Educația și moralitatea civică, doi dușmani ai înțelepciunii autentice

Adevărul că înțelepciunea autentică se găsește doar în Hristos va fi evident când ne gândim la insuficiența și deșertăciunea oricărui alt lucru care pretinde că este înțelepciune. Există două lucruri din lume care intră în această categorie: (1) Educația sau literatura, care include îndemânarea și cunoașterea în arte, științe, limbi și istorie; (2) priceperea și îndemânarea în purtarea noastră în raport cu alții, în treburile civile spre binele public, ceea ce este considerată cea mai lăudabilă virtute în tărâmul natural. În acest sens, voi demonstra pe scurt următoarele două adevăruri: (a) aceste două lucruri sunt cu totul inadecvate pentru a atinge scopurile specifice pe care le au în vedere; (b) chiar și când sunt luate în considerare în conjuncție și împreună cu cea mai înaltă dezvoltare a lor, ele nu pot atinge țelul suprem autentic al înțelepciunii. Ambele considerații afirmă în final supremația lui Isus Hristos.

Educația și cunoașterea în arte, științe, limbi și istorie

Să începem cu prima dintre acestea, în particular în relație cu primul nostru punct. Educația în sine, chiar dacă ar fi acumulată într-un singur individ, este incapabilă să atingă țelul specific pentru care ea pretinde că există. Acest fapt face ca educația să fie zadarnică și chinuitoare.

Scopul suprem al educației (deși deseori este trecut cu vederea, pentru că atenția oamenilor este îndreptată către țeluri false, ceea ce îi face să se abată de la țelul adevărat) nu este altul decât să aline unele dintre blestemele care au venit asupra noastră ca rezultat al păcatului. Educația este încercarea sufletului de a se lupta cu blestemul păcatului.

Când a fost creat, Adam a fost înzestrat complet cu toată cunoașterea necesară pentru atingerea țelului suprem al omului, cu excepția lucrurilor care nu existau în acea vreme, nici în ele însele și nici în vreo cauză naturală, precum limbile sau evenimentele istorice. Priceperea lui nu avea nicio limitare, și cu atât mai puțin întuneric, care să necesite efortul de a îmbunătăți sau actualiza înțelegerea generală a lucrurilor de către el. În ce privește cunoașterea naturii, acest lucru este evident din faptul că le-a dat nume potrivite tuturor viețuitoarelor (motivele specifice nu ne sunt cunoscute). Pe baza acceptării numelor date de el lucrurilor și menționate în Scriptură, și a faptului că sensul lor rămâne evident, reiese clar că el le-a dat nume pe baza unei înțelegeri profunde a naturii acelor lucruri. De aceea, Platon a observat că cel ce le-a dat la început nume lucrurilor a fost cel mai înțelept om și a avut o înțelepciune mult superioară unui simplu muritor. Dacă cea mai înțeleaptă persoană în viață sau o mulțime a tuturor oamenilor înțelepți din lume ar încerca să le dea nume tuturor viețuitoarelor potrivit naturii și trăsăturilor lor, aceștia și-ar da seama imediat de limitările lor. Adam a fost creat perfect cu scopul de a stăpâni peste viețuitoare și ca să trăiască pentru Dumnezeu, iar acest lucru n-ar fi putut să fie realizat fără cunoașterea naturii acelor viețuitoare și a voii lui Dumnezeu. Totuși, din cauza păcatului, toată această cunoaștere s-a pierdut, iar înmulțirea limbilor a devenit un blestem ca o consecință a răzvrătirii care a urmat (Gen. 11:3). Întreg scopul educației a ajuns să fie despărțirea sufletului de consecințele acestui blestem. Ignoranța, întunericul, orbirea, pierderea familiarității cu lucrările lui Dumnezeu (deopotrivă cele spirituale și cele naturale), înstrăinarea cauzată de înmulțirea limbilor, zbuciumul patimilor și simțămintelor, și nenumăratele prejudecăți aducătoare de confuzie au rezultat toate din păcat.

