De ce ar trebui ca bisericile să îi excomunice pe membrii vechi, care nu mai participă la viața acestora

Cu câțiva ani în urmă, am auzit de o biserică ce a devenit preocupată de calitatea de membru în adunarea locală. După ani de atitudine nepăsătoare, numărul celor ce făceau parte din biserică devenise dificil de înțeles și chiar nesincer de mare. Registrul lor „oficial” de membri avea mai mult decât dublul numărului mediu al celor care participau la biserică, și îi includea, fără îndoială, pe cei care muriseră, pe cei care abandonaseră credința și pe cei bine intenționați, dar pe care nu-i vedeai niciodată la adunare.

Această discrepanță duce identitatea bisericii în obscuritate. Așadar, ei au venit cu această idee: haideți să ștergem complet registrul de membri și, de-a lungul timpului, să îi lăsăm pe cei care participă încă să-și înnoiască dedicarea și să se re-alăture bisericii.

Această abordare, credeau ei, va ucide doi uriași cu o singură piatră netedă: în primul rând, îi va oferi bisericii abilitatea de a ajunge la toate persoanele de pe listă și, cu nădejde, să îi reanime pe unii dintre cei care doreau să se adune cu Dumnezeu și cu poporul Lui. În al doilea rând, aveau în final să identifice sufletele pe care erau chemați să le vegheze, acele persoane pentru care într-o zi aveau să dea socoteală.

Așadar, pe parcursul a câteva luni, ei i-au căutat pe toți membrii din registru și le-au spus de o dată viitoare când toți cei care doreau, puteau să-și rededice propriile persoane față de biserică, în ce privește supravegherea spirituală. Pentru mulți, aceasta a fost o acțiune care părea de la început un eșec și la care n-aveau de gând să ia aminte, căci nu și-ar fi închipuit vreodată să se oprească din a participa la viața bisericii. Pentru alții, Dumnezeu a folosit corespondența liderilor cu ei pentru a-i scoate din apatie și pentru a-i aduce înapoi în biserică.

Dar pentru alții, scrisorile s-au întors la expeditor (sau au fost ignorate), mesajele pe e-mail au fost respinse (sau ignorate), iar insistențele pentru reunire au ajuns la niște urechi surde, dacă și atât.

Astfel, după câtva timp, legământul lor cu această biserică a fost șters printr-o apăsare de tastă.

VESTEA BUNĂ

Chiar dacă a fost o idee plină de intenții bune, eu cred că ceea ce s-a petrecut la biserica descrisă mai sus este o practică pastorală greșită. Acest lucru răstoarnă cu totul pilda oii rătăcite a Domnului Isus, din Matei 18: „Dacă un om are o sută de oi, și se rătăcește una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți, și se duce să caute pe cea rătăcită?”

Este bine să avem un registru de membri cât mai precis. Dar este cel mai bine să-i căutăm acești membri, care nu mai participă, cu un scop specific: îi putem șterge din registrul nostru dacă participă la o altă biserică ce predică Evanghelia; îi restaurăm dacă sunt bucuroși să se întoarcă, sau îi excomunicăm dacă nu doresc să participe la niciun fel de biserică și sau suntem incapabili să-i găsim.

În fapt, aș vrea să exprim mai clar scopurile de mai sus: faptul că îi căutăm pe membrii vechi care nu mai participă (nu mă refer la cei care sunt relativ inconsecvenți în participare, ci la cei care au fost complet absenți luni sau chiar ani de zile) și că îi excomunicăm pe cei pe care nu-i putem găsi – acest lucru este un semn al unei biserici sănătoase. Evident, o astfel de căutare poate fi făcută greșit și cu o mână de fier. Dar acest abuz ar trebui să ne facă atenți și grijulii, nu să ne convingă că alegerea mai bună este să nu facem nimic.

Din nou, căutarea celor care nu mai participă – presupunând că este abordată cu toată răbdarea necesară, cu toată claritatea și smerenia – este un semn al unei biserici sănătoase și, mai mult, este în întregime în acord cu învățătura Bibliei cu privire la ce anume este o biserică, ce este un păstor și ce este dragostea biblică.

