Îndatoririle copiilor față de părinții lor

„Tatăl celui neprihănit se veselește, și cel ce dă naștere unui înțelept se bucură. Să se bucure tatăl tău și mama ta, să se veselească cea care te-a născut” (Prov. 23:24-25).

Gândește-te bine la relația ta cu părinții tăi. Există o legătură naturală între tine și ei, pentru că ei sunt instrumentele existenței tale: o circumstanță care, de la sine, îi investește cu o autoritate aproape absolută asupra ta. Natura comună și universalitatea legăturii îndepărtează câteodată mintea de la contemplarea la apropierea, tandrețea și sanctitatea ei.^[1] Tu ești literal parte din ei și nu poți să te gândești pentru o clipă la descendența ta fără să fii uimit, cum ar trebui, de greutatea minunată și solemnă a obligației pe care o ai față de tatăl și mama ta. Dar gândește-te că există o legătură instituită între tine și ei, nu doar una naturală, ci și una în ce privește îndatorirea. Iehova însuși a intervenit și – unind limbajul revelației cu dictatele rațiunii și forța autorității cu impulsul naturii – te-a chemat la respectul de fiu sau fiică, nu doar în simțăminte, ci și ca principiu. De aceea, gândește-te la această relație; privește îndeaproape și cu seriozitate la legătura dintre tine și ei. Cântărește bine sensul acelui cuvânt, părinte. Gândește-te cât de profund este el folosit față de obiectul lui potrivit, câte slujiri conține în sine – de ocrotitor, învățător, călăuză, binefăcător, cel ce împlinește nevoile, și așa mai departe. Cât de mari ar trebui să fie, deci, obligațiile unui copil! Iată în cele ce urmează un rezumat al îndatoririlor copiilor față de părinții lor:

1. Ar trebui să îți iubești părinții. Dragostea este singura atitudine de unde pot izvorî toate celelalte îndatoriri față de ei.Prin dragoste mă refer la complezență.^[2] Desigur, aceasta este datorată tatălui și mamei. Însăși relația ta față de ei îți cere asta. Dacă ești lipsit de dragoste, ești lipsit de orice înclinație a inimii față de ei, ești într-o stare ciudată și vinovată a minții. Până când te căsătorești sau te apropii de căsătorie, părinții ar trebui să fie, în majoritatea cazurilor, obiectele supreme ale afecțiunii tale pământești. Nu este suficient să fii respectuos, obedient și chiar blând; acolo unde nu există motive biblice pentru a-ți înstrăina inima de ei, ar trebui să îi iubești. Este de o importanță infinită să veghezi la starea lăuntrică a minții și inimii tale, și să nu tolerezi în tine dezgustul, înstrăinarea sau indiferența, care să stingă prețuirea ta față de ei. Nu îți însuși prejudecăți față de ei, nici nu permite impresiilor nefavorabile să își facă loc în mintea ta. Dacă nu izvorăsc din dragoste, respectul și ascultarea sunt foarte precare și instabile în existența lor.

Dacă îi iubești, vei găsi plăcere în compania lor și să fii deschis față de ei. Este dureros pentru ei să vadă că ești mai fericit în orice alt loc decât acasă și mai dornic să te afli în orice altă companie decât a lor. Niciun prieten nu ar trebui să fie prețuit mai mult de tine decât tatăl și mama ta.

