Evoluția este o chestiune care ține de filozofie, nu de biologie

Un gânditor influent

Publicarea operei lui Darwin, Originea Speciilor[1] a fost un lucru la fel de revoluționar pe cât a fost publicarea operei lui Copernic, Despre revoluția sferelor cerești. Totuși, pe cât de revoluționară a fost trecerea de la geocentrism la heliocentrism, ea pălește prin comparație cu impactul avut de ideile lui Darwin. Numele lui a devenit sinonim cu termenul evoluție, deși teoriile evoluției s-au folosit de lucrarea lui, și deși nu există nicio „teorie” monolitică, unitară, a evoluției, ci multiple teorii cu nuanțe variate. Altfel spus, ideea de evoluție a evoluat ea însăși și a trecut prin variate schimbări, dar numele lui Darwin a rămas central în acestă dezvoltare a teoriei.

Este normal să ne așteptăm să apară o legătură între științele naturale și istorie. Istoria nu tratează doar activitățile ființelor omenești de a lungul timpului, ci și relaționarea dintre aceste activități și tărâmul naturii. Înțelegerea cuiva legată de originea universului (cosmogonia), despre natură (cosmologia) și epocile istorice are un impact profund asupra antropologiei și teologiei acelei persoane. În aceste două domenii, lucrarea lui Darwin a produs cea mai mare criză.

Darwin și teologia

Problema originii omului devine una care suscită emoții puternice, astfel că ea a alimentat binecunoscutul proces Scopes și controversele mai recente legate de predarea creaționismului în școlile publice. Dacă revoluția copernicană a creat o prăpastie între știință și religie, revoluția lui Darwin a amplificat această prăpastie, transformând-o imposibil de trecut într-un canion imposibil de trecut.

Trebuie spus în primul rând că în această controversă este în joc demnitatea ființelor omenești. Dacă, așa cum susțin unii, omul a apărut nu datorită inteligenței și acțiunii divine, ci din cauza forțelor impersonale ale naturii, problema demnității umane devine acută. Demnitatea prezentă a omului este inseparabil legată de trecutul și viitorul lui, de originea și destinul său.

Ca în diverse forme de nihilism și existențialism pesimist, problema originii este esențială. Un filozof a reflectat asupra faptului că omul este doar un germen matur. El a apărut cu noroc dintr-un soi de mucus primar și stă precar pe marginea unei rotițe dintr-o roată dințată a unei vaste mașinării cosmice sortite anihilării. Dacă provenim într-adevăr din abisul non-ființei și suntem aruncați neîncetat înapoi în acest abis, ce valoare, valoare sau demnitate mai avem? Dacă originea și destinul nostru sunt lipsite de sens, cum ar fi posibil ca viețile noastre să aibă acum vreun sens? A-i atribui demnitate unui astfel de accident cosmic, care este în cel mai bun caz ceva animalic, înseamnă să cedăm în fața formelor melancolice de proiecție a dorințelor și în fața unei naivități filozofice. Acest lucru a fost înțeles clar de oameni precum Friedrich Nietzsche, Jean-Paul Sartre și alții.

Evoluția radicală are un farmec salutar pentru unii, pentru că ea elimină amenințarea unui Judecător suprem, în fața căruia vor da socoteală pentru viețile și comportamentul lor. Dacă teoria evoluției radicale ar fi corectă, atunci nu avem de ce să ne temem de un astfel de judecător. Simplii germenii crescuți nu sunt responsabili moral în niciun fel. Totuși, prețul acestei fugi de răspundere este „pasiunea inutilă” a lui Sartre. Pe scurt, dacă nu suntem responsabili în cele din urmă pentru viețile noastre, atunci viețile noastre nu contează și nu pot conta în final.

În 1831, Charles Darwin a pornit într-o călătorie în jurul lumii pentru a face observații științifice și cercetări empirice. El a luat în acea călătorie cartea lui Charles Lyell, Principles of Geology [Principii de geologie],[2] o apărare lucidă a teoriei geologiei uniformitarianiste. Uniformitarianismul s-a plasat cu înverșunare împotriva teoriilor catastrofismului, care au ridicat problema serioasă a vârstei Pământului. Geologia uniformitarianistă implică un Pământ vechi de milioane de ani pentru a explica schimbările profunde ale rocilor și solului, ridicarea și coborârea munților, și alte astfel de procese geologice.