Așadar, țelul și scopul suprem al educației este de a îndepărta și alina aceste efecte – să despartă mintea de raționamentul ei decăzut, să recapete familiaritatea cu lucrările lui Dumnezeu și să depășească repercusiunile blestemului înmulțirii limbilor. Acesta este obiectivul ei. Orice om care umblă după un alt țel în educație vânează pur și simplu după corbi și strânge scoici fără valoare. Fără să merg cu discuția în detaliile legate de deșertăciunea și tulburarea sufletului, alături de nenumăratele rele asociate cu această umblare, eu spun simplu că, în sine, educația nu constituie o cale suficientă pentru atingerea acestui scop. Această insuficiență este scrisă pe fruntea ei într-un fel în care nu se poate șterge. În această privință, aș vrea să fac câteva observații.

(1) Cunoașterea care caută să fie recăpătată i-a fost dată omului ca să umble cu Dumnezeu, mergând către țelul supranatural pentru care omul a fost creat. După ce omul a fost înzestrat cu toate facultățile lui, i-a fost dată legea vieții și a morții ca să poată înțelege scopul pentru care el a primit aceste facultăți. De aceea, în Adam, cunoașterea a fost spiritualizată și sfințită. Chiar și cunoașterea pe care el a avut-o prin natura sa, în termenii sursei și scopului ei, era spirituală.

(2) Pierderea acestei cunoașteri este parte din blestemul care a căzut asupra noastră din cauza păcatului. Orice ne-ar lipsi prin comparație cu starea primului om în inocență, fie în termenii pierderii binelui, fie în cei ai adăugării răului, este consecința blestemului ce vine din păcat. Mai mult, orbirea, ignoranța, întunericul și moartea care ne sunt date în starea noastră firească cuprind lucrurile despre care discutăm aici.

Pe baza acestor două considerații, rezultă foarte clar că educația, în sine, nu poate atinge țelul pe care îl urmărește.

Cunoașterea pe care educația o descoperă (care, drept vorbind, este foarte limitată, slabă, obscură, imperfectă și nesigură, și slujește deseori doar la alimentarea certurilor și a împotrivirii între oameni, întunecând astfel rațiunea) nu este nici în cea mai mică măsură spiritualizată sau adusă în acord cu scopul original al trăirii pentru Dumnezeu și cu Dumnezeu. Acest lucru trece dincolo de ceea ce ea poate face. În această privință, apostolul ne asigură că rezultatul final al umblării omului după cunoaștere este întuneric și nebunie (Rom. 1:21-22). Ce au reușit să facă cercetările profunde, disputele subtile, raționamentele ascuțite și descoperirile remarcabile ale lui Socrates, Platon, Aristotel și alții în termenii scopului specific despre care vorbim? Apostolul afirmă că „ei au înnebunit”. Chiar și cel ce este universal recunoscut ca fiind culmea înțelepciunii între ei, pentru care viața a fost o binecuvântare fără egal, a murit ca un nebun, jertfindu-i un cocoș lui Esculap.[1] Un alt apostol ne asigură că doar Isus Hristos este „adevărata Lumină” care ne iluminează (Ioan 1:9), și nimeni nu deține adevărata lumină fără El. După toată educația și cunoașterea acumulată de omenire, fără o legătură nemijlocită cu Hristos, oamenii rămân firești și nu pot înțelege lucrurile lui Dumnezeu. Lumina lor este încă întuneric, și cât de mare este acest întuneric! (Matei 6:23). Doar Domnul Isus, uns pentru a le deschide ochii orbilor, poate spiritualiza un concept și îl poate aranja într-o manieră care să Îl glorifice pe Dumnezeu.

