O teologie biblică a disciplinei bisericii

Pentru unii creștini, disciplina bisericii pare să contrazică întreaga relatare biblică. La urma urmei, nu are Evanghelia de-a face cu Isus, care îi primește pe păcătoși și pe vameși? Nu dăm noi cumva ceasul înapoi și îi punem pe credincioși sub povara Legii dacă începem să îi excludem din biserică pentru anumite păcate?

În acest articol aș vrea să dezrădăcinez acea intuiție pe cât de blând, dar în același timp pe cât de complet aș putea, arătând felul în care disciplina lui Dumnezeu față de poporul Său este parte integrantă a întregii relatări biblice, de la Eden până la noua creație. Vom privi la această relatare biblică în șase etape, și vom încheia cu trei concluzii.

1. EDEN ȘI LA RĂSĂRIT DE EDEN

La început, oamenii creați de Dumnezeu au fost acolo unde Dumnezeu dorea ca ei să fie, și erau așa cum Dumnezeu dorea să fie. Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva. El a adus-o pe Eva la Adam, și astfel i-a unit. I-a pus în grădina pe care El a creat-o pentru ei. A umblat alături de ei și le-a vorbit față către față (Gen. 1:26-28; 2:4-25).

Dar această situație n-a durat. Adam și Eva au păcătuit, iar Dumnezeu a atras asupra lor pedeapsa capitală, și i-a alungat. I-a îndreptat către răsărit, în afara grădinii Lui și departe de prezența Lui (Gen. 3:1-24).

La est de Eden, toată omenirea s-a cufundat atât de adânc în păcat, încât Dumnezeu a distrus întreaga rasă omenească prin potop, cu excepția unei singure familii (Gen. 6-8). După potop și după începutul noii rase omenești, mândria colectivă a omului s-a ridicat la o cotă atât de înaltă, încât Dumnezeu a trebuit să le încurce limbile și să-i răspândească pe fața pământului (Gen. 10-11).

2. DISCIPLINA DIN PUSTIE

Pentru a începe să îndrepte lucrurile, Dumnezeu l-a chemat pe Avram. Dumnezeu a făcut un legământ cu el, dându-i un popor și un nume, făgăduind să binecuvânteze toate popoarele prin el (Gen. 12:1-3). Iar Dumnezeu Și-a ținut făgăduințele, chiar dacă nu întotdeauna în cele mai evidente modalități. El i-a dat lui Avram urmași și i-a înmulțit, dându-i chiar un nume nou, Avraam (Gen. 17:5). Totuși, El a trimis foametea peste acest urmași, apoi i-a trimis în Egipt, pentru ca, în final, să-i lase să ajungă în robie. Până la acest moment, ei fuseseră roditori și se înmulțiseră atât de mult, încât umpluseră țara (Exod 1:7).

Când Dumnezeu i-a eliberat pe urmașii lui Avraam din robie, el i-a judecat pe asupritorii acestora cu o strictețe de fier. El i-a lovit cu plăgi în țară, i-a ucis pe cei întâi născuți și le-a înecat armata (Exod 3-14). Dar chiar poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de disciplină. În ciuda lucrărilor uimitoare pe care Dumnezeu le-a înfăptuit înaintea ochilor lor, ei nu L-au crezut și s-au tot văicărit. Au refuzat să-și pună încrederea în faptul că Dumnezeul care le-a rupt lanțurile robiei ar putea să le umple burțile (Exod 16-17; Num. 11). Ei au refuzat să creadă că Dumnezeul care l-a lovit pe faraon ar putea să rezolve și problema vrăjmașilor ce se aflau înaintea lor (Num. 14).

Așa că Dumnezeu i-a învățat și i-a mustrat. El le-a acoperit toate nevoile, dar i-a și pedepsit. Le-a dat pâine atât cât aveau nevoie, așa încât să învețe să-și pună încrederea în El pentru pâinea de zi cu zi (Exod 16:13-30). El a condamnat acea generație să moară în pustie, permițându-le doar copiilor lor să ajungă în țara promisă – chiar copiii despre care israeliții credeau că Dumnezeu nu-i va proteja de vrăjmașii lor (Num. 14:13-38).