Designul fără un designer, ca și scopul fără țintă, ridică problema inteligenței.

Darwin a lăudat cartea lui Lyell și influența acesteia asupra gândirii sale. Aflat în apropiere de Tahiti în călătoria sa, Darwin și-a elaborat teoria despre formarea atolilor de corali. Darwin susținea cu convingere că, deoarece coralii vii au nevoie de lumina soarelui și nu pot trăi la o adâncime mai mare de 30 m, formarea straturilor de corali într-un atol trebuie să dureze mult timp și nu poate, nici chiar și prin tulburări catastrofale, să se producă instantaneu.

În 1859, Darwin a publicat Originea speciilor. El începuse să lucreze la ea din 1839 și practic o finalizase până în anul 1844. El a reținut-o de la publicare timp de 15 ani, probabil fiindu-i teamă de indignarea pe care ar fi putut să o provoace. În acea carte, el teoretizează spunând că toate organismele vii de pe Pământ au provenit dintr-o singură formă primordială de viață. Din această singură sursă, toate formele de viață au evoluat și continuă să evolueze. Aceasta este esența macro-evoluției. Acest lucru diferă de micro-evoluție, care limitează evoluția la schimbări și adaptări în cadrul unui grup de specii.

Premisele majore ale lui Darwin

În lucrarea sa, Coming of Age in the Milky Way, Timothy Ferris citează cele trei premise majore ale teoriei lui Darwin:

Premisa nr. 1. Fiecare membru al unei specii anume este diferit. Unicitatea fiecărui individ este confirmată astăzi cu siguranță în studiul speciilor.

Homo sapiens. În vremurile moderne, se știe că elementele distinctive individuale sunt legate de codul genetic. Pentru a dovedi identitatea unei persoane, studiul criminalistic preferă acum ADN-ul în locul unor tehnici de identificare precum amprentarea. În Anglia secolului al XIX-lea a apărut un interes tot mai mare pentru creșterea animalelor și hibridizarea plantelor. Socrul lui Darwin era un crescător de animale interesat de felul în care anumite caracteristici individuale ar putea fi transmise la generația următoare. Bunicul lui Darwin, Erasmus Darwin, a scris o carte intitulată Zoonomia[3] (The Laws of Organic Life), în care susținea că toate formele de viață ar fi putut evolua dintr-un strămoș comun.

Premisa nr. 2. Toate ființele vii tind să producă mai mulți urmași decât poate susține mediul înconjurător. Acest lucru îi face pe unii să vadă în natură (sau în Dumnezeu) o anumită risipă sau exces. Doar un procent dintre insectele, animalele, peștii și alte forme de viață care se nasc trăiesc suficient de mult timp pentru a ajunge să se reproducă. Chiar și în reproducerea umană, deși ovulul femelei este fertilizat de un singur spermatozoid, o singură ejaculare masculină poate conține milioane de spermatozoizi. De ce este considerată aceasta o risipă? (O modalitate mai optimistă este să vedem acest lucru nu în termeni de risipă, ci de siguranță. Dacă 999.999 de spermatozoizi sunt „irosiți” pentru a asigura fertilizarea unui singur ovul, acest lucru indică un impuls puternic spre supraviețuirea și continuitatea speciei). Acest lucru l-a determinat pe Darwin să treacă la a treia sa premisă, care implică procesul de „selecție naturală”.

Premisa nr. 3. Diferențele dintre indivizi, combinate cu presiunile de mediu, afectează probabilitatea ca un anumit individ să supraviețuiască suficient de mult timp pentru a-și transmite trăsăturile genetice mai departe.

