Patru modalități în care Reforma a schimbat istoria bisericii

Martin Luther ne-a lăsat o moștenire complexă.

Mulți îl laudă prezentându-l ca pe un erou istoric și teologic – reformatorul german care a străpuns cu un cui esența neprihănirii bazate pe fapte. Alții îl ironizează ca pe un antisemit egocentric și batjocoritor. Alții îl prezintă pe Luther ca pe un umanist al umaniștilor, asemenea unuia din secolul XXI care descătușează libertatea personală și rațiunea de capcanele reci ale bisericii catolice dogmatice.

Aceasta se petrece după o jumătate de mileniu, când războaiele dintre clasicele abordări de tip realitate versus ficțiune se pierd sau se câștigă de diferitele tabere în funcție de cartea pe care o joacă fiecare: naziștii, baptiștii de sud, teologii liberali, și așa mai departe.

Dar, după ce am citit două lucrări încântătoare pe tema istoriei Reformei (The History of the Reformers, de Timothy George și The Unquenchable Faith, de Michael Reeves), îmi este clar că Luther și colegii lui reformatori protestanți au schimbat cu adevărat cursul istoriei.

Dar cum s-a petrecut asta? Dați-mi voie să enumăr patru modalități.

ÎN PRIMUL RÂND, REFORMA A AJUTAT LA DEZARMAREA MERITOCRAȚIEI ECLEZIOLOGICE CARE L-A ASUPRIT ȘI LOVIT PE OMUL OBIȘNUIT.

„Fă asta, sau vei fi condamnat” – era cartea jucată de către Biserica Catolică, dorind să-i anatemizeze astfel pe orice antinomian care ar fi spus altceva. Slujirea în biserica din secolul al XVI-lea, de dinainte de Reformă, era o simplă îndatorire fără sens, o cerință politică de a-i conferi omului, contra cost, oricâtă cantitate de har putea picura din mâinile preoților. Cina era administrată în limba latină, reprezentând pentru majoritatea oamenilor niște murmure neinteligibile. Euharistia era spectacolul unui singur om, în cadrul căreia preotul avea să se implice într-o confuzie de porniri metafizice, transsubstanțiind pâinea în trup și vinul în sânge spre presupusa zidire spirituală a tuturor.

Luther, Ulrich Zwingli și ceilalți de după ei au văzut o problemă în aceste lucruri. Ei au crezut că îndreptățirea era un verdict unic, indestructibil, care nu prezenta nimic altceva decât alegerea unei persoane de către Dumnezeul Triunic. Reformatorii au îndreptat atenția către „neprihănirea exterioară” a creștinului, obținută pe deplin prin lucrarea încheiată de către Hristos la Calvar. Această înțelegere a lovit în Biserica Romano-Catolică și în viziunea ei cu privire la îndreptățire, care privea la aceasta într-un sens progresiv, fiind acumulată picătură cu picătură.

Soteriologia lui Luther, pe deplin creionată, avea să vină ceva mai târziu, după un studiu intens al Scripturii. Cu alte cuvinte, sola Scriptura prezenta sola fide. Acest lucru este crucial pentru înțelegerea teologiei reformate.

Elvețianul Zwingli a ajuns la convingeri asemănătoare lui Luther, fără vreo influență directă din partea acestuia și a scrierilor lui. La 1 ianuarie 1519, Zwingli, pe atunci încă preot romano-catolic, s-a îndepărtat de predicarea tradițională în limba latină și a început o serie de predici expozitive din Noul Testament, rostite în limba nativă (George, 113).

Până în 1525, el a încheiat întreg Noul Testament și a trecut la predicarea expozitivă a Vechiului Testament. Între timp, Zwingli s-a disociat de Biserica Romano-Catolică, a respins autoritatea absolută a Papei și a cardinalilor, și a abolit Mesa în Zürich, creând primul stat protestant magisterial din lume (George, 116-118). În același timp, Luther a tradus Biblia în limba germană pentru poporul său și a publicat Vechiul Testament până în 1534 (Reeves, 63). Toate acestea au fost făcute în numele reconsiderării Scripturii ca însăși Cuvântul lui Dumnezeu și al aducerii ei înaintea oamenilor într-o modalitate în care ei nu doar să o înțeleagă, ci să și răspundă la ea.

