Martin Luther, reformatorul consilierii pastorale

MOTIVAȚIA PASTORALĂ PENTRU REFORMĂ A LUI LUTHER

Împins de o preocupare pastorală imensă, Martin Luther a țintuit Cele 95 de Teze ale sale la data de 31 octombrie 1517, pe ușa bisericii castelului din Wittenberg. În aceeași zi, Luther i-a trimis o scrisoare cardinalului Albrecht, arhiepiscopul de Mainz, subliniind motivația sa pastorală care stătea în spatele lucrării reformatoare. Luther avea să își înceapă scrisoarea prin a da glas semnalului de alarmă referitor la turma sa, mulți dintre aceștia fiind dintre cei care se îndreptau către dominicanul John Tetzel, în încercarea de a-și cumpăra eliberarea de vinovăția păcatului. El scria următoarele: „Deplâng înțelegerea deosebit de greșită a acestor oameni, care vine de la acești predicatori și pe care au răspândit-o peste tot, printre oamenii simpli. Evident că sufletele sărmane cred că, atunci când au cumpărat scrisorile de indulgență, ajung astfel să fie sigure de mântuirea lor”.[1]

Apoi reformatorul s-a adresat direct cardinalului: „O, mărețule preasfânt! Sufletele care sunt puse în grija ta, preabunule părinte, sunt astfel îndreptate către moarte. Toate aceste suflete apasă cu atât mai greu și tot mai mult în talerul responsabilității tale. De aceea, nu mai pot să tac cu privire la acest subiect”.[2]

În mod clar, Luther păstorul l-a inspirat pe Luther reformatorul.

Istoricul John T. McNeil observă pe bună dreptate că, „în aspectele care priveau vindecarea sufletelor, Reforma germană a constituit punctul de plecare”.[3] R. C. Sproul subliniază: „Este clar că Cele 95 de Teze puse pe ușa bisericii din Wittenberg au fost scrise în latină ca un apel la o discuție teologică între membrii facultății. Dar ce anume l-a împins pe Luther să ceară o astfel de discuție? Exprimat în termeni simpli, a fost grija lui pastorală”.[4] Istoricul Theodore G. Tappert explică mai departe:

„Martin Luther este perceput în mod obișnuit ca un personaj care a zguduit lumea, înfruntând papalitatea și pe împăratul de atunci pentru a da naștere unei reforme în învățătura, închinarea, organizarea și viața bisericii și lăsând un efect de durată asupra civilizației occidentale. Dar adesea uităm că el a fost în același timp – și mai presus de orice altceva – un păstor și priveghetor al sufletelor. De aceea, este bine să ne reamintim că Reforma a început în Germania atunci când Luther a devenit cu adevăr preocupat de oamenii din parohia lui care credeau că, odată ce cumpăraseră scrisorile de indulgență, puteau fi astfel siguri de mântuirea lor”.[5]

Luther a empatizat profund cu temerile celor din turma lui, pentru că nu cu mult timp înainte de a așterne tezele sale pe hârtie, se luptase personal cu demonii îndoielii cu privire la harul și iertarea din partea lui Dumnezeu. Ca să folosim cuvintele sale, „chiar dacă am trăit fără reproș în perioada călugăriei, simțeam că eram păcătos înaintea lui Dumnezeu, având o conștiință extrem de tulburată. Nu puteam să cred că lucrurile pe care le gândeam, le făceam sau mă rugam L-ar fi putut satisface pe Dumnezeu”.[6] Gândul că va sta față în față cu un Dumnezeu sfânt a creat o groază de durată și o impresie constantă că n-ar fi putut să ajungă vreodată să găsească pacea cu Dumnezeu (luptă la care s-a referit folosind termenul său Anfechtung). Căutarea personală și agonizantă a lui Luther după un Dumnezeu al harului s-a contopit cu grija pastorală față de turma sa confuză. Biograful lui, Heiko Oberman, a descris acest lucru în felul următor:

„Este crucial să conștientizăm că Luther a devenit un reformator care a fost auzit pe scară largă și înțeles în urma transformării întrebării abstracte legată de un Dumnezeu drept într-o căutare existențială care s-a referit la întreaga ființă omenească, cuprinzând gândurile și acțiunile, sufletul și trupul, dragostea și suferința… Luptele din sufletul lui Luther, pe care el le-a descris drept chinurile Iadului, au avut consecințe deosebite. Reformatorul călătorise pe propria cale periculoasă, nu doar ca un teolog biblic, ci și ca un slujitor care a experimentat în propria ființă aceste lucruri”.[7]

Căutarea personală a lui Luther după harul lui Dumnezeu nu doar că a animat experiența religioasă personală, ci a motivat și agenda sa reformatoare și lucrarea sa de consiliere pastorală.

