Păcatele copiilor și ale tinerilor

„Nu-Ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele; ci adu-Ți aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne!” (Ps. 25:7).

Drag tânăr prieten, te chem să mă urmezi în timp ce îți voi îndrepta atenția către acele păcate care distrug mulțimi de oameni. Între aceste rele, o atitudine nepăsătoare se găsește în cei tineri, una dintre cele mai răspândite și una dintre cele mai fatale. Deși neevlavia fățișă își ucide miile, atitudinea nepăsătoare scufundă zecile ei de mii în pierzare. Vine o vreme când trebuie să iei seama la căile tale. Va trebui să îți analizezi viața, și o vei face fie de pe patul morții, fie din lumea veșnică. Dar dacă îți iubești sufletul, nu amâna până ce ajungi în acel moment solemn, care va pecetlui starea ta eternă, nu amâna să îți pui această întrebare vitală: „Cum mi-am cheltuit viața?” Privește înapoi peste ultimii tăi ani. Ei au trecut pentru totdeauna. Dar în ce fel se văd ei din Cer? Ce anume scrie despre ei în cartea lui Dumnezeu? Se vor ridica oare la judecată împotriva ta? Este posibil să nu îi vezi ca fiind alcătuiți din atât de multe lucruri grozav de rele. Dar nu vezi nimic de care conștiința trebuie să te condamne? Nimic care să te umple de un sentiment de alarmă, dacă ar fi să mergi chiar în această clipă la judecata Creatorului tău? Poate că vei răspunde astfel: „Este adevărat, nu pot justifica toate acțiunile din tinerețea mea. Totuși, cele mai rele lucruri pe care le văd nu au fost decât superficialitățile tinereții”.

Prietene, ce nume au acestea în Cer? Oare Judecătorul tău nu le vede într-o lumină mai rea? Obiceiul lumii acesteia a fost întotdeauna să spoiască păcatul și să îi ascundă hidoșenia. Dar să știi că ceea ce tu consideri ceva superficial, Dumnezeu tău le tratează cu dezgust și le numește păcate – păcat, iar cel mai neînsemnat dintre ele, dacă nu este iertat, îți va scufunda sufletul în chinul nesfârșit și de nedescris. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din Cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor” (Rom. 1:18). El este scârbit de nelegiuirile tinerilor, la fel ca de cele ale adulților. Păcatele tinereții au fost lucrurile amare pe care sfântul Iov le-a deplâns. „Pentru ce să mă lovești cu suferințe amare, și să mă pedepsești pentru greșeli din tinerețe?” (Iov 13:26). David s-a rugat fierbinte pentru eliberarea de ele: „Nu-Ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele; ci adu-Ți aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne!” (Ps. 25:7).

Mai cercetează-ți odată viața. Începe de data asta cu copilăria. Corupțiile naturii noastre decăzute încep să se vadă încă de la acea vârstă fragedă, atât de fals descrisă ca vârsta inocenței. Primii ani ai vieții sunt pătați de minciună, neascultare, cruzime, deșertăciune și mândrie. Nu îți aduci aminte de nicio situație în care primii tăi ani au fost pătați astfel de păcatele tale? Oare nu-ți poți aduce aminte de nicio ocazie în care minciuna s-a făcut auzită pe buzele tale? Sau când vanitatea, mândria ori încăpățânarea a fost îndrăgită în inima ta? Sau când cruzimea față de viețuitoarele mai slabe a fost plăcerea ta? Nu fugi de cercetarea aceasta: chiar dacă ar fi dureroasă, este utilă. Este mult mai bine să îți vezi și să fii scârbit de păcatele tinereții tale în această lume, unde îndurarea poate fi găsită, decât să ți le amintești atunci când nu vei mai putea găsi îndurare.

Dar tu ai trecut de anii copilăriei. Ai trecut la o altă etapă în călătoria ta către o lume nesfârșită. Dar oare păcatul a slăbit pe măsură ce ai crescut în vârstă? Nu au crescut mai degrabă în putere unele dintre înclinațiile tale păcătoase? Oare n-au apărut altele, pe care nu le cunoșteai în anii copilăriei? N-a adăugat vinovăție nouă cunoașterea ta tot mai mare la toate păcatele tale?