Chiar dacă cel ce nu participă nu are nicio idee cu privire la faptul că este căutat sau că ar putea să intervină disciplina, în esență, actul bisericii măcar îi avertizează adecvat pe cei care sunt prezenți cu privire la pericolul de a încerca să-și trăiască viața creștină în afara unei biserici locale.

PRECEDENTUL BIBLIC

După ce am introdus suficient această situație, dați-mi voie să vă ofer motivațiile biblice.

Textul 1: Matei 18:10-35.

Este crucial să înțelegem contextul învățăturii elementare a Domnului Isus pe tema disciplinei bisericii, din Matei 18:15-20. Așa cum spunea un păstor, „în Biblie, disciplina bisericii este o operațiune de salvare”.

Ceea ce precedă această secțiune de învățătură este pilda oii rătăcite. Isus dorește să ne pună în sandalele unui păstor care are o sută de oi, pentru a ilustra dragostea căutătoare a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Și totuși, pilda ridică o întrebare: Ce facem dacă o oaie încăpățânată refuză cu obstinație să se întoarcă?

Răspunsul la această chestiune survine în următoarea porțiune de învățătură: o căutăm și, dacă persistă în îndepărtarea sa de turmă, atunci o lăsăm deoparte, tratând-o ca pe un păgân și ca pe un vameș. Cu alte cuvinte, relația noastră cu oaia care fuge de turmă se schimbă în esența ei.

Excomunicarea cuiva care s-a oprit complet din a participa la viața bisericii este, în fapt, expresia ideii că îi dăm acelei persoane ceea ce ea ne cere. Înseamnă să dăm drumul frânghiei pe care ei încearcă din răsputeri să o smulgă din mâinile noastre. Noi nu îi putem forța să rămână legați de turmă, dacă nu vor. În același timp, refuzăm să le permitem să ne forțeze să afirmăm despre ei că sunt „creștini buni”, când, cu o conștiință curată, nu credem că mai putem face acest lucru.

Pentru cei care citesc cu atenție, acest lucru ridică o altă întrebare: Și dacă oaia se întoarce? Domnul Isus pare să răspundă acelei întrebări cu altă pildă, de data aceasta pilda având legătură cu slujitorul neiertător (18:21-35). Ideea de aici este simplă: să-i iertăm pe cei care au păcătuit împotriva noastră. De ce? Pentru că am fost noi înșine iertați de Dumnezeul împotriva căruia am păcătuit, o ofensă cu mult mai severă decât orice am îndurat noi din partea celorlalte oi.

Cu alte cuvinte, păstorii – nu, cu alte cuvinte, bisericile – o iartă imediat, cu bucurie și pe deplin pe acea oaie care se întoarce și se pocăiește, pentru că știm că noi înșine am fost rătăciți și, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi căutat, am fi rătăcit în mod repetat și din ce în ce mai departe de El. Oglindind atitudinea lui David din Psalmul 23, un autor de imnuri ne descrie pe noi, cei mulți, în felul următor:

„Pervertit și nebun adesea,

Am rătăcit mereu,

Dar Tu m-ai căutat în dragostea Ta,

Pe umerii Tăi m-ai pus cu blândețe,

Și m-ai adus acasă bucuros.”

– „The King of Love My Shepherd Is” (Henry Williams Baker, 1868).

Pe scurt, Matei 18 ne învață atât temelia cât și traiectoria disciplinei bisericii: îi căutăm pe membrii rătăciți ai bisericii pentru că Dumnezeu Își caută oile pierdute, chiar dacă este doar una dintr-o sută. Trist, acest lucru va conduce ocazional la excludere, pentru că unele oi rătăcite intenționează să rămână în acea stare. Noi le vom da ceea ce ne cer și le vom lăsa să plece, dar vom insista asupra lor, vorbindu-le cu onestitate.

Totuși, din fericire, oile pierdute au o cale de a se întoarce, iar atunci când fac acest lucru, noi le vom ierta imediat și complet pentru că, în Hristos, Dumnezeu ne-a iertat imediat și complet.

Textul 2: Evrei 10:23-25^[1]

Iată versetele despre care discutăm:

„Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința. Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie”.