LUTHER-PĂSTORUL ȘI LUCRAREA PERSONALĂ A CUVÂNTULUI

Deși noi îl vedem adesea pe Luther ca pe un teolog și reformator, el s-a văzut pe sine ca un păstor nu doar implicat în slujirea de la amvon a Cuvântului – predicarea – ci și în lucrarea personală a Cuvântului – consilierea. El a crezut că orice păstor trebuie să fie un îngrijitor de suflete.

În lecțiile sale asupra Epistolei către Galateni, adresate studenților lui, el a identificat chemarea păstorului în felul următor: „Dacă sunt slujitor al Cuvântului, atunci menirea mea este să predic, să mângâi inimile zdrobite și să administrez sacramentele”.[8] Luther n-a făcut niciodată o separare între predicare și consiliere. Ambele erau slujiri centrate în Evanghelie și bazate pe Cuvânt.

Iată mesajul lui Luther în scrisoarea lui adresată către Lazarus Spengler, la 15 august 1528, după ce a vorbit despre administrarea sacramentelor, în care a subliniat chemarea și rolul slujitorului lui Dumnezeu: „Aceasta este aceeași ca și obligația de a predica, de a mângâia, de a ierta, de a-i ajuta pe cei săraci și de a-i vizita pe cei bolnavi, pe cât de des sunt necesare și cerute aceste slujiri”.[9]

LUTHER-PĂSTORUL ȘI SUFICIENȚA SCRIPTURII

Pentru Luther, suficiența Scripturii este egală cu suficiența narațiunii victorioase a Evangheliei lui Hristos. El a privit la Scriptură și la consiliere prin lentilele Crucii. În lucrarea sa, Libertatea creștinului, cea mai concentrată scriere pe tema aplicării Evangheliei în viața zilnică, Luther oferă un sumar al felului în care trebuie aplicată Evanghelia:

„Ai putea întreba, totuși, ‚Care este Cuvântul care oferă un har atât de abundent, și cum să îl folosesc?’ Răspunsul este acesta: ‚Nimic altceva decât predicarea lui Hristos în conformitate cu Evanghelia, proclamată în așa fel încât să-L auzi pe Dumnezeu vorbindu-ți. Aceasta îți arată cum întreaga ta viață și toate faptele tale sunt nimic înaintea lui Dumnezeu, și trebuie să piară veșnic alături de tot ceea ce se găsește meritoriu în tine. Atunci când crezi cu adevărat că ești vinovat, trebuie să cazi în disperare cu privire la meritele proprii și să mărturisești că versetul din Osea este adevărat cu privire la tine: ‚Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta’. Astfel ajungi să te lepezi de tine și în felul acesta scapi de pierzare, atunci când Dumnezeu ți-L așază înainte pe Fiul Său cel preaiubit, Isus Hristos, și îți permite să trăiești prin acest Cuvânt viu și mângâietor’”.[10]

Cum crește creștinul în har? Prin aplicarea Cuvântului – narațiunea biruitoare a lui Hristos – în viețile noastre. Iată din nou ce scria Luther: „Astfel, este potrivit ca toți creștinii să facă așa încât singura lor lucrare și străduință să fie ca acest Cuvânt să ia chip în ei, practicând constant și întărindu-și credința, fiindcă nicio altă lucrare nu poate să îl definească pe creștin”.[11]

După lucrarea lui Luther asupra cărții Psalmilor, a Epistolei către Romani și a Epistolei către Galateni, și după publicarea Celor 95 de Teze, miezul progresului său teologic a devenit complet. Un alt biograf al lui Luther, James M. Kittelson, sumarizează acest lucru în felul următor:

„Ceea ce a rămas de făcut din acest moment a fost să se contureze impactul acestor lucruri asupra comportamentului zilnic din viața creștină. În această privință, prima și cea mai înaltă responsabilitate a fost să elibereze conștiințele celor credincioși. Propria sa conștiință fusese torturată de lumea religioasă în care a crescut, iar acum el căuta să îi avertizeze pe alții să nu intre în această agonie. El a început pe drumul către Reformă atunci când vânzarea indulgențelor de către Tetzel a intrat în contradicție cu învățăturile sale ca profesor și a amenințat preocupările sale și grija sa ca păstor. Aceleași preocupări aveau să îl conducă acum înapoi în sânul congregației sale, și să-l ducă chiar mai departe. Explicând consecințele practice ale teologiei sale, el și-a asumat responsabilitatea pentru tot ceea ce spusese și făcuse anterior”.[12]

În scrierile sale publice și în scrisorile private care conțineau sfaturi spirituale, „Luther reducea iarăși tot ce se petrece în viața creștinului la făgăduințele lui Dumnezeu care chemau la încredere în voia Lui cea bună”.[13] Acele făgăduințe erau făcute vizibile în Hristosul crucii care a răspuns pe vecie întrebării, „Are oare Dumnezeu o inimă bună?” Tot ceea ce s-a petrecut în viața, lucrarea și scrisorile de consiliere spirituală ale lui Luther au căutat să aplice în viețile creștinilor credincioși adevărurile îndreptățirii și ale împăcării doar prin credință, doar prin har.

În 1955, înainte de apariția dezbaterilor moderne legate de dilema dacă consilierii ar trebui sau nu să integreze revelația divină și raționamentul omenesc, Tappert avea să traducă și să editeze lucrarea Luther: Letters of Spiritual Counsel. Tappert susține că „o analiză a scrierilor lui Luther arată clar că sfaturile sale spirituale nu constituiau aplicarea unor tehnici exterioare. Ele erau parte esențială din teologia lui”.[14] El explică faptul că, în zilele lui Luther, oamenii căutau mai multe căi către înțelepciune pentru viața de zi cu zi. Luther a respins prezumția scolasticilor medievali că înțelepciunea pentru a trăi într-o lume decăzută ar fi putut fi căpătată prin mijloacele rațiunii sau logicii. El a respins de asemenea teoria misticilor medievali care arătau că Dumnezeu și voia Lui ar fi putut fi cunoscute prin mijloacele mortificării eului sau ale extazului.

Care este atunci sursa suficientă pentru grija pastorală scripturală? Tappert răspunde în felul următor: „Conform lui Luther, consilierea spirituală are de-a face mai presus de orice și întotdeauna cu credința – hrănirea, întărirea, înrădăcinarea și practicarea credinței – și, întrucât ‚credința vine în urma auzirii’, Cuvântul lui Dumnezeu (sau Evanghelia) ocupă locul central în aceasta”.

Exprimat în termeni simpli, Luther și-a înrădăcinat teologia consilierii pe suficiența Evangheliei harului lui Hristos. Scopul consilierii lui Luther „nu este să îi determine pe oameni să facă anumite lucruri – postul, pelerinajul, călugăria, ‚faptele bune’, chiar să primească sacramentele – ci este mai degrabă să îi determine pe oameni să aibă credință și să manifeste dragostea care izvorăște din credință”. Tappert surprinde acest lucru succint: „Slujirea sufletelor tulburate este o slujire a Evangheliei”.[15]

NARAȚIUNEA BIRUINȚEI EVANGHELIEI ESTE SUFICIENTĂ PENTRU TRĂIREA ÎN LUMEA NOASTRĂ DECĂZUTĂ

Nimic din toate acestea nu a constituit un simplu lucru teoretic pentru Luther. El a trăit și a respirat Scriptura în viața sa. Iată mărturia lui Luther: „Niciun alt studiu nu mi-a adus împlinire ca acela al Sfintei Scripturi. O citesc cu sârguință și caut să o întipăresc în memorie. Adesea am trăit situațiile când un singur pasaj de mare importanță mi-a ocupat gândurile pentru o zi întreagă”.[16] Sau, în altă parte, „vreme de câțiva ani am citit întreaga Biblie de două ori în fiecare an. Dacă îți imaginezi Biblia asemenea unui copac uriaș și fiecare cuvânt al ei asemenea unei rămurele din acel copac, atunci eu am scuturat fiecare din aceste ramuri, pentru că am dorit să știu ce anume se găsea în ea și care era sensul”.[17]