Dacă îi iubești, te vei strădui să le fii plăcut în toate lucrurile. Noi suntem întotdeauna nerăbdători să fim plăcuți acelora pe care îi prețuim și să evităm orice lucru care i-ar răni. Dacă suntem nepăsători dacă suntem sau nu pe placul cuiva, evident că ne va fi imposibil să avem orice afecțiune față de acea persoană. Esența evlaviei față de Dumnezeu este o preocupare profundă de a-I fi plăcuți, iar esența evlaviei filiale^[3] este străduința de a fi plăcuți părinților tăi. Dragi tineri, insistați pe acest gând simplu, foarte simplu: plăcerea unui copil trebuie să fie aceea de a le fi plăcut părinților lui. Aceasta este dragostea și suma întregii tale îndatoriri. Dacă adopți această regulă, dacă o scrii pe inima ta, dacă faci din ea standardul purtării tale, eu aș putea aici să pun penița jos, pentru că asta include totul. O, dacă ai putea fi făcut să te gândești la asta și să te hotărăști astfel: „Sunt legat cu orice legătură a lui Dumnezeu și a omului, a rațiunii și revelației, a cinstei și recunoștinței, să fac tot ce pot pentru a-i face fericiți pe părinții mei, dându-le plăcere prin tot ce fac și evitând orice i-ar răni. Cu ajutorul lui Dumnezeu, din acest moment voi studia și voi face totul pentru a contribui la mângâierea lor. Vreau să le aduc lor și mie fericirea pământească făcându-i fericiți. Îmi voi sacrifica preferințele și voi fi mulțumit cu alegerea lor”. Aceasta este o hotărâre nobilă, dreaptă și bună! Adopt-o, acționează în baza ei, și nu o să-ți pară niciodată rău. Nu accepta nicio fericire pământească de care să te bucuri în detrimentul fericirii lor.

Dacă îi iubești, vei dori să ai parte de opiniile lor bune. Noi prețuim în mod natural stima acelora de care suntem atașați; ne dorim ca alții să gândească bine despre noi. Dacă suntem nepăsători de ceea ce cred ei despre noi, acela este un semn sigur că nu îi prețuim. Copiii ar trebui să își dorească și chiar să fie nerăbdători ca părinții lor să aibă o părere bună despre ei. Nimic nu poate fi o dovadă mai clară a unei înclinații rele a unui fiu sau a unei fiice decât să fie indiferent(ă) față de ceea ce părinții lor cred despre el(ea). În astfel de cazuri, orice fel de dragoste trebuie să fi dispărut, astfel că acel tânăr este pe calea către răzvrătire și pierzare…

2. Reverența [respectul] este următoarea îndatorire. „Cinstește”, spune porunca, „pe tatăl tău și pe mama ta”. Această reverență vizează simțămintele, cuvintele și acțiunile tale. Ea constă în parte dintr-o conștientizare lăuntrică a superiorității lor în autoritate și de o străduință de a avea o atitudine de respect față de ei ca aceia puși de Dumnezeu în autoritate peste tine. Trebuie să existe o supunere a inimii față de autoritatea lor într-o manieră de un respect sincer și profund… Dacă nu există respect al inimii, nu te poți aștepta la respect în purtare. În orice virtute, fie de un fel mai înalt, față de Dumnezeu, sau de un fel secundar, față de semenii noștri, trebuie să avem o stare corectă a inimii: fără aceasta, virtutea nu există.

Cuvintele tale trebuie să corespundă simțămintelor reverențioase ale inimii.Când le vorbești, felul de a te adresa, deopotrivă în limbaj și în ton, trebuie să fie caracterizat de modestie, supunere și respect, nu zgomotos, impertinent sau chiar ca și cum te-ai trage de șireturi cu ei. Ei nu sunt egali cu tine, ci superiori în autoritate. Dacă ai vreodată o altă opinie, nu trebuie să ți-o exprimi într-un fel superficial sau cu încăpățânare, ci cu smerenia și supunerea unuia dispus să învețe. Dacă ei te mustră mai aspru decât crezi tu că este potrivit, trebuie să îți pui mâna la gură și să nu le replici, nici să îți arăți resentimentele. Respectul tău față de ei ar trebui să fie atât de mare, încât să vină cu o înfrânare considerabilă a vorbirii tale în compania lor, căci prezența unui părinte trebuie să impună respect. Este foarte ofensator să auzi un tânăr grabnic la vorbire, gălăgios și flecar, care nu se înfrânează înaintea unui tată sau a unei mame, și face ca o conversație să pară o petrecere dată în cinstea sa. Tinerii trebuie să fie mereu modești și reținuți când sunt în compania altora, dar în special când părinții lor sunt de față. Trebuie să fii atent la felul în care vorbești despre ei față de alții. Nu ar trebui să vorbești niciodată despre greșelile lor… nici să spui ceva care să îi facă pe alții să îi disprețuiască sau să presupună că tu i-ai disprețui. Dacă reputația lor este atacată, este datoria ta ca, într-un fel prompt și cu fermitate, dar cu blândețe, să îi aperi atât cât știi că este adevărat, și chiar dacă acuzația ar fi adevărată, să le aduci toate scuzele autentice și să contești cruzimea de a-i degrada pe părinții tăi în prezența ta.