În ciuda tuturor eforturilor lor, oamenii sunt încă orbi și în întuneric, necunoscând nimic așa cum ar trebui să cunoască. Sunt foarte conștient de felul cum cei ce au acumulat o astfel de cunoaștere sunt înclinați să spună, cu un mare dispreț față de alții, „oare și noi suntem orbi?” Cu toate acestea, Dumnezeu a zdrobit mândria lor, spunând: „Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul?” (1 Cor. 1:20). Mă voi înfrâna să adaug lucrurile de care Pavel ne avertizează mai apoi, aparent condamnând filozofia ca fiind în stare să arunce sufletele în adânc, sau ceea ce Tertulian și alți scriitori antici au avut de spus pe acest subiect. Sunt convins că ei nu s-au opus folosirii adevărate și beneficiilor filozofiei, ci abuzului ei.

Chiar dacă cineva ar ajunge la vârful cunoașterii și educației, fără Hristos, acel om se află la fel de mult sub blestemul orbirii, ignoranței, prostiei și nebuniei pe cât este cel mai sărman și mai ignorant suflet din lume.

Întunericul și ignoranța pe care educația caută să le alunge, fiind un blestem asupra noastră, nu pot fi îndepărtate sau micșorate nici în cea mai mică măsură prin același blestem. Chiar dacă cineva ar ajunge la vârful cunoașterii și educației, fără Hristos, acel om se află la fel de mult sub blestemul orbirii, ignoranței, prostiei și nebuniei pe cât este cel mai sărman și mai ignorant suflet din lume. Blestemul nu poate fi ridicat decât de Acela care a fost făcut blestem pentru noi. Nicio consecință penală [adică pedeapsă ca urmare a încălcării Legii, n.tr.] nu poate fi îndepărtată decât de Cel asupra căruia au fost puse toate păcatele noastre ca pedeapsă. Acest blestem devine mai apăsător pe măsură ce mintea devine mai pricepută și abilă, întărindu-se în împotrivirea ei față de Dumnezeu. Tot ceea ce educația reușește să facă [în omul necredincios, n.tr.] este să împietrească mândria și să hrănească răzvrătirea împotriva Domnului Isus Hristos. De aceea, această cunoaștere eșuează să își atingă scopul specific și nu poate constitui înțelepciunea de substanță pe care noi o căutăm.

Tot ceea ce educația reușește să facă în omul necredincios este să împietrească mândria și să hrănească răzvrătirea împotriva Domnului Isus Hristos.

Există diverse alte aspecte care pot foarte ușor să păteze reputația acestei înțelepciuni din cauza complexității, dificultății, incertitudinii ei și a naturii ei nesatisfăcătoare, conducându-i pe cei ce o caută tocmai către lucrurile pe care ei pretind că vor să le evite prin educație: orbirea și nebunia. Ea poate fi etichetată pe bună dreptate ca „deșertăciune și goană după vânt” (Ecl. 1:14). Sper că nu este nevoie să adaug altceva ca să dovedesc că eu prețuiesc mult și respect educația. Intenția mea este pur și simplu să o supun cu smerenie înaintea lui Isus Hristos și să pun cununa doar pe capul Lui.

Priceperea și îndemânarea în purtarea noastră publică, sau moralitatea civică

Acum să analizăm al doilea aspect al celei mai alese înțelepciuni în afara lui Hristos, care ține de priceperea și abilitatea în gestiunea treburilor publice. Nu există nimic mai magnific, și totuși mai pieritor, decât acesta, și nimic mai benefic spre binele comun al omenirii. Scopul imediat al acestei priceperi și abilități este păstrarea ordinii și a limitelor în lumea rațională, demarcând cercuri în jurul ființelor omenești și împiedicându-le să treacă aceste limite desemnate pentru ele și să producă tulburare și distrugeri unii altora. Toate tulburările și toată discordia izvorăsc din dezordine și din încălcarea drepturilor, obiceiurilor, intereselor și a limitelor relațiilor dintre oameni. Țelul suprem al întregii înțelepciuni pământești este să ne asigurăm că toate lucrurile funcționează în sfera potrivită, minimizând interferența între aceste sfere la fel cum corpurile cerești se mișcă în armonie, în ciuda mișcărilor lor diverse și variate. Țelul specific al acestei înțelepciuni este să păstreze totul în limitele rânduite pentru fiecare lucru.^[2]

