ei să aducă astfel o mărturie împotriva păcatului. Al doilea, ca toți ceilalți să poată fi înfrânați de la nelegiuire. Ca toți ceilalți să se teamă. Al treilea, ca ei să fie câștigați, așa încât sufletele lor să fie mântuite. După ce alte mijloace, mai blânde, au fost folosite fără succes, atunci suntem chemați a folosi mijloace severe pentru a-i aduce la convingerea de păcat, la rușine și smerenie, fiind respinși și evitați de către biserică, tratați fără respect, despărțiți de Dumnezeu, dați pe mâna Satanei, acesta fiind chiar instrumentul mustrării lor. Acesta este ultimul mijloc, alături de mustrările concomitente pe care biserica este chemată să le folosească pentru recuperarea acelor membri ai bisericii care au devenit răi într-un mod vizibil. Dacă nici acesta nu va fi eficient, tot ce se poate aștepta de pe urma acestor oameni este distrugerea lor fără putință de a fi recuperați”.^[9]

Astfel, Edwards are în vedere binele bisericii și binele celui aflat sub disciplină atunci când ia în considerare și practică excomunicarea. El observă temele purității, avertismentului și recuperării în legătură cu persoana care a fost disciplinată. Nădejdea lui Edwards în aplicarea acestei practici dificile a disciplinei bisericii era ca păcătoșii să se întoarcă de la căile lor greșite câtă vreme se află sub această judecată a bisericii și să se pocăiască, pentru ca alții să fie împiedicați să păcătuiască, și să persevereze în credința lor.

EPOCA MODERNĂ (1760-PREZENT)

Putem observa traiectoria unei dedicării puternice față de disciplină în epoca patristică, ajungându-se apoi la o vedere laxă, care o trata mai mult în termeni de penitență individuală. Reforma a adus înapoi învățătura biblică a disciplinei bisericii, în locul ei meritat.

În epoca modernă timpurie, a continuat o subliniere puternică a disciplinei. Totuși, în multe denominații, pe măsură ce și-au făcut apariția convingerile iluministe, și-au făcut loc și un simțământ acut al individualismului și bunătatea inerentă umanismului, iar practica disciplinei bisericii în general a urmat o linie descendentă.^[10] Declinul în practica disciplinei bisericii poate fi legat și de o atitudine laxă în percepția calității de membru al bisericii, calitate ce ar trebui rezervată doar celor regenerați. În lipsa unei dorințe și a procesului de a-i identifica astfel pe membrii bisericii, de a menține clare registrele de membri și de a păzi cu atenție rânduielile botezului și Cinei Domnului, nu ar trebui să ne surprindă că a avut loc acest declin. Chiar dacă par lipsite de interes, toate aceste lucruri se relaționează direct la calitatea de membru în biserică și la disciplină, și astfel sunt esențiale pentru sănătatea bisericii. Există excepții de la această tendință generală de declin a disciplinei, dar, prin comparație cu restul istoriei bisericii, ultimele două secole au marcat o descreștere semnificativă.

Totuși, această tendință de declin în practica disciplinei bisericii pare că s-a inversat semnificativ în ultimii ani. O mulțime de factori pot să fie atribuiți acestei revigorări, dar a existat o renaștere clară în învățătura cu privire la disciplina bisericii, în practica disciplinei, ca și în ce privește înțelegerea calității de membru al bisericii, rezervată celor regenerați. Trebuie observat faptul că lucrarea de la Capitol Hill Baptist Church și 9Marks a jucat un rol semnificativ în această revigorare.^[11] De asemenea, au fost scrise în ultimii ani câteva lucrări foarte bune pe tema eclesiologiei, îndreptându-i pe credincioși înapoi la importanța acestei doctrine pentru viața creștină.^[12] Datorită unei astfel de redescoperiri, putem fi plini de nădejde când privim către viitorul bisericii. Istoria ne învață multe lucruri, și am face bine dacă am urma modelul Noului Testament, luând în seriozitate disciplina bisericii, spre sănătatea bisericilor noastre locale și spre slava lui Dumnezeu manifestată în mijlocul nostru.