Reverența trebuie să afecteze toată purtarea ta față de părinții tăi.În toată purtarea ta față de ei, acordă-le cea mai mare onoare. Să se vadă că le acorzi cel mai mare respect, chiar și atunci când nimeni nu te vede. Purtarea ta să fie mereu una înfrânată când te afli sub ochii lor, dar nu de frică, ci din prețuire pentru ei…

3. Următoarea îndatorire este ascultarea. „Copii, ascultați de părinții voștri”, spune apostolul în Epistola către Coloseni. Acesta este unul dintre cele mai evidente dictate ale naturii. Chiar și creaturile iraționale sunt ascultătoare instinctual și urmează semnele părinților lor, fie că este vorba de păsări, animale sau reptile. Probabil că nu există nicio îndatorire mai unanim acceptată decât aceasta. Ascultarea voastră trebuie să înceapă cât de devreme se poate: cu cât ești mai tânăr, cu atât ai nevoie mai mult de un ghid și un stăpân. Ascultarea trebuie să fie universală: „Copii, ascultați de părinții voștri”, a spus apostolul, „în toate lucrurile”.

Singura excepție în acest sens este atunci când poruncile lor, în litera sau spiritul lor, sunt contrare poruncilor lui Dumnezeu. În acest caz, ca în orice altă situație de acest fel, trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de om. Dar chiar și aici, refuzul tău de asculta de porunca păcătoasă a unui părinte trebuie exprimat într-o manieră blândă și respectuoasă, așa cât să se dovedească că ea este mânată de motivații curate și de conștiință, nu de o împotrivire rebelă față de autoritatea părinților. Ascultarea ta nu trebuie să cunoască nicio altă excepție decât cea dictată de conștiință: dacă situația, înclinația și gusturile tale sunt scoase din discuție, acestea trebuie puse deoparte când vine vorba de împotrivirea față de autoritatea părintească.

Ascultarea trebuie să fie promptă. De îndată ce porunca este exprimată, ea trebuie dusă la îndeplinire. Este ceva neplăcut ca un copil să nu asculte de părinții lui decât atunci când aceștia îi repetă o poruncă. Dacă este posibil, ar trebui chiar să anticipezi poruncile lor și să nu aștepți până când îți sunt spuse în cuvinte. O ascultare tardivă își pierde toată strălucirea.

Ascultarea trebuie făcută cu bucurie. O virtute manifestată cu reținere își pierde calitatea de virtute. Ascultarea forțată sau lipsită de dorință este o răzvrătire în esența ei, un viciu îmbrăcat în haina sfințeniei. Dumnezeu îl iubește pe cel ce dăruiește cu bucurie, și așa face și omul. Un copil care pleacă din prezența părintelui lui cârtind, bosumflat și murmurând, oferă una dintre cele mai urâte imagini din creație. Ce valoare mai are orice lucru pe care el îl face cu o astfel de atitudine?