Între nelegiuirile prevalente ale tinereții poate fi menționată mândria.Acesta este un păcat comun tuturor vârstelor, dar deseori îi infectează în special pe tineri. Dumnezeu este scârbit de el. „Domnul… îi cunoaște de departe pe cei îngâmfați” (Ps. 138:6). „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți” (Iacov 4:6). „Orice inimă trufașă este o scârbă înaintea Domnului” (Prov. 16:5). El urăște „ochii trufași” (Prov. 6:16-17). „Privirile trufașe și inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu este decât păcat” (Prov. 21:4). Cei mândri sunt „blestemați” (Ps. 119:21). Mândria este părintele multor alte vicii. Ea îmbracă o mie de forme, și totuși, dacă nu este supusă prin credință, va fi găsită deopotrivă în palat și în colibă. O poți vedea ilustrată în caracterul tânărului risipitor (Luca 15:19).

Oare poți spune că acest păcat, de care Dumnezeu este atât de scârbit, nu și-a făcut loc în inima ta? Poate că ai fost infatuat, când trebuia să fii smerit; încăpățânat, când trebuia să te supui; răzbunător, când trebuia să ierți. Ți s-a părut că manifești curaj să te răzbuni după o rană sau insultă, în loc să o suporți cu răbdare, ca Acela despre care ai zice că este Domnul tău. Poate că te-a umplut de insatisfacție, când ar fi trebuit să te umple de supunere. Ți s-a părut ceva greu în ziua suferinței ca să fii atât de încercat, și chiar dacă n-ai cârtit cu buzele tale împotriva lui Dumnezeu, oare nu ai cârtit în inima ta?

Probabil că mândria te-a făcut să nu iei seama la sfaturile înțelepte, să îți astupi urechea față de cei ce îți doreau binele veșnic. Fiind mândru cu ornamentele hainelor, nu le-ai acordat mai multă atenție hainelor cu care să te îmbraci decât mântuirii sufletului tău nemuritor? Oare nu te-ai preocupat mai mult cu forma unei haine, a unei rochii sau a unei bonete decât cu viața sau moartea veșnică? Poate că ai fost unul dintre cei care și-au petrecut mai mult timp uitându-se într-o oglindă decât căutând favoarea lui Dumnezeu. Te-a dus mândria la această idolatrie de sine? Nu te-a umplut ea niciodată, niciodată, de vanitate când ți-ai închipuit că ai un chip plăcut, un trup frumos sau o vigoare bărbătească? Ah, vanitate nesăbuită, va trebui să îi spui atât de curând putrezirii, „tu ești tatăl meu! Și viermilor: Voi sunteți mama și sora mea!” (Iov 17:14). Cu toată nebunia ei, ai spune că n-ai gândit astfel niciodată? „Unde există o față atât de neplăcută, încât să nu fi fost niciodată obiectul închinării la sine într-o oglindă? Și unde este un trup, oricât de diform, care să nu se ridice ca idol favorit prin duhul decăzut ce locuiește în el?”^[1]

Unul dintre felurile cele mai răspândite și mai dăunătoare de mândrie este ceea ce am putea denumi mândria neprihănirii de sine.În pilda cu fariseul și vameșul, Domnul nostru ne oferă cea mai izbitoare descriere a acestui păcat. Fariseul se lăuda că el nu era ca alții, că nu comisese păcate atât de flagrante ca ale altora, că practica îndatoririle pe care alții le omiseseră. Pe acest fundament nisipos și-a clădit el nădejdea pentru veșnicie. Nimic de felul smereniei nu era în inima lui, ci doar mândria virtuților închipuite, cu care s-a apropiat de Dumnezeul lui.

