Pe cât este de dorit ca bisericile noastre să nu fie nevoite să apeleze la excomunicare, pe atâta este necesar ca, în special în vremurile noastre, să recunoaștem că auzim extrem de rar – sau chiar deloc – de situaţii în care bisericile au fost nevoite să o folosească. Cu toate acestea, majoritatea predicatorilor admit că absenţa practicării disciplinei în bisericile evanghelice reprezintă una din cauzele principale ale crizei lumii evanghelice contemporane. 

După vremea bisericii primare, nu a existat altă perioadă din istoria creștinismului care să fi fost caracterizată de aplicarea corectă și promptă a excomunicării decât perioada puritană, perioadă în care biserica s-a remarcat prin puritate, zel, închinare ferventă, dragoste pentru adevăr și pasiune a credincioșilor pentru o trăire curată, spre gloria lui Dumnezeu.

Deși au fost și alţi autori care au tratat problema excomunicării de-a lungul istoriei, geniul lui John Owen iese în evidenţă în tratarea atentă a implicaţiilor excomunicării și a felului cum ea trebuie aplicată pentru a evita atât excesele, cât și delăsarea în biserici.

Este remarcabil limbajul deschis, fără menajamente, al lui Owen, dar și claritatea în a trata cu grijă aspectele practice ale excomunicării.

Referindu-se la implicaţiile faptului că excomunicarea este o poruncă divină lăsată autorităţii bisericii asupra eficienţei acesteia, John Owen scria: “Există o eficienţă asociată excomunicării în ceea ce priveşte cercetarea conştiinţelor oamenilor, în a face ca păcatele lor să rămână vii în memoria lor, în a determina mortificarea sau distrugerea eului, în vindecarea şi recuperarea păcătoşilor, pe care nimic altceva decât autoritatea unei porunci divine nu o poate da”. 

Introducere
Capitolul 1. Excomunicarea – practică a bisericii nou-testamentale
Capitolul 2. Ordinea și modalitățile de excomunicare
Capitolul 3. Aspecte importante în excomunicare