Cum au redescoperit reformatorii Duhul Sfânt și adevărata convertire

Povestea lui Luther este bine-cunoscută. Cea a lui Calvin, mai puțin. Luther s-a luptat cu conceptul de neprihănire a lui Dumnezeu, și a ajuns să îl urască. Calvin a avut o sete imensă pentru o cunoaștere sigură a lui Dumnezeu, dar n-a găsit-o. Chiar dacă nu întreg adevărul, există ceva în ideea că Luther căuta un Dumnezeu plin de har, în timp ce Calvin căuta o cunoaștere adevărată și sigură a Lui.

În cazul lui Luther, sacramentele din catolicismul sfârșitului de ev mediu nu puteau să îi „dea pace conștiinței vinovate și să spele murdăria acesteia”. În cazul lui Calvin, nici biserica și nici disciplina intelectuală imensă pe care el a manifestat-o în anii tinereții sale, și cu siguranță nici îndemânările unui teolog umanist post-medieval nu puteau să-l aducă la o cunoaștere sigură a lui Dumnezeu.

Romani 1:16

Având în vedere toate diferențele de context, educație, dispoziție și personalități, se poate construi un bun caz comun dacă ne gândim la faptul că versetul din Romani 1:16 a jucat un rol crucial în convertirea celor doi reformatori. Știm că Luther s-au luptat din greu cu sensul pasajului din Romani 1:16-17. El a ajuns să urască aceste cuvinte, văzându-le ca pe un paradox de nerezolvat. Cum poate „neprihănirea lui Dumnezeu” să fie parte a Veștii Bune de care Pavel nu găsea niciun motiv să se rușineze? Luther a simțit în profunzime că tot ceea ce făceau aceste versete era să-l condamne.

Dar apoi, după cum scria el mai târziu, ochii i-au fost deschiși. Evident, el fusese orb anterior, când citise textul. Văzuse cuvintele, dar nu pricepuse sensul lor.

Felul în care a văzut apoi această neprihănire era acea neprihănire a lui Dumnezeu prin care păcătosul este îndreptățit. Porțile Paradisului s-au deschis larg. El a văzut pe pielea lui ce înseamnă să fii născut din nou.

Calvin pare să fi fost afectat profund de versetele care urmează în Romani 1:18, cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu revelată, însușită, respinsă, schimbată pe o idolatrie și în final abandonată de către omenire, constatând apoi că singura cale înapoi la cunoașterea lui Dumnezeu este credința în Hristos.

Evident, Ford Lewis Battles, traducătorul ediției finale din limba latină a Institutelor Religiei Creștine ale lui Calvin (1559), arată că reformatorul a gândit în felul acesta. Iar eu sunt înclinat să fiu de acord cu aceasta, având în vedere elementele distinctive ale teologiei lui Calvin și concentrarea sa constantă pe cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul și prin lucrarea Duhului Sfânt.

CE A FOST CENTRAL ÎN REFORMĂ?

Dacă am fi întrebați lucrul acesta, majoritatea dintre noi am spune instinctiv că Reforma avut de-a face cu îndreptățirea sau – cum a fost denumit ulterior, cu sola fide, sola gratia, sola Scriptura, solus Christus și soli Deo gloria. Dar, în fapt, Reforma a însemnat cu mult mai mult.

Niciuna dintre aceste cinci sola nu există în izolare de celelalte și, în special, în izolare de Duhul Sfânt. El este acel sine qua non al fiecăreia. Astfel, Reforma a fost o redescoperire a Duhului Sfânt. Așa cum remarca într-un fel faimos B. B. Warfield, Calvin a fost „teologul Duhului Sfânt”. Credința nu poate să se nască în noi fără Duhul Sfânt. Harul ne mântuiește și ne păstrează, dar el nu este primit de către noi prin dispoziția lui Dumnezeu decât atunci când el lucrează prin Duhul Sfânt.