Aceste acțiuni au schimbat fața bisericii europene, deschizând calea pentru protestantism, așa cum îl cunoaștem. Cei care mergeau la biserică nu mai erau niște simpli spectatori. Acum erau liberi să devină participanți activi, atât intelectual cât și în alte modalități. Anterior acestui lucru, biserica era în mod exclusiv o aventură de sus în jos, dar aceste lucruri au deschis ușa pentru transformări eclesiologice masive.

ÎN AL DOILEA RÂND, REFORMA A RECUPERAT IDEEA BIBLICĂ DE PASTORAȚIE.

Reforma a recuperat imaginea biblică a ceea ce ar trebui să fie un „păstor” sau „preot”. Zilele acțiunilor neinteligibile apuseseră. În schimb, au apărut păstorii care nu mai aveau poziția de mijlocitori, ci, în schimb, aveau sarcina de a îndrepta inimile și mințile oamenilor către nimeni altul decât Isus Hristos, singurul și desăvârșitul Mijlocitor dintre un Dumnezeu perfect și omul păcătos.

Ca urmare a Reformei, păstorii n-au mai încercat să confere ei harul sau mântuirea în vreun fel. Ei doar și-au ridicat ochii asupra Crucii și asupra tuturor binecuvântărilor cerești care se găsesc în ea. Ei n-au mai reprezentat izvoarele harului, ci săgețile care ne-au îndreptat către bogățiile inepuizabile pe care poporul lui Dumnezeu le are în Hristos.

Aici, totuși, găsim o sabie cu două tăișuri, care taie într-o direcție pozitivă, dar care îl lasă pe individ înaintea lui Dumnezeu fără mijlocitorul anterior. Dacă preotul nu va mijloci pentru noi, atunci cine o va face? Reforma a subliniat faptul că situația omului este cu adevărat înfricoșătoare.

Anterior, acest aspect putea fi încețoșat de șaradele pioase și sacramentale, dar acum omul păcătos stătea pe deplin gol înaintea lui Dumnezeu. Omul începe să rezoneze cu perpetuul Anfechtungen al lui Luther, zbătându-se în îndoiala sufletului său.

ÎN AL TREILEA RÂND, REFORMA A RESTAURAT SACRAMENTELE ÎNAINTEA OAMENILOR – ȘI, CA REZULTAT, A DEMARAT SEPARAREA BISERICII DE STAT.

Cum s-a petrecut practic această transformare? A însemnat în mod evident schimbarea sacramentelor și reducerea lor la cele biblice – Botezul și Cina Domnului. Paedo-baptismul reprezenta elementul definitoriu al Bisericii Catolice, nefiind pus sub semnul îndoielii de către nimeni. Dar aceasta era convingerea teologică a lui Luther, Zwingli și a unui francez de la o generație după ei, Jean Calvin, alături de, în esență, toți contemporanii lor. Având în vedere diferențele considerabile în multe alte aspecte, de ce s-au asemănat ei în acest punct?

Răspunsurile la aceste întrebări au numeroase implicații. Dar având în vedere faptul că nu toți reformatorii au susținut botezul pruncilor – Menno Simons și anabaptiștii s-au opus, ca să fiu mai specific – cineva s-ar putea aventura la un răspuns care să explice de ce principalii actori ai Reformei au aderat la ea atât de clar și fără rezerve.

Iată un posibil motiv: Luther, Calvin și ceilalți pur și simplu nu puteau să întrevadă o biserică independentă de stat. Rădăcinile religioase și politice erau atât de adânci, încât Luther s-a referit la biserică drept „mâna dreaptă a lui Dumnezeu” și la stat ca fiind „mâna stângă a lui Dumnezeu” (George, 100). Chiar dacă Simons și anabaptiștii separatiști au împins lucrurile mult prea departe în promovarea botezului separat de biserică, ei s-au situat mai aproape de felul în care credo-baptiștii de astăzi ar înțelege sacramentul acesta. Astfel, chiar dacă Reforma nu a promovat o acceptare universală a botezului credinței, cu siguranță că a furnizat un cadru pentru el în viitor, pavând, ca să spunem așa, calea către credo-baptism. Cineva ar putea spune că acesta a fost scopul principal al anabaptiștilor – să reformeze Reforma către standarde biblice și mai stricte.