Și exact acesta este duhul a mulțimi de oameni în zilele noastre. Și cât de răspândit este el printre tinerii care s-au înfrânat de la imoralități fățișe! Cu privire la acești tineri s-a spus deseori că „ei nu sunt ca mulți acei tineri stricați din jurul lor! Ei nu au mers pe calea păgânismului și a minciunii, nu sunt bețivi sau necinstiți, ci au fost buni și sârguincioși, blânzi și politicoși, au inimi bune și sunt persoane bune”. Se poate ca ei să fi trăit toată viața în nepăsare față de Dumnezeu și de sufletele lor, dar acest lucru nu este luat în seamă. Alții îi laudă, iar ei sunt gata să creadă acele lucruri. Ei se laudă în sinea lor cu virtuțile lor închipuite și se cred tineri foarte buni. Ei sunt mândri de această bunătate și se duc înainte să se întâlnească cu Dumnezeul care vede în ei zece mii de ticăloșii și care nu este dezgustat mai mult decât de mândria neprihănirii de sine într-o făptură contaminată de nelegiuirile ei zilnice.

Un alt păcat răspândit printre tineri este neascultarea de părinți.„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta… ca să fii fericit, și să trăiești multă vreme pe pământ” (Efes. 6:2-3). Aceasta este porunca divină. Există, este adevărat, o situație în care nu trebuie să ascultăm nici măcar de părinți, anume atunci când cerințele și dorințele lor sunt contrare celor ale lui Dumnezeu. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (F.A. 5:29), și să-L iubim pe Răscumpărătorul mai mult decât chiar pe părinți. În general, părinții sunt cei mai buni prieteni, iar părinții evlavioși sunt printre cele mai sigure călăuze prin care tinerii și cei neexperimentați pot să fie conduși la picioarele lui Dumnezeu. Interesele tale sunt și ale lor. Binele tău este fericirea lor. Dar, vai, a primit bunătatea lor răspunsul potrivit? Cine, dragul meu tânăr prieten, cine merită atât de mult ascultarea și afecțiunea ta, dacă nu cei care ți-au dat ființă și care au vegheat asupra prunciei tale, când erai neajutorat? Tata, ai cărui ani au fost folosiți în grija față de tine; mama, care te-a hrănit la pieptul ei și te-a crescut în toate zilele copilăriei tale. Dar oare au primit ei această ascultare și afecțiune din partea ta?

Poate că mă adresez unuia a cărui neascultare și lipsă de blândețe au împovărat de durere inimile unor părinți blânzi și evlavioși, si i-au umplut de tristețe, nu de bucurie. Dorința lor a fost să te vadă umblând pe căile lui Dumnezeu. Pentru aceasta, ei te-au dus la casa Lui. Pentru aceasta, rugăciunile lor s-au înălțat în public și personal. De aceasta te-au avertizat, prin învățăturile lor de timpuriu și prin îndemnurile de mai târziu, cu privire la marele țel al vieții, singura preocupare care ar fi trebuit să îți atragă atenția și să îți implice toată inima. Acum, ei văd că tu Îl ignori pe Dumnezeu și credința. Ei deplâng în taină că copilul pe care ei îl iubesc încă este copil al Satanei. O, tinere, dacă aceasta este situația ta, Dumnezeu te va aduce la judecată pentru tot abuzul privilegiilor tale prețioase și pentru toată neglijarea învățăturilor părinților tăi. Rugăciunile, lacrimile și îndemnurile părinților tăi vor fi un martor îngrozitor împotriva ta. Nu de gândi că, dacă ai fost iubitor și blând cu ei, aceasta ar compensa întristările părinților tăi credincioși. Nu. Ei vor continua să plângă la gândul că copilul lor drag, pe care îl iubesc atât de mult, nu este copil de Dumnezeu. Le va întrista inima să se gândească la cât de aproape ești de pierzarea veșnică și la cât de curând va trebui să fii chemat la o despărțire veșnică, atunci când ei vor merge la acea odihnă unde n-au nicio speranță că te vor întâlni.

Ah, tinere prieten, dacă respingi credința, părinții evlavioși ar putea să te lase în lume, spunând cu durere în ceasul morții lor: „Vai! Copilul nostru preaiubit, nu te vom mai vedea, căci nu ți-ai pus încrederea în Dumnezeul nostru ca Dumnezeul tău. Nu L-ai căutat pe Mântuitorul nostru ca să fie și al tău. Cerul unde noi mergem este o odihnă la care nu ai niciun drept și în care, muritor cum ești, nu poți intra!”