Ar fi destul de simplu să demonstrez că toată priceperea și abilitatea în această privință, dincolo de problemele care apar în decursul căpătării ei și de dezamăgirea care vine după obținerea ei, este cu totul inadecvată în atingerea acestui țel. Starea actuală a lucrurilor în lume, ca și istoria, ne oferă dovezi ample în acest sens. Totuși, voi scoate la lumină un pic mai mult din zădărnicia priceperii și a abilității în treburile publice în atingerea scopului ei prin câteva observații.

În primul rând, este evident că, prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu, mulți dintre cei ce posedă mari abilități în această privință le folosesc deseori pentru scopuri care sunt vădit contrare tendinței și țelului lor natural. Majoritatea răzmerițelor din lume și a cazurilor de încălcare a granițelor despre care am discutat au plecat de la astfel de indivizi. Dacă oamenii n-ar fi atât de „înțelepți”, probabil că lumea ar fi un loc mai pașnic, deși scopul înțelepciunii este să mențină liniștea. Se pare că Dumnezeu a lovit în înțelepciunea lumii, în special în aceia care par să o aibă din abundență, ea ajungând să fie folosită în directă opoziție cu scopul pretins al ei.

În al doilea rând, pare că maniera constantă a lui Dumnezeu de a-Și promova slava constă în a amesteca înțelepciunea și sfatul celor mai înțelepți oameni cu nebunie și prostie. În strategiile lor profunde, ei propun deseori măsuri la fel de nepotrivite pe cât ar fi cele pe care le-ar sugera un copil sau un nebun, lucru care duce în ultimă instanță la dezamăgirea și pierzarea lor. „Voi prăpădi înțelepciunea celor înțelepți, și voi nimici priceperea celor pricepuți” (1 Cor. 1:19). Acest lucru este descris pe larg în Isaia 19:11-14. Beția și amețeala sunt rezultatele înțelepciunii lor, pentru că Domnul le dă un duh de rătăcire. Iov 5:12-14 descrie de asemenea împiedicarea acestor oameni în întuneric în plină zi, când totul pare clar și este de mirare că astfel de oameni ar putea rătăci (Isaia 29:14; 47:10; Ier. 49:7; Obad. 8). Dumnezeu îi pune la muncă și Se asigură că planurile lor nu reușesc nimic, așa cum este statuat în Isaia 8:9-10: „Faceți la planuri, cât voiți, căci nu se va alege nimic de ele”. Psalmul 2:3-4 Îl prezintă pe Dumnezeu râzând și batjocorind planurile și schemele lor, dând mărturie cum aceste biete creaturi trudesc din greu spre căderea proprie. Iar acest lucru n-a fost niciodată mai evident decât în epoca prezentă. Pierzarea celor mai înțelepți indivizi poate fi atribuită nebuniei lor, iar sfatul lor deseori nu este mai bun decât nebunia.

În cazurile în care această înțelepciune a fost cea mai proeminentă, ea s-a apropiat de ateism și a fost însoțită de minciună și nedreptate, conducându-i pe posesorii ei la răutate, ticăloșie și infamie.