La limita intrării în țara promisă, Moise a însumat lecțiile pe care ei toți trebuiau să le tragă din această disciplină divină din exod și pustie:

„Să-L iubești dar pe Domnul, Dumnezeul tău, și să păzești totdeauna învățăturile Lui, legile Lui, rânduielile Lui și poruncile Lui. Recunoașteți astăzi – ce n-au putut recunoaște și vedea copiii voștri – pedepsele Domnului, Dumnezeului vostru, mărimea Lui, mâna Lui cea tare și brațul Lui cel întins, semnele Lui și faptele pe care le-a săvârșit în mijlocul Egiptului împotriva lui Faraon, împăratul Egiptului, și împotriva întregii lui țări. Recunoașteți ce a făcut El oștirii Egiptului, cailor lui și carelor lui, cum a făcut să vină peste ei apele Mării Roșii, când vă urmăreau, și i-a nimicit pentru totdeauna; ce v-a făcut în pustie, până la venirea voastră în locul acesta; ce a făcut lui Datan și lui Abiram, fiii lui Eliab, fiul lui Ruben, cum pământul și-a deschis gura și i-a înghițit, cu casele și corturile lor, și cu tot ce aveau în mijlocul întregului Israel. Căci ați văzut cu ochii voștri toate lucrurile mari pe care le-a făcut Domnul” (Deut. 11:1-7).

Dumnezeu a disciplinat atât Egiptul cât și Israelul, dar observați diferența: disciplina lui Dumnezeu față de Egipt a condus la distrugerea acestuia, pe când disciplina față de Israel a avut ca scop învățarea lor. Dumnezeu a pedepsit indivizi din Israel pentru a curăța răul din popor. De asemenea, Dumnezeu a pedepsit întreg poporul, dar prin acea disciplină i-a învățat să aibă încredere în El și să Îl asculte. Dumnezeu le-a dat Cele 10 Porunci pentru a-i „disciplina”, așa încât aceștia să-și conformeze viețile față de voia Lui (Deut. 4:36). El i-a testat în pustie, dându-le hrană numai în felul în care El ar fi putut, așa încât aceștia să se încreadă doar în El (Deut. 8:1-4).

Lecția? „Recunoaște dar în inima ta că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui” (Deut. 8:5).

Dumnezeu Își disciplinează poporul, așa încât aceștia să nu se bazeze pe ei înșiși și să nu alerge la dumnezei străini, ci să caute și să găsească totul în El.

3. LEGĂMÂNTUL MOZAIC: DISCIPLINA PENTRU A EVITA DISTRUGEREA

Dumnezeu Și-a condus poporul în țara promisă, le-a alungat vrăjmașii și i-a stabilit acolo. Prin legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul Israel la Sinai, prin Moise, El i-a făcut nu doar un popor, ci și o națiune (Exod 19:5-6). El le-a dat o lege care avea ca scop nu doar să asigure ascultarea lor, ci și să guverneze societatea lor. Sub legământul mozaic, Dumnezeu l-a făcut pe poporul Israel responsabil față de această Lege, și a autorizat guvernarea omenească asupra Israelului să impună sancțiuni potrivite pentru încălcarea legământului. Prorocii falși trebuiau uciși (Deut. 13:1-5), la fel ca și idolatrii (Deut. 13:6-18; 17:2-7). Scopul lui Dumnezeu prin autorizarea poporului de a-i ucide pe idolatri a fost să „scoți astfel răul [pe acel om rău, n.tr.] din mijlocul tău”. Dumnezeu i-a poruncit Israelului să îndepărteze, ca într-o intervenție chirurgicală, cancerul idolatriei, așa încât acesta să nu ajungă la metastază și să se dovedească fatal.

În legământul mozaic, Dumnezeu S-a folosit și de alte modalități de disciplină. Dacă poporul nu L-a ascultat, Dumnezeu l-a amenințat cu boala și înfrângerea în fața inamicilor (Lev. 26:14-17). Dacă aceștia nu doreau să se pocăiască, Dumnezeu promitea o disciplină și mai aspră, prin nenorociri aduse asupra Pământului și prin zdrobirea tăriei lor (Lev. 26:18-20). Consecințe și mai grave aveau să se abată asupra lor dacă poporul persista în răzvrătire (Lev. 26:21-39; v. „disciplina” în v. 23, 28).