Da, cu amar vor plânge ei la gândul că, deși au atât de multe lucruri plăcute înaintea lor, nu există nimic în tine care să fie plăcut înaintea ochilor lui Dumnezeu. Tot ceea ce ei consideră atât de plăcut în tine va ajunge în curând să fie îngropat în străfundurile Iadului.

Un alt păcat, deși nu caracteristic doar tinerilor, dar groaznic de răspândit printre ei, este risipa timpului prețios.Cuvântul lui Dumnezeu ne aduce aminte că „vremea s-a scurtat” (1 Cor. 7:29) și ne poruncește să o răscumpărăm (Efes. 5:16; Col. 4:5). Valoarea timpului trece dincolo de abilitatea noastră de pricepere sau de exprimare… Timpul ne este dat ca să ne pregătească pentru veșnicie.

Dar, vai, cum sunt ceasurile lui de aur umplute cu păcat și irosite! Mulți tineri acționează ca și cum ar crede că au atât de mult timp înaintea lor, că își pot permite să îl risipească, deși probabil că tinerețea va fi tot ce vor avea de risipit – singura viață în care au oportunitatea de a se pregăti pentru veșnicie, când pot „să scape de Iad și să zboare la Cer”.^[2]

Una dintre modalitățile cele mai răspândite în care timpul este mai mult decât risipit constă din a-l folosi citind romane, piese de teatru și romanele. Romanele sunt otrava veacului. Până și cele mai bune dintre ele tind să producă o slăbire groaznică a minții. Multe dintre ele sunt concepute ca să promoveze scopurile ticăloase ale celor spurcați asupra celor tineri și a celor needucați. Dar și dacă n-ar fi acuzate de nimic rău, cel mai rău lucru este că ele sunt ocazia risipirii acelui timp pentru care trebuie să dăm socoteală înaintea Dumnezeului Cerului. Admiratorii lor amăgiți pot vorbi despre avantajele acestor lecturi, căci nu vor îndrăzni să pledeze cu aceleași lucruri înaintea Judecătorului vrednic și veșnic. Dacă ești un astfel de cititor, gândește-te data viitoare când iei în mâinile tale o astfel de carte: „Cum voi da socoteală de timpul folosit pentru așa ceva înaintea Judecătorului meu înfricoșător? Când El îmi va spune, ‚Ți-am dat mulți ani în lume ca să te pregătești pentru veșnicie. Ai conversat cu Dumnezeul tău în devoțiune? Ai studiat Cuvântul Lui? Ai împlinit îndatoririle vieții și te-ai străduit să folosești în scopuri bune chiar și timpul tău liber?’ Atunci ar trebui să îi răspund, ‚Doamne, timpul meu a fost folosit altfel! Istorioarele și romanele mi-au ocupat timpul liber, când, vai, Biblia, Dumnezeul și sufletul meu au fost ignorate!’” În felul acesta – și în multe altele – timpul este risipit, această binecuvântare foarte prețioasă. Oare nu-ți aduce aminte conștiința de multe ore libere, ore care, chiar dacă le-ai aruncat la gunoi cu nepăsare, vor valora curând pentru tine mai mult decât munți întregi de aur sau de mărgăritare?

Neglijarea voită a sufletului și a veșniciei este un alt păcat comun printre tineri. Tinerii se gândesc la viața viitoare și Îl întristează pe Duhul Sfânt prin amânarea de a se preocupa de singurul lucru necesar (Luca 10:42). Ei se încred în tinerețea lor. Dumnezeu mustră nebunia aceasta și spune: „Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu știi ce poate aduce o zi” (Prov. 27:1). Puțini vor lua seama la acest avertisment. În loc să facă asta, ei se flatează în sinea lor că vor trăi mulți ani și cred că boala, moartea și judecata sunt departe de ei. De aceea, ei neglijează sufletul și par să își închipuie că religia nu este potrivită pentru ei, sau cel puțin că nu este necesară. Dumnezeul binecuvântat îi cheamă în Cuvântul Lui. Mântuitorul răstignit îi îndeamnă să vină la El: „Eu iubesc pe cei ce mă iubesc, și cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsesc” (Prov. 8:17). Slujitorii Evangheliei îi îndeamnă prin sfaturi. Pentru ei sunt aduse rugăciuni și sunt vărsate lacrimi, și totuși mulți rămân pe căile lor și, orice fac, ei nu vor să își aducă aminte de Creatorul lor în zilele tinereții lor (Ecl. 12:1). Tinere, oare acesta este păcatul tău și aceasta este nebunia ta? O, dacă da, adu-ți aminte câte căi există acolo, în lume! Câte boli le scurtează tinerilor zilele! Dumnezeu îți dă timp suficient ca să te asiguri de mântuire, dar nu-ți închipui că El îți dă timp pe care tu să îl irosești.