Ascultarea trebuie făcută cu lepădare de sine. Trebuie să renunți la voia ta, să sacrifici preferințele tale și să faci deopotrivă lucrurile dificile și lucrurile ușoare cu aceeași atitudine. Când un soldat primește o poruncă, deși el se poate simți confortabil acasă, el nu trebuie să ezite dacă i se cere să meargă pe câmpul de luptă. El știe că nu are nicio altă opțiune. Un copil nu are permisiunea să gâdile voința proprie cum soldatul nu are permisiunea să facă ce îl taie capul: el trebuie să asculte. Ascultarea lui trebuie să fie uniformă. Ascultarea filială este adusă în general fără multă dificultate când părinții sunt prezenți, dar acest lucru nu se petrece mereu fără rezerve când ei nu sunt de față.

Dragi copii, trebuie să disprețuiți răutatea și să fiți scârbiți de ticăloșia de a lua seama la dorințele voastre, ascultând de poruncile părinților voștri doar atunci când ei sunt de față. O astfel de fățărnicie este detestabilă. Acționează pe baza unor principii mai nobile. Ar trebui să îți fie de ajuns să știi care este voia părinților tăi ca să asculți de ei chiar dacă între tine și ei ar fi continente și oceane întregi. Poartă cu tine acest îndemn oriunde ai fi: lasă ca glasul conștiinței să fie auzit, nu vocea ta, și conștientizarea că Dumnezeu te vede suficient de bine, astfel că vei asculta de îndată. Cât de sublim de simplu și de uimitor a fost răspunsul copilului care, când a fost presat în compania altora să ia ceva de care părinții lui absenți îi interziseseră să se atingă, și care, când i s-a adus aminte că ei nu erau de față, a replicat: „Foarte adevărat, dar Dumnezeu și conștiința mea sunt aici”. Fii hotărât să urmezi acest exemplu frumos… și ascultă în toate lucrurile chiar și când părinții tăi nu sunt de față.

4. Supunerea față de disciplina și regulile familiei este de asemenea îndatorirea ta, nu mai puțin decât este ascultarea de porunci. În orice familie bine rânduită, există o regulă a bunei cârmuiri: există supunere, principii, disciplină, răsplată și pedeapsă. Toți copiii trebuie să fie în supunere față de acestea. Supunerea cere ca, dacă te-ai purtat vreodată așa încât disciplina din partea părintelui să fie necesară, ar trebui să o accepți cu răbdare și să nu fii înfuriat de patimă sau să te împotrivești. Adu-ți aminte că părinților tăi li se poruncește de către Dumnezeu să îți corecteze greșelile și că ei sunt mânați de dragoste în împlinirea acestei îndatoriri care le cere și lor lepădare de sine… Mărturisește-ți greșelile de îndată și cu onestitate, și supune-te față de orice pedeapsă este hotărâtă prin autoritatea și înțelepciunea lor. Una dintre cele mai plăcute priveliști în familie, dincolo de cea a unui copil ascultător în toate lucrurile, este când un copil neascultător este făcut să își conștientizeze purtarea rea și se supune în tăcere față de pedeapsa meritată. Este deopotrivă o dovadă a tăriei minții și a bunei dispoziții a inimii să îl auzi spunând: „Am greșit, așa că este potrivit să suport disciplina”.

În cazul copiilor mai mari, este peste măsură de dureros când un părinte, în plus față de durerea extremă care îl costă să își mustre astfel de copii, trebuie să îndure suferința produsă de indiferența lor totală, de zâmbetele lor disprețuitoare, de cârtirile și atitudinea lor morocănoasă, și de răspunsurile lor obraznice. Acest comportament este mai vinovat pentru că autorii lui au ajuns la o vârstă când s-ar presupune că au crescut în gândire încât să perceapă cât de adânc sunt așezate temeliile autorității părintești, în natură, rațiune și revelație, și cât de necesar este ca frâiele disciplinei parentale să nu fie slăbite. Dacă ai comis o greșeală pentru care meriți mustrare, nu comite încă una răzvrătindu-se față de disciplină. Păstrează-te liniștit înăuntrul tău și nu lăsa ca patimile tale să se răzvrătească împotriva judecății tale, ci înfrânează-te pentru o clipă și redu la tăcere tulburarea din sufletul tău, care s-ar ridica în răzvrătire.