În aceste două versete, autorul Epistolei către Evrei ne prezintă două porunci. Prima se găsește în versetul 23: să ne păstrăm mărturisirea nădejdii noastre, o mărturisire pe care o elucidează pentru noi prin a ne reitera ceea ce Hristos a făcut pentru noi, ca Mare Preot. Această poruncă este înrădăcinată în credincioșia lui Dumnezeu (v. 23).

Cea de-a doua poruncă – să ne îndemnăm unul pe altul la dragoste și fapte bune – este acompaniată, din fericire, de o aplicație imediată. Cum facem acest lucru? Simplu: continuăm să ne întâlnim împreună. De ce? Pentru că nu putem încuraja pe cineva pe care nu-l vedem niciodată. Din nou, autorul înrădăcinează această poruncă și aplicația ei într-o promisiune: ne adunăm și ne încurajăm să continuăm în credință pentru că vedem ziua judecății cum se apropie, când Dumnezeul nostru credincios, care Își ține promisiunile, Se va întoarce și ne va aduna să fim alături de El pentru vecie.

Chiar dacă a scris aceste rânduri în urmă cu aproape două milenii, autorul Epistolei către Evrei pare să fie familiar cu situația din lumea noastră modernă. Ați observat? „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei”.

Este adevărat că unii creștini au obiceiul de a neglija adunarea împreună cu frații și surorile lor. Făcând asta, ei ratează încurajarea – nu pot fi îndemnați la dragoste și fapte bune. Dar asta nu este totul: ei refuză lucrarea lui Dumnezeu în viața lor creștină, confidența lor în mărturisirea nădejdii lor se epuizează, memoria Dumnezeului care Își împlinește promisiunile se disipă, iar viziunea lor odată clară asupra zilei Domnului, care se apropie, se întunecă.

Pentru că vorbim de acest lucru, ați observat cât de sever este acest avertisment – ziua judecății? Explicați-mi, atunci, cum este posibil ca excluderea cuiva din calitatea de membru al bisericii să fie un act prea sever. Imaginați-vă că un „membru al bisericii”, care de fapt nu participă la viața acesteia, ajunge în ziua judecății și i se spune că îl așteaptă judecata veșnică. În acel moment, cât de iubitoare ar putea să pară acea biserică ce nu a făcut nimic sau care doar i-a șters numele dintr-un computer, fără a face vreun alt lucru? Nu va fi el pe bună dreptate mânios pe acea biserică când va striga: „De ce nu m-ați avertizat?”

În fapt, imaginile noastre mărunte, în două dimensiuni, ale excluderii de acum pot fi cel mai iubitor lucru pe care îl putem face, pentru că ele îi avertizează pe oameni de realitatea posibil permanentă a excluderii viitoare.

Aceste versete din Evrei ne ajută să-i căutăm pe membrii care nu participă, având Bibliile noastre deschise la un capitol și un verset, mai degrabă decât la o listă de sugestii bine intenționate și gândite. Putem să îi îndreptăm pe aceștia nu doar către încălcarea unei porunci biblice, ci și către beneficiile rânduite de Dumnezeu pe care ei le ratează.

Textul 3: Evrei 13:17 (F.A. 20:28)

Pe când se apropia de finalul corespondenței sale, autorul Epistolei către Evrei și-a îndemnat destinatarii în felul următor:

„Ascultați de mai marii voștri și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci așa ceva nu v-ar fi de niciun folos”.

În versetul 7, cu doar câteva versete mai devreme, acești lideri erau descriși ca aceia care „v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu”. Acolo, ni se spune să imităm credința acestor lideri, și să luăm aminte la exemplul vieții lor de credință.

Implicația acestor versete stă în faptul că liderii bisericii (păstorii, prezbiterii etc.) sunt chemați să trăiască înaintea congregațiilor lor așa încât rezultatele vieților lor să fie luate în considerare și imitate. Orice prezbiter care trăiește într-un turn de fildeș, punându-se deasupra și stând departe de oamenii pe care ar trebui să îi slujească, trăiește în afara chemării sale. Tunând porunci și îndemnuri din norul pe care stă, acest așa-zis prezbiter nu conștientizează că oamenii lui nici măcar nu-l aud. El vorbește doar pentru sine.