Un exemplu sunt moliile de mesteacăn de lângă Manchester, Anglia. De-a lungul secolului al XVIII-lea, toate moliile colectate în regiune erau palide la culoare. În 1849, a fost prinsă o singură molie neagră. Până în anul 1880, moliile negre erau majoritare. De ce? Ce a schimbat echilibrul între molii? Darwin nu s-a uitat către o putere sau o slăbiciune inerentă a moliilor, ci către schimbările în procesele din mediul înconjurător. În Manchester, revoluția industrială a constituit o forță exterioară care a schimbat mediul de viață pentru molii. Funinginea din fabrici a înnegrit trunchiurile copacilor, lipsind moliile originale de beneficiile camuflajului și scăzându-le populația. Copacii mai întunecați au oferit însă un camuflaj mult mai bun celor câteva molii negre, așa că ele s-au înmulțit exponențial. Când legile antipoluare au intrat în vigoare, funinginea s-a spălat încet de pe copaci și populația de molii de culoare mai deschisă și-a revenit.[4]

Darwin și macro-evoluția

Plecând de la aceste premise de bază, care au beneficiat de coroborarea datelor empirice, s-a putut dezvolta o teorie mult mai complexă și de anvergură. Darwin a conchis că selecția naturală nu doar că determină schimbări în cadrul speciilor, ci ea duce și la apariția de noi specii. Macro-evoluția cere ca noi specii să evolueze din specii diferite. Aceasta este ceea ce a provocat o astfel de controversă și a ridicat spectrul oamenilor despre care s-a crezut că provin din animale sălbatice.

Unii susțin că macro-evoluția nu mai poate fi denumită teorie sau ipoteză, ci ar trebui privită ca un fapt incontestabil. Acest lucru reflectă zelul aproape religios care însoțește teoriile actuale, care rivalizează în intensitate cu zelul religios care li se opune.

Cu toate acestea, rămân multe de discutat despre teoria evoluționistă. La urma urmei, originea speciilor biologice nu este atât o chestiune de natură biologică, pe cât una care ține de istorie. Faptul că organismele din această lume dovedesc schimbarea nu este nimic nou. Acest lucru a fost evident pentru Thales și a fost un adevăr și pentru Heraclit. Întrebarea legată de felul în care devenirea se leagă de ființă este la fel de veche pe cât este filozofia. Cum și de ce devenirea este dinamică a fost o preocupare perenă pentru filozofi.

Noi auzim frecvent spunându-se că înțelegerea noastră modernă despre natura organismelor vii dovedește existența macro-evoluției. Așa cum ni se spune, faptul că toate ființele vii sunt compuse din aceeași substanță de bază, cum ar fi aminoacizi, proteine și așa mai departe, dovedește că toată viața provine din aceeași sursă. Dar a conchide ceva despre sursa comună plecând de la premisa substanței comune este un raționament eronat. Substanța comună nu necesită o sursă comună mai mult decât ar dovedi apariția unui lucru după altul că primul l-a cauzat pe al doilea (eroarea post hoc).

Teoriile evoluționiste presupun de obicei că toate schimbările implicate în mutații, selecția naturală și alte astfel de procese fac parte dintr-o spirală ascendentă a progresului. Un astfel de „progres” sugerează un scop sau un sens. Dar aceasta implică o prezumție teleologică sau de design. Designul fără un designer, ca și scopul fără țintă, ridică problema inteligenței.

De ce nu presupun astfel de teorii ale schimbării că schimbările sunt în natura lor regresive sau involutive? De ce să nu considerăm pur și simplu că aceste schimbări sunt lipsite de sens? Examinând aceste întrebări, vedem rapid că, în esență, evoluția nu este o chestiune care să țină atât de mult de biologie, pe cât ține de filozofie.

Acest articol este adaptat după cartea Ideile au consecințe. Cum să înțelegi conceptele care au modelat lumea noastră de R. C. Sproul.

This article was translated by permission from the original English article published by Crossway.

---

[1] Charles Darwin, The Origin of Species, ed. Gillian Beer, Oxford World’s Classics (New York: Oxford University Press, 1998).

[2] Charles Lyell, Principles of Geology, 3 vols. (1832; reprint New York: Cramer, 1970).

[3] Erasmus Darwin, Zoonomia; or, The Laws of Organic Life, 2 vols. (Philadelphia: Dobson, 1797).

[4] Timothy Ferris, Coming of Age in the Milky Way (New York: Morrow, 1988), 236-38.