Toată această disciplină era gândită pentru a evita dezastrul exilului. Dumnezeu Își disciplina poporul pentru a le oferi o cale de scăpare din fața unei judecăți mai mari.

Pe scurt, ideea principală legată de Israel sub legământul mozaic era aceasta: Dumnezeu Își adunase un popor. El îi adunase într-un loc pe care îl pregătise pentru ei și i-a plantat acolo (Exod 15:17). El a locuit printre ei în Cortul întâlnirii și mai târziu în Templu (Exod 29:45-46; 40:34-38; 1 Împ. 8:10-12). El a umblat printre ei (Lev. 26:12).

Sună familiar? Ar trebui. Israel a fost un nou Adam, într-un nou Eden, cu o țintă nouă de ascultare și cu o părtășie intimă, de durată, cu Dumnezeu.

4. EXILUL: DISCIPLINA CA PEDEAPSĂ, DAR CU SCOPUL RESTAURĂRII

Totuși, Israelul a ratat ținta. Pe parcursul a sute de ani, cu avertismentele a numeroși profeți, poporul L-a respins constant pe Dumnezeu și a refuzat să facă voia Lui. De aceea, în final, Dumnezeu a pus în aplicare sancțiunile legământului, mai întâi asupra Israelului, în partea de nord, după care în Iuda, la sud (v. Lev. 26; Deut. 28; 1 Împ. 17:1-23; 25:1-21).

Întrucât Israel a refuzat să își pună credința în Dumnezeu și să Îl asculte, Dumnezeu a adus asupra lor un fel de pedeapsă capitală (Lev. 28:38; Deut. 4:27). El i-a alungat. I-a trimis departe către răsărit, în afara ținutului Său și departe de prezența Lui.

Profetul Ieremia descrie pedeapsa exilului ca pe o disciplină. Această pedeapsă este retributivă, da, dar ea țintește în același timp și recuperarea lor:

„De aceea, nu te teme, robul Meu Iacov, zice Domnul; și nu te speria, Israele! Căci te voi izbăvi din țara cea depărtată, și îți voi izbăvi sămânța din țara în care este roabă; Iacov se va întoarce iarăși, va avea odihnă și liniște; și nu-l va mai tulbura nimeni. Căci Eu sunt cu tine, zice Domnul, ca să te izbăvesc; voi nimici pe toate neamurile printre care te-am risipit, dar pe tine nu te voi nimici; te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit” (Ier. 30:10-11; cf. 46:28)

Exilul Israelului și al lui Iuda este o pedeapsă dreaptă și cuvenită (cf. Osea 7:12; 10:20). Totuși, scopul lui nu este distrugerea, ci restaurarea. Dumnezeu va devasta țările care au găzduit poporul Său răsfirat, și totuși poporul Său va avea această nădejde: „Căci Eu sunt cu tine, zice Domnul, ca să te izbăvesc”. La fel cum Dumnezeu l-a smerit pe faraon, dar a răscumpărat și a mustrat poporul Său, aici Dumnezeu făgăduiește distrugerea națiunilor, și totuși eliberarea prin disciplină a poporului Său.

Efraim strigă în exil: „M-ai pedepsit, și am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug; întoarce-mă Tu, și mă voi întoarce, căci Tu ești Domnul, Dumnezeul meu!” (Ier. 31:18). Iar Dumnezeu va răspunde acelei rugăciuni.

Dumnezeu promite distrugerea finală și totală a popoarelor care Îl ignoră. Totuși, Dumnezeu Își disciplinează poporul cu devastarea exilului pentru a-i restaura înapoi în părtășia cu El, în pocăință și sfințenie. Dar cum are loc acest lucru?

5. NOUL LEGĂMÂNT, NOUA PUTERE, NOUA DISCIPLINĂ

Legământul mozaic cerea ascultare, dar nu oferea puterea de a asculta. Noul legământ avea să aducă toate aceste lucruri:

„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinții lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din țara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soț asupra lor, zice Domnul”.

„Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăța pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ,Cunoaște pe Domnul!’ Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:31-34; cf. 32:37-41; Isaia 54:13; Ezec. 11:16-20; 36:22-36; 37:15-28; 39:25-29).

Noul legământ va face ceea ce Legea n-ar fi putut: să asigure ascultarea din toată inimă a întregului popor al lui Dumnezeu.