Acest lucru este instructiv pentru noi. Un membru al bisericii care are de-a face cu păstorii lui doar când a făcut ceva greșit – să zicem, doar atunci când nu mai participă la biserică vreme de un an – poate aduce o obiecție rezonabilă, chiar dacă nu lipsită de eroare, dacă ar întreba: „Ei bine, unde ați fost când s-au întâmplat lucrurile care m-au determinat să părăsesc adunarea?” Este în același timp mai ușor și mai eficient să păstorești pe cineva în timp ce se îndreaptă către ușa de ieșire decât pe cineva care a plecat deja.

Chiar dacă este important, haideți să nu discutăm porunca de a asculta de liderii noștri, ci să ne focalizăm mai degrabă pe motivul pentru care ni se spune să facem asta. Noi suntem chemați să ascultăm de liderii noștri – din nou, plecând de la premisa că aceștia ne slujesc cu bucurie, nu suspinând, că sunt calificați și se află printre cei pe care îi slujesc – pentru că, într-o zi, ei vor da socoteală pentru noi.

Aceasta este o chemare unică pentru prezbiteri. În ziua de apoi, ei vor da socoteală pentru fiecare membru care le-a fost pus în grijă, ca locțiitori ai Marelui Păstor. A spune în ce va consta în mod specific această judecată ar fi prea mult pentru noi, căci pur și simplu nu știm. Dar cel puțin, dacă ești prezbiter într-o biserică unde registrul de membri n-are nimic de-a face cu realitatea, atunci ar trebui să te întrebi ce înseamnă asta pentru tine. Dacă conduci o biserică care, prin botez și/sau membralitate, a dat asigurări sutelor sau chiar miilor de oameni de faptul că își vor petrece veșnicia cu Isus când vor muri, dar n-ai absolut nicio idee unde se află aceștia, atunci ar trebui să te întrebi ce va însemna această judecată pentru tine – și probabil să începi să-ți faci griji.

Cuvintele adresate de Pavel prezbiterilor din Efes îmi vin proaspăt în minte: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (F.A. 20:28).

Nu există niciodată un moment când un prezbiter poate spune despre un membru al bisericii: „O, el nu se mai află în responsabilitatea mea”. De ce? Pentru că Domnul nostru îi însărcinează pe prezbiteri cu atenția și grija tuturor celor care sunt parte din turmă – fie că aceștia sunt prezenți, fie că nu, fie că vor să li se acorde grijă, fie că nu.

Biserica – și prin asta mă refer la fiecare membru al bisericii locale – ar trebui să fie prețioasă înaintea liderilor ei pentru că este prețioasă înaintea lui Dumnezeu. Nu ar trebui să fim surprinși de acest lucru. La urma urmei, priviți la prețul cu care a fost răscumpărată.

CÂȚIVA PAȘI PRACTICI

Situația biblică este clară: îi căutăm pe membrii absenți din biserici din cel puțin trei motive:

• Dumnezeu caută oile rătăcite.
• Ni se spune să nu abandonăm adunarea alături de frații și surorile noastre. Aceasta nu este o poruncă opțională.
• Prezbiterii noștri vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare persoană care a fost pusă sub grija lor. Nu există excepții de la această regulă.

Dar cui îi pasă de ceea ce spune Biblia, dacă nu există nimic în viața unei biserici care să facă plauzibilă o astfel de acțiune? Într-un efort de a repara acest lucru, am făcut o listă a câtorva pași posibili, după cum urmează.

1. În legământul bisericii tale, adaugă o frază sau două care să menționeze ce se întâmplă când membrii bisericii o părăsesc.

Biserica unde am fost anterior membru folosea această frază: „Când ne vom muta din acest loc, imediat ce va fi posibil, ne vom alătura unei alte biserici unde vom trăi în spiritul acestui legământ și după principiile Cuvântului lui Dumnezeu”. Pe scurt, destul de general, și totuși la obiect – acesta trebuie să fie obiectivul.

Evident, cuvintele din legământul bisericii tale nu contează, dacă doar se așază praful pe el. Așa că folosiți-l: în lecțiile de membralitate, când luați Cina Domnului, înainte de a începe întâlnirile membrilor bisericii, și periodic, în aplicațiile din predicile voastre.