Purtarea unora dintre copii după ce sunt mustrați constituie o rană mai adâncă făcută în inima unui părinte decât cea care a dus la mustrare. Pe de altă parte, nu cunosc un semn mai mare al nobleței minții, nici ceva care să tindă să ridice o persoană tânără mai sus în prețuirea unui părinte și să-l facă mai drag inimii unui tată decât o supunere smerită față de mustrare și o mărturisire autentică a greșelii sale. Un prieten avea un fiu, care a plecat demult în lumea celor nemuritori, și care, după ce a greșit într-o zi față de tatăl său înaintea fraților și a surorilor lui mai mici, nu doar că s-a supus cu blândețe față de mustrarea părintelui, ci când familia s-a strâns la masă, s-a ridicat în fața tuturor. După ce și-a mărturisit greșeala și a cerut iertare din partea tatălui lui, i-a îndemnat pe frații lui mai mici să ia aminte să nu greșească cum el a greșit și să fie atenți să nu-și necăjească niciodată părinții, pe care aveau obligația de a-i iubi și respecta. Nimic nu ar putea să fie mai plăcut și mai impresionant decât acest act nobil. Prin felul lui de a se purta și de a-și cere scuze, el s-a ridicat mai mult în ochii și prețuirea părinților lui și a familiei sale decât era înainte de greșeala lui. Atitudinea morocănoasă, impertinența și împotrivirea încăpățânată sunt lucruri fără valoare, dovada lașității și a unei minți deșarte prin comparație cu o atitudine ca aceasta, care combină curajul nobil cu smerenia cea mai profundă.

Supunerea cere de asemenea o respectare adecvată a regulilor lăsate pentru menținerea ordinii în familie. În nicio familie bine rânduită, lucrurile nu sunt lăsate să se petreacă la voia întâmplării, ci sunt stabilite prin reguli stricte. Există un timp potrivit pentru orice, și orice lucru își are vremea lui… Mesele, timpul de rugăciune, timpul de mers la culcare și de trezire dimineața sunt toate rânduite. Față de aceste reguli este datoria evidentă a fiecărui membru al familiei să se supună. Nu contează dacă fiii și fiicele au crescut sau au ajuns la vârsta maturității. Ei trebuie să se supună regulilor și legilor casei, iar vârsta lor este un motiv suplimentar în favoarea supunerii, dacă ținem cont de maturitatea gândirii care îi face să înțeleagă mai clar temeiul oricărei obligații morale. Ei pot să creadă că regulile sunt prea stricte, dar dacă părinții le-au stabilit, ei trebuie să se supună și, atât timp cât continuă să facă parte din această mică comunitate, ei trebuie să le respecte chiar și în cazul în care îmbătrânesc acolo. De asemenea, este la latitudinea părintelui să decidă ce vizitatori ar putea fi acceptați în familie, și este cu totul nepotrivit ca un copil să aducă acasă sau chiar să încerce să introducă în familie vreun prieten sau tovarăș împotriva voinței exprimate a unui părinte. Aceeași remarcă se aplică recreațiilor. Părinții trebuie să stabilească acest lucru. Niciun copil care are simțămintele potrivite unui copil nu ar trebui să își dorească să hotărască în ce fel să se distreze, mai ales dacă aceasta este împotriva glasului conștiinței sau a voinței tatălui sau mamei. Cunosc cazuri de tineri care au invitat astfel de prieteni și li s-au alăturat în tot felul de lucruri și practici în absența părinților lor, știind că acest lucru ar fi fost clar împotriva regulilor și a legilor din familie. Acest lucru este un act atât de rău și de răzvrătit împotriva autorității părinților, și exprimă un dispreț atât de grav față de mângâierea parentală, încât nici măcar nu am cuvinte să-l descriu. Chiar și cărțile aduse în casă trebuie să fie în acord cu regulile familiei. Dacă părinții interzic introducerea de romane sau orice alte cărți, în majoritatea cazurilor, copilul trebuie să se împotrivească preferințelor lui și să se supună autorității lor, căci altfel s-ar împotrivi autorității stabilite prin natură și religie.