Cum este pus în aplicare acest nou legământ? Prin moartea ispășitoare a lui Hristos, prin învierea Lui, și prin darul dătător de viață al Duhului Sfânt. Noul legământ dă o putere nouă. Poporul lui Dumnezeu este acum un popor nou, renăscut și locuit în interior de Duhul Sfânt dătător de putere. Poporul lui Dumnezeu reflectă acum slava lui Dumnezeu înaintea popoarelor într-un fel autentic, caracteristic, chiar dacă imperfect.

Acest nou legământ, care aduce o putere nouă, vine și cu o disciplină nouă. Dumnezeu Își disciplinează și astăzi poporul prin persecuții și acte de providență dificile, tăind legăturile noastre cu lumea și întărind alipirea noastră de făgăduințele Lui (Evrei 12:5-11). Dumnezeu Își disciplinează poporul pentru păcat, chiar până la punctul în care aduce moartea (F.A. 5:1-11; 1 Cor. 11:27-31). Ca și înainte, scopul este acela de a lua aminte la disciplina lui Dumnezeu acum, așa încât să scăpăm în final de judecată, în viitor: „Dar când suntem judecați, suntem pedepsiți de Domnul, ca să nu fim osândiți odată cu lumea” (1 Cor. 11:32).

Dar El aduce și mijloace noi de păstrare a purității poporului Său. În plus față de darul interior al Duhului Sfânt, Dumnezeu oferă și suportul exterior al responsabilității față de biserică. Cei care pretind acum că sunt poporul lui Dumnezeu, dar ale căror vieți contrazic pretenția lor, sunt avertizați, îndemnați, mustrați și, dacă este necesar, excluși din calitatea de membri ai bisericii (Matei 18:15-17; 1 Cor. 5:1-13; 2 Cor. 2:5-8; Tit 3:10-11).

Sub noul legământ, idolatrii nu mai sunt uciși, ci excluși. Biserica are puterea cheilor Împărăției, nu sabia. La fel ca în cazul disciplinei lui Dumnezeu asupra Israelului din pustie, din țara lor și din exil, scopul nu este distrugerea, ci pocăința și restaurarea. Pavel denumește excluderea din biserică „pedeapsă” (2 Cor. 2:6), dar această pedeapsă are ca scop transformarea: pocăința înnoită și astfel părtășia reluată cu Dumnezeu și cu poporul Lui.

N-ar trebui să ratăm să vedem legătura dintre noutatea legământului și această nouă formă a disciplinei. Învățătura Noului Testament cu privire la disciplina bisericii pleacă de la prezumția că membrii bisericii mărturisesc credința în Hristos și că viețile lor, în general, se vor alinia acelei pretenții. Când viața cuiva subminează fundamental pretenția de credință a acelei persoane, răspunsul Noului Testament nu este că „… biserica este un trup mixt. Credincioșii și necredincioșii vor exista întotdeauna în biserică alături, asemenea grâului și neghinei, până la judecata finală”.

Terenul pe care credincioșii și necredincioșii rămân împreună până la judecată nu este biserica, ci lumea (Matei 13:38). Disciplina bisericii nu doar protejează puritatea acesteia, ci pleacă de la prezumția necesității purității bisericii. Cu alte cuvinte, învățătura Noului Testament cu privire la disciplină pleacă de la prezumția că biserica trebuie să fie compusă din cei care mărturisesc credibil credința lor în Hristos: cei care spun că au credința în Isus și ale căror vieți, atât cât putem avea abilitatea de a discerne, confirmă mai degrabă acea pretenție decât să o contrazică.

6. FINALUL ISTORIEI: FĂRĂ DISCIPLINĂ, DAR CU DOUĂ DESTINAȚII FINALE

Până la întoarcerea lui Hristos, trăim într-o stare de tensiune. Poporul lui Dumnezeu primește puterea, prin acest nou legământ al Lui, ca să își pună nădejdea în făgăduințele Lui și să asculte de poruncile Lui, și totuși ei nu fac asta într-un fel perfect. Bisericile lui Dumnezeu ar trebui să fie compuse din oameni care Îl mărturisesc credibil pe Hristos – și totuși unii se vor dovedi falși (1 Ioan 2:19).