Despre autor: Jeremy M. Kimble este păstor asistent în domeniul studiilor teologice la Cedarville University, Ohio, și membru al Grace Baptist Church.

---

[1] Anumite părți din acest articol provin din Jeremy M. Kimble, 40 Questions About Church Membership and Discipline (Grand Rapids: Kregel Academic, 2017), 167-72.

[2] Tertullian, Apology, 39.4, ed. Gerald Henry Rendall și Walter Charles Alan Kerr, trans. T. R. Glover, Loeb Classical Library 250 (Cambridge: Harvard University Press, 1966), 175.

[3] Vedeți, de exemplu, Augustin, “Letter 185.3.13, The Correction of the Donatists,” în Augustin, The Works of Saint Augustine: A Translation for the 21st Century , ed. John E. Rotelle, trans. Edmund Hill (Brooklyn: New City, 1990), 187; Clement of Rome, First Epistle to the Corinthians, în The Ante-Nicene Fathers, ed. Alexander Roberts și James Donaldson (Grand Rapids: Eerdmans, 1950), 1:20; Justin Martyr, The First Apology, în ibid., 1:185.

[4] v. Gregory A. Wills, “A Historical Analysis of Church Discipline,” în Those Who Must Give an Account: A Study of Church Membership and Church Discipline, ed. John S. Hammett și Benjamin L. Merkle (Nashville: B&H Academic, 2012), 132–39.

[5] Wills, “A Historical Analysis of Church Discipline,” 140. V. și Socrates, Ecclesiastical History, 5.19, în Nicene and Post-Nicene Fathers, ed. Philip Schaff și Henry Wace, Second Series, vol. 2 (New York: Christian Publishing Company, 1886), 128; Sozomen, Ecclesiastical History, 7.16, in ibid., 386-387.

[6] Martin Luther, “A Sermon on the Ban,” în Church and Ministry I, LW 39, ed. Eric W. Gritsch (Philadelphia: Fortress, 1970), 3-22; idem, “The Keys,” în Church and Ministry II, LW 40, ed. Helmut H. Lehman (Philadelphia: Fortress, 1958), 321-77; idem, “On the Councils and the Church,” în Church and Ministry III, LW 41, ed. Eric W. Gritsch (Philadelphia: Fortress, 1966), 3-178.

[7] Pentru o vedere generală asupra detaliilor perspectivei lui Calvin privind disciplina, v. în special John Calvin, Institutes of the Christian Religion, ed. John T. McNeill, trans. Ford Lewis Battles (Philadelphia: Westminster, 1960), 4.12.1-28.

[8] v., de exemplu, Balthasar Hubmaier, “On Fraternal Admonition,” în Balthasar Hubmaier: Theologian of Anabaptism, ed. H. Wayne Pipkin și John Howard Yoder, Classics of the Radical Reformation 5 (Scottdale, PA: Herald Press, 1989), 372–85; idem, “On the Christian Ban,” în ibid., 409–25.

[9] Jonathan Edwards, “The Means and Ends of Excommunication,” în Sermons and Discourses, 1739–1742, ed. Harry S. Stout și Nathan O. Hatch, WJE 22 (New Haven: Yale University Press, 2003), 78–79.

[10] Pentru o ilustrare specifică a declinului disciplinei printre bisericile Southern Baptist Convention, v. de exemplu Stephen M. Haines, “Southern Baptist Church Discipline, 1880–1939,” Baptist History and Heritage 20, no. 2 (1985): 14–27; Gregory A. Wills, Democratic Religion: Freedom, Authority, and Church Discipline in the Baptist South, 1785–1900 (New York: Oxford University Press, 1997).

[11] v. în special Mark Dever, 9 Marks of a Healthy Church (Wheaton: Crossway, 2004).

[12] Pot fi enumerate multe titluri, dar rețineți, de exemplu, Gregg R. Allison, Sojourners and Strangers: The Doctrine of the Church, Foundation in Evangelical Theology (Wheaton: Crossway, 2012); John S. Hammett, Biblical Foundations for Baptist Churches: A Contemporary Ecclesiology (Grand Rapids: Kregel, 2005).