2. Vorbiți-le membrilor bisericii despre autoritatea și responsabilitatea pe care Dumnezeu a pus-o în mâinile lor.

Disciplina bisericii începe și se sfârșește cu membrii individuali care își exercită autoritatea și responsabilitatea care le sunt date de Dumnezeu. Din fericire, procesul se oprește în general după pasul 1, când membrul A îl confruntă cu blândețe pe membrul B, iar membrul B răspunde cu pocăință și mulțumire. Dar, în acele situații nefericite, când membrul care păcătuiește rămâne nepocăit, este important să observăm că implicarea întregii biserici devine din nou necesară. O dietă constantă de învățătură pe această temă îi va ajuta pe oameni să vadă că, asemenea unui prezbiter, nu există niciun motiv care să le dea dreptul să spună vreodată despre un membru de biserică că nu mai contează pentru ei. Recuperarea unui membru absent este un proiect al congregației, nu doar al celor care sunt plătiți sau aleși să se ocupe de asta.

3. Nu fiți „teritoriali”.

Am auzit adesea de faptul că excomunicarea membrilor care nu mai participă este abuzivă spiritual, fiind dovada unei păgânătăți teritoriale și a unei pofte după control. Acest lucru poate fi valabil în anumite cazuri, dar nu în mod necesar în toate.

În fapt, o acuzație ca aceasta pur și simplu nu poate fi formulată la adresa acelor biserici și a acelor păstori care sunt cunoscuți pentru inima lor largă.^[2] Așadar, trimiteți regulat membrii să ajute alte biserici. Deschideți-vă amvonul. Plantați biserici fără să le puneți numele vostru îndrăgit sau amprenta voastră eclesiologică. Rugați-vă public pentru alte biserici. Nu fiți niște izolaționiști. Construiți prietenii dincolo de liniile de demarcație rasiale sau chiar de afinități denominaționale.

4. Uitați de bunele intenții, și depindeți de procese și standarde biblice.

Așa cum spunea Don Carson cândva, „nimeni nu zboară către sfințenie”. În mod asemănător, nicio biserică nu aleargă cu toată puterea către sănătatea ei spirituală. Iată de ce avem nevoie de structuri și procese care să reflecte și să pună în aplicare învățătura biblică.

Lecțiile de membralitate, listele de membri, o durată clară a absenței înainte ca membrul absent să fie căutat – niciunul dintre aceste lucruri nu se găsește în Biblie. Totuși, ele sunt încercări de a extrage înțelepciune din Biblie și de a o pune în practică în niște procese prudențiale.

Nu contează cât de mult îți pasă de acest lucru în străfundul inimii tale, dacă nu există niciun fel de practici care să aplice aceste convingeri. În lucrarea pastorală, ele vor fi întotdeauna ceva mai presante decât „du-te la membrul X și caută-l, căci nu l-am mai văzut de șase luni”.

Este clar că probleme că acestea nu sunt urgente, dar nu înseamnă că ele nu sunt importante. Așadar, gândiți-vă la statutele și cele mai bune practici care să vă ajute în acest sens. Modificați-le pentru a se potrivi contextului vostru, și puneți-vă încrederea în Domnul, ca El să binecuvânteze pregătirile voastre.

5. Vorbiți-i adunării pe tema autorității bisericii.

Biserica și membrii ei au o autoritate reală, dată de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că trebuie să o folosească cu seriozitate și atenție. Pasaje precum Matei 18:15-20 și 1 Corinteni 5 sunt clare: deciziile pe care le luăm atunci când ne adunăm au însemnătate.

Dar nu trebuie să uităm niciodată acest lucru: autoritatea noastră, chiar dacă este derivată de la Domnul, nu este totuna cu autoritatea Lui. Dacă ratăm acest lucru, facem greșeala bisericii romano-catolice. Atunci când vorbim despre autoritatea bisericii, trebuie să accentuăm faptul că ea este reală, dar în același timp o autoritate derivată, limitată și expusă erorii.