Dar, în acea zi finală, poporul lui Dumnezeu nu va mai avea nevoie de disciplină. Îl vom vedea față în față pe Hristos, și vom fi asemenea Lui (1 Ioan 3:1-2). Disciplina de acum a lui Dumnezeu asupra poporului Său – fie că este vorba despre disciplina formativă a învățării și educării, de disciplina corectivă a mustrării sau excluderii, sau de disciplina providențială a persecuției și greutăților – toată are ca obiectiv asemănarea noastră cu Hristos, care va ajunge într-o zi la perfecțiune. Disciplina poporului lui Dumnezeu de către El de-a lungul istoriei a avut întotdeauna ca scop restaurarea și transformarea lor și, într-o zi, acea transformare va fi completă.

În același timp, în aceeași zi, Dumnezeu va pune în aplicare și o separare finală. El va face o excludere ireversibilă. La fel cum Adam și Eva au fost alungați din Eden, cum Israelul a fost exilat din țara lor, tot așa toți cei care nu își pun încrederea în Hristos și nu Îl urmează, toți cei care persistă în păcat, vor fi excluși din noua creație a lui Dumnezeu, și asta pentru totdeauna:

„Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții, și să intre pe porți în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli, și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună!” (Apoc. 22:14-15).

ÎNVĂȚĂMINTE

Ce ne învață această relatare a disciplinei pe care Dumnezeu a administrat-o poporului Său? Am selectat trei lucruri esențiale, trei lecții pe care le putem învăța.

În primul rând, până să ajungem la judecata finală, orice act al disciplinei divine are ca scop reformarea și înnoirea poporului Său. Nicio judecată a Lui nu este finală cât trăim aici, pe Pământ.

De-a lungul istoriei lui Dumnezeu cu poporul Său adesea rătăcitor, El S-a folosit adesea de disciplină într-un efort de a ne despărți de nebunia păcatului. De fiecare dată, obiectivul a fost pocăința și înnoirea spirituală. În mod asemănător, când excludem pe cineva din biserică, noi nu pronunțăm condamnarea finală a acelei persoane, ci o avertizăm cu privire la ce ar putea însemna acea judecată finală. A exclude pe cineva din calitatea de membru al bisericii nu înseamnă a pronunța condamnarea finală, ci a căuta să îndemnăm acea persoană să o evite. Atunci când excludem pe cineva, trebuie să continuăm să lucrăm, să ne rugăm și să sperăm la pocăința, înnoirea și restaurarea ei.

În al doilea rând, chiar și prin disciplinarea poporului Său, Dumnezeu face deosebire între acesta și lume. În Ieremia, Dumnezeu le promite popoarelor o distrugere finală, pe când poporului Său îi promite un nou început. Aceasta este o prevedere temporară a destinelor veșnice. Toți cei ce se împotrivesc lui Dumnezeu se vor întâlni cu „distrugerea finală” prin pedeapsa veșnică. Toți cei ce își pun încrederea în Hristos, vor experimenta noul început al noii creației, pentru veșnicie.

În al treilea rând, Dumnezeu „ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (Evrei 12:10). Disciplina lui Dumnezeu este bună pentru noi. Ea are ca scop binele nostru mai mult decât ne imaginăm noi. Noi avem nevoie constantă să ni se aducă aminte că providența mai aspră a lui Dumnezeu nu înseamnă că El ar avea inima rece. Dacă Dumnezeu folosește măsuri aspre, ar trebui să ne uităm la inimile noastre împietrite, nu să Îl învinuim pe El. Betonul nu poate fi spart decât cu ciocanul.

Dragostea nu este întotdeauna plăcută, blândețea nu este întotdeauna indulgentă, iar toleranța nu este întotdeauna o virtute. „Nu” este adesea cel mai iubitor cuvânt pe care un părinte, un păstor sau o biserică îl poate spune. Și dacă acel nu este ignorat, atunci nu este un act de cruzime, ci unul de dragoste să urmăm exemplul lui Dumnezeu și să ascultăm de învățăturile Lui, prin a disciplina acum pe cineva, în nădejdea ca acea persoană să fie mântuită în ziua de apoi.

Despre autor: Bobby Jamieson este păstor asociat la Capitol Hill Baptist Church în Washington DC și autorul cărților Understanding Baptism și Understanding the Lord’s Supper.