ÎN AL PATRULEA RÂND ȘI ÎN FINAL, REFORMA A DESCHIS CALEA PENTRU COOPERAREA CARE A ZIDIT UNITATEA ÎN CIUDA DIVERSITĂȚII TEOLOGICE.

Acest lucru ne conduce către Cina Domnului. De-a lungul Reformei, a existat puține lucruri au cauzat atâtea disensiuni precum Cina Domnului. Chiar dacă reformatorii s-au îndepărtat de practica Bisericii Catolice, ei s-au depărtat și unii de alții.

De exemplu, Luther a criticat cu vehemență transsubstanțierea, catalogând-o un fel de misticism metafizic, dar a susținut o teză teologică la jumătatea drumului, denumită „consubstanțiere”, lucru care a fost dependent de un model aristotelian al „formelor” și „elementelor”. Conform lui Luther, în decursul Euharistiei, formele trupului și sângelui lui Hristos se alătură „în, cu și sub” elementele pâinii și vinului.

Calvin a crezut că perspectiva lui Luther și a Romei erau metafizic incoerente. El a susținut așa-numita „prezență spirituală” în cadrul căreia, în decursul Cinei Domnului, Hristos este prezent, dar doar spiritual.

Zwingli a mers un pas mai departe, susținând o vedere „memorialistă” în cadrul căreia, prin consumul pâinii și vinului, poporul lui Dumnezeu pur și simplu proclamă moartea și învierea lui Hristos până când El Se va întoarce, în timp ce se bucură simultan de beneficiile prezenței Lui, de unitate, pace și bucurie.

Poziția lui Zwingli era, conform lui Luther, un sacrilegiu. Negarea prezenței trupești a lui Hristos în cadrul Cinei însemna respingerea omniprezenței Lui. Aceste puncte de vedere diferite au ajuns să se confrunte în octombrie 1529, când Luther și Zwingli s-au întâlnit, la insistențele lui Filip de Hesse, pentru a încerca să realizeze o alianță protestantă împotriva Papei și a forței sale militare presante. Având în vedere precocitatea teologică a lui Luther, nu este surprinzător că cei doi n-au putut să treacă peste diferențele dintre ei, așa încât nicio alianță nu s-a putut naște.

Privind retrospectiv, astfel de obiecții și lupte teologice par că suferă de miopie. Având în vedere lucrurile care erau puse în joc, cum de n-au putut aceste două personalități protestante să uite de aspectele minuțioase ale teologiei și să treacă peste lucrurile beligerante, pentru a putea lupta alături? Din nefericire, nu au reușit.

Cu toate acestea, regândirea Cinei Domnului de către reformatori a avut rezultate copleșitor de pozitive. Chiar dacă momentele de acord rareori și-au făcut apariția, un lucru a rămas foarte clar: Euharistia nu îi dă nimănui har, căci aceasta nu înseamnă decât o reamintire a lui Hristos și a crucii Lui.

Același lucru poate fi spus despre celălalt sacrament biblic, Botezul. Având în vedere contribuția lui Simons și a anabaptiștilor, s-a ajuns să se stabilească fundamentul credo-baptismului. În ciuda a ceea ce Biserica Catolică a spus, pedo-baptismul nu îi dă nimănui har și nu este salvific. Nimeni nu primește vreun privilegiu spiritual prin simpla lui naștere în această lume.

În același timp, nimeni nu se naște mai puțin privilegiat, pentru că Reforma a arătat cu claritate un lucru: punctul de plecare este Golgota. Iar sângele care s-a scurs acolo este vărsat pentru protestanți și catolici, pentru antisemiți și pentru baptiștii de sud, pentru germani și francezi, pentru istoricii liberali și seminariștii din primul an – pentru toți cei păcătoși care au nevoie de neprihănirea exterioară, de neprihănirea Mântuitorului.

Despre autor: Alex Duke este director editorial al 9Marks. El locuiește cu soția sa, Melanie, în Louisville, Kentucky. Îl puteți găsi pe twitter la @evanalexduke.