5.Este datoria copiilor să caute sfatul părinților lor. Ei sunt călăuzele tinereții tale, sfătuitorii tăi naturali și înțelepții familiei pe care ești chemat să îi consulți mereu, și trebuie să primești răspunsurile și sfaturile lor cu respect și evlavie. Chiar dacă ai motive să suspectezi soliditatea și profunzimea judecății lor, ca urmare a relației tale cu ei, nu trebuie să faci nimic fără să le spui și fără să capeți opinia lor. Trebuie să fii cu atât mai dornic să faci acest lucru, cu cât există orice motiv să ai încredere în înțelepciunea lor. Tu ești tânăr și neexperimentat, iar calea vieții îți este necunoscută într-o măsură considerabilă; pericolele care se ridică pe ea continuu îți sunt nefamiliare, astfel că nu ai experiența ca să le înțelegi… Ei au călătorit îndelung pe această cale și îi cunosc turnurile, pericolele și dificultățile. Du-te la părinții tăi cu orice lucruri care te preocupă. Consultă-i în privința prietenilor, a cărților și a modalităților tale de a te recrea. Fă ca urechea tatălui și a mamei să audă tot ce te preocupă. Să nu ai secrete sau lucruri pe care să le ascunzi față de ei. Consultă-i în special pe tema vocației și a căsătoriei. În privința meseriei, poate că ai nevoie de ajutorul lor financiar, dar cum ai putea să te aștepți să îl primești dacă nu ții seama de sfaturile lor în privința modalității celei mai bune de a folosi avuția care le aparține? În ce privește căsătoria, Scriptura ne oferă multe exemple de ascultare acordată de copii părinților lor încă din vremea patriarhilor. Isaac și Iacov par să fi lăsat pe seama părinților lor alegerea soțiilor lor. Chiar dacă era noră, Rut a fost dispusă să fie călăuzită în întregime de Naomi. Până și Ismael i-a cerut sfatul mamei lui. Dar pare că simplitatea acelor vremuri a dispărut, și, odată cu noile vremuri, tot mai mult din puterea alegerii este lăsată pe umerii copiilor, deși ea n-ar trebui să fie folosită independent de sfatul părinților. Un teolog din vechime le spunea astfel fiilor lui: „Când sunteți tineri, alegeți-vă vocațiile [meseriile]; când sunteți bărbați, alegeți-vă soțiile, doar țineți cont de mine când faceți asta. Se poate ca un bătrân să vadă mai departe decât vedeți voi”… În această privință, trebuie să te străduiești în special să fii consecvent și practic în credința ta în Hristos, făcând ca ea să fie vizibilă în toată purtarea ta și, în particular, în maniera blândă și atentă în care te achiți de obligațiile tale față de părinți.

Acesta este rezumatul îndatoririlor copiilor față de părinți. Fie ca aceștia să le citească, să le studieze, să își dorească sincer să le împlinească, și să se roage ca Dumnezeul atotputernic să le dea harul care este în Hristos Isus, ca să îi ajute să se achite de obligațiile lor.

Fragment din A Help to Domestic Happiness, Soli Deo Gloria, o lucrare a Reformation Heritage Books, heritagebooks.org.

John Angell James (1785-1859): predicator și autor congregaționalist; s-a născut la Blandford, Dorsetshire, Anglia.

[1] sanctitate – ceva sacru și, de aceea, cere respect și reverență.

[2] complezență – dorința de a fi plăcut sau de a te conforma dorințelor cuiva.

[3] filial – de la copil la părinte.