În al treilea rând, această înțelepciune, care ar trebui să producă o pace universală, a adus consecvent numai zbucium și durere printre cei care o au în cea mai mare măsură. „Cine știe multe, are și multă durere” (Ecl. 1:18). Unii și-au luat chiar viețile, ca Ahitofel, în timp ce alții au avut parte de un sfârșit violent (2 Sam. 17:1-23). Pare să nu existe sfârșit al nebuniei asociate cu această înțelepciune. Marii oameni ai lumii pot fi aclamați pentru ea, dar în realitate sunt foarte puțini care o au cu adevărat. Majoritatea realizărilor ce le sunt atribuite sunt pur și simplu rezultatul unor evenimente obișnuite, la care ei contribuie foarte puțin. Oamenii obișnuiți, care recunosc măreția deasupra lor, tratează cu reverență întâlnirile și conferințele celor stimați și puternici. Slăbiciunea și nebunia acestor înțelepți rămâne în mare parte necunoscută. În cazurile în care această înțelepciune a fost cea mai proeminentă, ea s-a apropiat de ateism și a fost însoțită de minciună și nedreptate, conducându-i pe posesorii ei la răutate, ticăloșie și infamie.

Nu trebuie să dau mai multe exemple ca să demonstrez natura inadecvată a acestei înțelepciuni în atingerea scopului ei specific și imediat. Ține de natura oricărui lucru care eșuează să își atingă ținta să fie considerat zadarnic. De aceea, ea este departe de a fi înțelepciunea adevărată și de substanță, pentru că însăși esența ei este caracterizată de dezamăgire.

Acesta este primul motiv pentru care adevărata înțelepciune nu poate fi găsită pe niciuna dintre aceste căi [educația sau moralismul civil, n.tr.], pentru că ele ratează să atingă chiar și scopurile lor specifice și imediate. Și este important să notăm că ambele, chiar și când sunt combinate și dezvoltate la maxim, sunt incapabile să atingă țelul suprem și adevărat al înțelepciunii. Această afirmație poate fi demonstrată ușor, iar incapacitatea și nepotrivirea lor pentru țelul adevărat al înțelepciunii va fi scos la lumină foarte repede. Totuși, acest lucru a fost făcut deja într-o manieră explicită de unul care a avut din abundență pe ambele feluri de înțelepciune (Solomon în cartea Eclesiastul), așa că nu voi mai insista pe acest subiect.

În concluzie, dacă înțelepciunea adevărată și de substanță nu poate fi găsită pe aceste căi, dacă mărgăritarul prețios nu este ascuns în aceste ogoare, dacă ambele forme ale ei în lume sunt caracterizate de goliciune și deziluzie, ar fi inutil să căutăm înțelepciunea în orice alt lucru inferior acestora. Aceste căi sunt incomparabil superioare altora și, de aceea, noi toți suntem chemați să punem unanim cununa înțelepciunii acolo unde se cuvine, anume pe capul Domnului Isus Hristos. Acum, în câteva cuvinte, vreau să îl îndemn pe cititor să se gândească la scopul acestei discuții: să ne încurajăm inimile să Îl primim cu bucurie pe Domnul Isus Hristos și să ne găsim desfătarea în El. Dacă toată înțelepciunea este depozitată în El și nu poate fi obținută decât printr-o legătură vie cu El, dacă orice altceva care se pretinde a fi înțelepciune, este nebunie și deșertăciune fără El, atunci cei ce doresc înțelepciunea trebuie să învețe unde să își găsească adevărata pace pentru sufletele lor.

[1] Înainte de moartea lui, Socrate i-a poruncit lui Crito să jertfească un cocoș lui Esculap sau Asclepius, un semizeu grec al medicinei și vindecării – n.ed.

[2] În vremea autorului, lucru de altfel recurent în istoria omenirii, exista un curent ideologic și filozofic foarte puternic care sublinia virtuțile comportamentului social adecvat, un fel de moralism social și civic generalizat, despre care susținătorii lui pretindeau că ar putea salva omenirea și ar inversa consecințele și blestemul păcatului. Versiuni moderne ale acestui curent ideologic sunt moralismul, legalismul, liberalismul teologic, ingineriile sociale, socialismul și comunismul etc. – n.tr.

Fragment din În părtășie cu Trinitatea (cap. 9), de John Owen, Editura MAGNA GRATIA