Scripturile vin la noi din gura lui Dumnezeu, atunci când Duhul a insuflat Cuvântul lui Dumnezeu către autorii lui omenești. Mai mult, așa cum Calvin a subliniat, tot ceea ce Hristos a făcut pentru noi este lipsit de valoare dacă nu suntem uniți cu El, iar acest lucru se petrece prin acțiunea Duhului. Așa Îi aducem noi slavă Tatălui și Fiului.

Ce au descoperit atunci reformatorii? Referințele lui Luther la Duhul Sfânt, asemenea majorității teologiei sale, nu se găsesc împachetate atent într-un compartiment separat. Calvin se apropie mai mult de o prezentare sistematică în Institutele lui. Dar ambii au făcut o redescoperire simplă, însă monumentală.

O REDESCOPERIRE A DUHULUI SFÂNT

De-a lungul secolelor, biserica a erodat, în teologia ei, rolul Duhului Sfânt în economia mântuirii. Cea mai evidentă indicație a celui mai important obstacol – fără îndoială, unul cvasi-fizic – a constat din faptul că harul și mântuirea ajunseseră să fie mediate față de om prin sacramente. Într-un sens, din motive practice, mântuirea era încuiată în sacramente – iar cheile erau ținute în siguranță în buzunarele preoților și ale prelaților bisericii.

Consecințele acestui lucru erau dezastruoase teologic și existențial. Rolul Duhului Sfânt fusese uzurpat. Autoritatea lui fusese sechestrată de către preoție. De aceea, în loc să experimenteze siguranța iertării și cunoașterea personală a lui Dumnezeu, amândouă fiind dreptul oricărui copil adevărat de Dumnezeu, membrii bisericii erau ținuți în îndoială și suspans cu privire la mântuirea lor. Așa cum a observat Luther, ei erau îndemnați să-și zidească o neprihănire cu ajutorul sacramentelor, așa încât, probabil, ar fi crezut că pot să dezvolte o credință caracterizată de o dragoste perfectă, încât ar fi ajuns să se califice să fie îndreptățiți.

Aceasta era doctrina medievală a mântuirii, potrivit căreia „Cerul îi ajută pe cei care se ajută singuri”, adică îndreptățirea acelora care fuseseră făcuți drepți, îndreptățirea cooperării celui neprihănit prin sacramente. Deși sistemul pus la punct de către biserică pentru a pretinde această îndreptățire era „prin har”, acest har nu era niciodată „exclusiv”. El cerea cooperarea și progresul. Dar cum puteau fi oamenii siguri că făcuseră suficient? Nimeni nu putea fi atât de curajos și de sigur de mântuirea proprie. Cum puteau fi?

Tocmai acesta a fost elementul care, pentru Luther și Calvin, a făcut ca Duhul Sfânt să intre în viețile lor, deschizându-le ochii ca să vadă că întreaga noastră mântuire (și fiecare porțiune ei) se găsește doar în Hristos – așa cum îi plăcea lui Calvin să spună. Aici, Duhul Sfânt a intrat, deschizând ochii orbi, înmuind simțămintele împietrite și producând răspunsul credinței mântuitoare.

Nu este de mirare că Luther a experimentat nașterea din nou și că „porțile Paradisului s-au deschis larg”.

Nu este de mirare că și Calvin a experimentat convertirea lui „neașteptată” atunci când a conștientizat că biserica îi predicase o „cunoaștere pe nedrept numită așa”. Ea greșise, interpunându-se între credincios și Hristos. Dar apoi a venit Duhul, iar Calvin a descoperit că fiecare parte a mântuirii se găsește doar în Hristos.

Nu ne mirăm, așadar, când vedem că John Knox a afirmat că explicația apariției Reformei stă în faptul că Dumnezeu le-a dat Duhul Sfânt unor oameni obișnuiți într-o cantitate abundentă.

Despre autor: Sinclair Ferguson este predicator invitat la Ligonier și profesor de teologie sistematică la Reformed Theological Seminary.