Poate că acel membru pe care nu-l poți găsi, și de care n-ai mai auzit, s-a mutat în ultima clipă și, așa cum toți facem, a uitat să spună despre mutarea lui. Poate că slujește cu bucurie într-o altă biserică din țară. Presupun că aceste situații vor forma o minoritate, dar ele există totuși, motiv pentru care trebuie să ne învățăm constant pe noi înșine și pe cei din congregațiile noastre că a excomunica pentru lipsa de participare nu este o declarație că membrul X a fost complet îndepărtat de Domnul. Este pur și simplu o declarație că, în ciuda celor mai bune eforturi făcute de noi, nu știm unde se află acel membru și, de aceea, trebuie să ne retragem confirmarea calității de membru, pe care i-am dat-o cândva.

ÎNCHEIERE

Eu n-am întâlnit niciodată un credincios matur și care să crească în credință, care să nu participe regulat la viața unei biserici ce predică Evanghelia.

Pe de altă parte, am întâlnit o mulțime de pretinși creștini, care niciodată nu vin la biserică, sau dacă vin, o fac cu totul rar. Viețile lor sunt un experiment al agriculturii spirituale de subzistență. Ei nu trăiesc într-o imoralitate fățișă, dar confidența lor în propria mărturie a credinței se clatină zi de zi, pe măsură ce ultima dată când s-au aflat regulat în biserică și sub predicarea Cuvântului este tot mai îndepărtată în calendar. Cel mai probabil acești oameni n-ar admite acest lucru, dar ei devin incapabili să creadă până și în ei înșiși.

Presupun că ar fi trebuit să spun ceva mai devreme, dar a fost membru al acelei biserici pe care am menționat-o la început. La mulți ani după aceea, rămân profund recunoscător pentru ea, pentru că Dumnezeu m-a mântuit acolo și m-a ucenicizat sub lucrarea ei credincioasă.

Și totuși, mă lupt să nu mă simt frustrat. Pe măsură ce scriu aceste rânduri, îmi apar în minte atât de multe fețe, fețe de prieteni care au mers la acea biserică alături de mine. Am mers la grupul de tineret împreună, la taberele de vară împreună, la grupurile de dare de socoteală împreună. Eram tineri, ciudați și prostuți, dar încercam în același timp să fim serioși, să ne vedem de lucrul nostru și să fim creștini autentici.

Apoi și-au făcut apariția anii de colegiu, iar viețile noastre meandrate s-au despărțit. Unii s-au stabilit aici, alții acolo, alții n-au plecat nicăieri. Evident, ei s-au alăturat unei biserici, apoi alteia, și apoi alteia. Dar, după o vreme, dedicarea lor neregulată s-a transformat în lipsă de dedicare, iar aceasta s-a transformat în letargie, iar letargia a devenit paralizie. În final, paralizia lor a început să semene cu moartea – acea licărire a seriozității care a pierit din cauza absenței vegherii. Îmi doresc să le fi spus mai multe despre acest lucru de-a lungul anilor.

Cândva, numele acestor prieteni se afla pe o listă unde scria că ei își vor petrece veșnicia cu Isus. După mai bine de 10 ani, acest fapt poate să pară un incident, separat de orice dovadă care să susțină acea afirmație, un lucru de care te poți detașa folosindu-te de un simplu argument tehnic sau de expirarea prevederilor din statut.

Dar ceva este greșit. Prezența acelei liste avea un scop – fiecare nume era rezultatul unei hotărâri serioase asupra faptului că Isus este cu adevărat Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, Domnul și Mântuitorul lor, motiv pentru care fiecare decizie era urmată de botezul în Numele Dumnezeului Triunic: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Nu știu dacă vreunul dintre acești tineri a primit vreo scrisoare sau vreun e-mail, și, dacă a primit așa ceva, nu știu dacă le-a ignorat. Dar știu ce s-a întâmplat după aceea: legământul lor a fost șters cu o simplă apăsare de tastă.

O, cât de mult îmi doresc să îi fi avertizat cineva cu privire la ce simboliza acea ștergere.

Despre autor: Alex Duke este directorul editorial al 9Marks. El locuiește în Louisville, Kentucky, alături de soția sa, Melanie. Îl puteți găsi pe Twitter la @evanalexduke.

---

[1] Asupra expresiei „adunarea noastră laolaltă”, vedeți discuția lui Mark Dever, Reasons to Join a Church, disponibilă pe pagina de internet a organizației Ligonier.

[2] Totuși, sper că îi va convinge pe cei care n-au nicio dorință să nu fie convinși.