O dragoste nepotrivită de plăceri senzuale și de lucruri lumești este un alt păcat foarte răspândit printre tineri. Cuvântul lui Dumnezeu îi descrie pe cei ce trăiesc în plăceri ca fiind „morți, chiar dacă trăiesc” (cf. 1 Tim. 5:6) și îi pune laolaltă cu cei mai abominabili ticăloși, „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Tim. 3:4). Deși acestea sunt afirmațiile Domnului, totuși plăcerea, plăcerea este țelul principal a mii de tineri. Unii umblă după ea pe căile grosolane și brute ale beției și petrecerilor spurcate, ale poftei nestăpânite și ale imoralității sexuale; alții umblă după ea pe căi mai puțin spurcate, dar cu inimile la fel de înflăcărate după ea. Masa de cărți, dansul, cursele de cai, casele de jocuri, târgurile și festivalurile sunt scenele celei mai mari fericiri pentru ei. Dragi tineri, oare nu și-a făcut loc în voi această dragoste după plăcerea lumească? Poate că tu n-ai alergat în excese scandaloase și rușinoase, dar n-ai simțit în tine o dragoste mai mare pentru plăcerile lumești decât pentru Dumnezeu și credință? Dacă da, cu siguranță că ai în tine semnul îngrozitor al unui copil al pierzării: ești un iubitor mai mult de plăceri decât de Dumnezeu. Oare n-ai fost prezent în situații caracterizate de distracții păcătoase și vinovate? N-ai fost la fel de nerăbdător ca alții să ai parte de acele plăceri senzuale care erau foarte potrivite pentru dorințele tale? Și, în timp ce iubeai astfel lumea aceasta, n-ai uitat de lumea viitoare? N-ai găsit oare mai multă plăcere față de lucrurile spoite și strălucitoare ale lumii decât față de binecuvântările arătate în Evanghelie? Și n-ai fost mai dornic după o zi a plăcerilor promise decât după a te asigura de o veșnicie de bucurie cerească și curată?

Să nu crezi că vreau să insinuez că un creștin ar trebui să fie sclavul tristeții. Departe de mine asta! Nimeni nu are atât de multe motive să fie vesel ca acela care își cunoaște dreptul clar la Cer. Dar este o mare diferență dintre veselia inocentă și bucuria umilă a creștinului, pe de o parte, și plăcerile deșarte ale unei lumi nesăbuite. Cei cu adevărat religioși au plăcerile lor, deși știu că lumea aceasta nu este un loc pentru flecării, oricât de vesele ar fi.

Să răspundă acum conștiința, ca înaintea lui Dumnezeu: a fost prețuită în inima ta plăcerea lumească și senzuală? Dacă situația ta te-a împiedicat să urmezi liber plăcerile simțurilor, oare n-a locuit iubirea de ele în inima ta? Dacă da, deși nu ar fi trebuit să ai ocazia să-ți satisfaci dorințele lumești odată pe lună sau pe an, tu ești încă în ochii lui Dumnezeu la fel de iubitor de plăceri de parcă acestea ar fi ocupat fiecare moment al timpului tău…