Ceea ce a fost adevărat și aplicabil vieții lui Luther a fost de asemenea adevărat și aplicabil lucrării sale de consiliere. Într-o scrisoare către Henning Teppen, Luther îi recomandă Sfintele Scripturi ca fiind singura mângâiere adevărată în necaz. Admirându-l pe Teppen pentru „vasta lui cunoștință a Scripturii”, Luther îl îndreaptă către Pavel: „Îl ai pe apostol care îți arată o grădină sau un paradis care este plin de mângâiere, atunci când spune: ‚Și tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde’ (Rom. 15:4). Aici, el atribuie Sfintei Scripturi funcția de mângâiere. Cine poate îndrăzni să caute sau să ceară mângâiere din altă parte?”[18]

Există oare vreo afirmare mai clară a suficienței Scripturii pentru lucrarea de consiliere?

De asemenea, Luther a văzut Scriptura ca fiind suficientă pentru lupta împotriva ispitei: „Nimic nu ne ajută cu o putere mai mare împotriva diavolului, a lumii și a firii pământești, ca și a tuturor gândurilor rele, pe cât ne ajută preocuparea personală cu Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu, ca și conversațiile legate de ea și contemplarea la ea”. După care adaugă: „Observă felul cum primul dintre Psalmi îl laudă pe acela care este fericit că ‚meditează la Legea lui Dumnezeu zi și noapte’. Fără îndoială, nu vei fi capabil să aprinzi un foc mai puternic împotriva diavolului dacă nu te implici în ascultarea de poruncile și cuvintele lui Dumnezeu, vorbind, cântând sau gândindu-te la ele”.

Aceeași Scriptură este suficientă și pentru îndoielile spirituale ca și pentru încurajarea personală. Luther scria: „Haideți să învățăm, așadar, ca, în fricile cele mai mari și oribile, când conștiința noastră nu simte nimic altceva decât păcat și crede că Dumnezeu este mânios pe noi, că Hristos Și-a întors fața de la noi, să nu umblăm după simțămintele inimilor noastre, ci să ne alipim de Cuvântul lui Dumnezeu”. Același Cuvânt este folositor și pentru sfătuirea altora: „Prin urmare, să ne străduim și ca, prin Cuvântul lui Dumnezeu, să-i eliberăm pe cei care sunt captivi erorilor și să-i aducem la învățătura curată a credinței, încurajându-i să rămână acolo”.[19]

CONCLUZIE

Biserica a fost întotdeauna preocupată să-i ajute pe cei răniți și pe oamenii împietriți. Nu Luther a inventat consilierea pastorală, ci el a reformat-o. El a aplicat Evanghelia la situațiile dureroase ale zilei și la luptele spirituale ale turmei sale și, făcând astfel, a reformat atât teologia cât și consilierea pastorală – toate acestea la piciorul Crucii.

Despre autor: Bob Kellemen este fondatorul și președintele RPM Ministries, prin care conferențiază, scrie și oferă sfaturi cu privire la consilierea biblică și trăirea creștină. Kellemen a slujit de asemenea ca director executiv fondator al Biblical Counseling Coalition. El slujește în prezent ca unul dintre prezbiterii principali la Bethel Church în Indiana. Dr. Kellemen este autorul a 14 cărți, inclusiv Counseling Under the Cross.

---

[1] Luther, Luther’s Works, Vol. 48, “Letters I,” 46.

[2] Ibid.

[3] McNeil, A History of the Cure of Souls, 163.

[4] Sproul, The Legacy of Luther, 280.

[5] Tappert, Luther: Letters of Spiritual Counsel, 13, subl.

[6] Luther, Luther’s Works, Vol. 34, “Career of the Reformer IV,” 336.

[7] Oberman, Luther, 151, 179.

[8] Luther, Commentary on Galatians, 21, subl.

[9] Luther, Luther’s Works, Vol. 49, “Letters II,” 207, subl.

[10] Luther, The Freedom of the Christian, in Krey, Luther’s Spirituality, 72.

[11] Ibid., 73.

[12] Kittleson, Luther the Reformer, 168-169.

[13] Ibid., 149.

[14] Tappert, Luther: Letters of Spiritual Counsel, 14.

[15] Ibid., 15, subl.

[16] Ibid., 18.

[17] Luther, LW, Vol. 54, “Table Talks,” 165.

[18] Luther, LW, Vol. 49, “Letters II,” 161, subl.

[19] Luther, Commentary on Galatians, 333, 126.