Când a enumerat păcatele oamenilor, apostolul Pavel a încheiat lista îngrozitoare cu cel al plăcerii în păcatele altora (Rom. 1:28). Deși una dintre cele mai îngrozitoare, aceasta este una dintre cele mai răspândite nedreptăți umane și nu este mai răspândită nicăieri ca printre tineri. Tinerii sunt adesea ispititori și distrugători unii pentru alții. Cei lascivi și profani îi ispitesc pe alții la desfrânare și spurcăciune. Cei nechibzuiți și dependenți de viața socială îi conving pe alții să le imite ușurătatea și nebunia. Ca și cum nu ar fi suficient să dea socoteală pentru propriile păcate, mulți se fac astfel părtași la păcatele altora! Și, ca și cum nu ar fi fost suficient să-și piardă propriile suflete, mulți se aleg astfel și cu vinovăția de a ajuta la pierzarea sufletelor tovarășilor și prietenilor lor. Nu i-ai condus niciodată pe alții la păcat? Poate că unii, care acum sunt pierduți pentru totdeauna, plâng în întuneric și disperă pentru ceasul fatal în care te-au cunoscut. A învățat cineva de la tine cum să se joace cu credința? Sau să-și irosească ziua de aur a harului? Să-L disprețuiască pe Dumnezeul lor și să aleagă pierzarea? Chiar dacă nu prin cuvinte, ci poate printr-un exemplu neglijent și neevlavios, tu i-ai învățat aceste lecții îngrozitoare.

Am enumerat aici câteva nelegiuiri ale tinereții, dar să nu crezi că acestea sunt totul. Nu. Fiecare păcat la care este predispusă natura noastră decăzută a fost găsit nu numai la cei care s-au copt în vinovăție de ani de zile, ci și în cei care începeau călătoria vieții. Dacă ar fi să enumăr păcatele cele mai întunecate ale mulțimii care bea nelegiuirea ca apa, unde este, tânărul meu prieten, inima aceea care nu a simțit niciodată emoțiile crescânde ale acelor patimi infernale: mândria, invidia, răutatea sau răzbunarea? Unde este limba tânărului care nu a rostit niciodată un cuvânt spurcat, nesăbuit sau cel puțin nepoliticos ori calomnios? Unde este tânărul cuprins de o formă de evlavie, care nu și-a bătut joc niciodată de Dumnezeu, cu sunetele limbii nechibzuite? Unde este urechea tânărului care nu a fost niciodată deschisă să bea cu plăcere din conversația celor batjocoritori și nebuni? Unde este ochiul tânărului care nu a aruncat niciodată o privire îngâmfată, furioasă, nesăbuită sau insultătoare? Ești acel om? Poți face apel la Cel care cercetează inimile și să-ți pui speranțele veșnice în succesul apelului la acea iubire – iubirea neamestecată față de Dumnezeu și față de oameni – care să fi sălășluit întotdeauna în pieptul tău? Poți spune că nicio emoție plină de resentimente, invidie sau răutate nu și-a făcut loc acolo nici măcar o clipă? Poți pretinde că pe buzele tale a stat mereu o lege a blândeții constante? Poți clama că numai blândețea și bunătatea s-au văzut în ochii tăi? Poți spune că urechea ta nu a fost deschisă niciodată ca să auzi cu plăcere vorbindu-se despre ocara la adresa unui frate? Poți pretinde toate acestea?

Fragment din Persuasives to Early Piety, Soli Deo Gloria, o lucrare a Reformation Heritage Books, heritagebooks.org.

J. G. Pike (1784-1854): predicator baptist; s-a născut la Edmonton, Alberta, Canada.

În vremurile acestea există unii copii care par să se afle în capul familiei, iar părinții trebuie să asculte de ei în toate lucrurile. Acest lucru este foarte nesăbuit și rău, iar când copiii lor cresc și devin plaga și blestemul lor, îi vezi pe părinți lamentându-se cu amar de nebunia lor de a pune lucrurile acolo unde nu le era locul și de a nu păzi casa așa cum Dumnezeu a vrut să fie păzită: copiii să stea la locul lor și tatăl în al lui. – Charles Spurgeon

[1] John Fletcher, „An Appeal to Matter of Fact and Common Sense” in The Whole Works of the Rev. John Fletcher, Vol. 1 (Devon: S. Thorne, 1835), p. 264.

[2] Isaac Watts, The Psalms of David, Book 1, Hymn 88.