Copiii, autoritatea și societatea

„Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. ‚Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta’ – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – ‚ca să fii fericit, și să trăiești multă vreme pe Pământ” (Efes. 6:1-3).

Noi trăim într-o lume care este martoră unei decăderi alarmante în chestiunea disciplinei. Infracționalitatea este larg răspândită. Vedem o decădere în disciplină în toate unitățile fundamentale ale vieții – în căsnicie și în relațiile din familie. Un duh de nelegiuire pare să se răspândească, iar lucrurile care erau cândva considerate ca elementare, acum sunt puse sub semnul întrebării, ridiculizate și respinse. Nu am niciun dubiu că trăim într-o epocă în care există o agitație a răului care lucrează activ în întreaga societate.

Pot detalia – și spun pur și simplu ceva cu care toți sunt de acord, fie că sunt creștini sau nu – și spun că, în multe feluri, ne confruntăm cu un colaps și un declin total a ceea ce este considerat civilizație și societate. Nu mai există niciun respect față de lucrurile care sunt mai evidente în această chestiune a relației dintre părinți și copii.

Știu că mare parte din lucrurile pe care le vedem sunt probabil o reacție față de ceva ce era mult prea răspândit, din nefericire, la finalul perioadei victoriene și în primii ani din acest secol [sec. XX]. Am mai multe lucruri de spus ceva mai târziu, dar le voi menționa acum în treacăt ca să descriem clar această problemă. Nu am niciun dubiu că există o reacție împotriva modelului de tată aspru, legalist și aproape crud din perioada victoriană. Nu scuz aici poziția prezentă, dar este important să o înțelegem și să îi identificăm originile. Oricare ar fi însă cauza, nu există niciun dubiu că ea este parte din explicația acestui colaps în chestiunea disciplinei, a legii și a ordinii.

În învățătura și în istoria ei, Biblia ne spune că acest lucru este unul care se petrece întotdeauna în perioade caracterizate de ateism, într-o vreme a neevlaviei. Avem un exemplu notabil în ceea ce apostolul Pavel spune despre lume în Epistola către Romani, în a doua jumătate a primului capitol, de la versetul 18 până la final. El ne oferă acolo o descriere uluitoare a stării lumii la vremea când Domnul nostru a venit în ea. Era o stare de nelegiuire totală. În lista diverselor manifestări ale nelegiuirii pe care o construiește, el include tocmai acest aspect despre care discutăm astăzi.

În primul rând, el spune: „Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite” (Rom. 1:28). Apoi vine această descriere: „Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă…” În această listă groaznică, Pavel include această idee a neascultării de părinți.

Apoi în a doua Epistolă către Timotei, probabil ultima scrisă de Pavel, îl găsim spunând în capitolul 3, versetul 1: „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele”, după care face o descriere a acelor vremuri: „Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine ” (2 Tim. 3:2-3).

În ambele situații, apostolul ne aduce aminte că, în vreme de apostazie, în vremea nelegiuirii fățișe și a ateismului, când înseși temeliile se clatină, una dintre cele mai izbitoare manifestări ale nelegiuirii este „neascultarea de părinți”. Și nu este deloc surprinzător să ne îndreptăm aici atenția către ea, pentru că el ne oferă ilustrații ale felului în care viața care este „plină de Duhul” lui Dumnezeu se manifestă (Efes. 5:18). Când vor învăța și vor conștientiza autoritățile civile că există o legătură indisolubilă între neevlavie și lipsa moralității și a comportamentului decent? În aceste lucruri este o ordine. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din Cer”, spune apostolul în Romani 1:18, „împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor”. Dacă nu ești evlavios, vei fi întotdeauna nelegiuit. Dar tragedia este că autoritățile civile – indiferent ce partid politic ar fi la putere – toate par să fie mânate mai degrabă de psihologia modernă decât de Scriptură. Toate sunt convinse că ele pot trata direct nelegiuirea, în și prin sine. Dar acest lucru este imposibil. Nelegiuirea este întotdeauna rezultatul neevlaviei. Singura speranță de a recăpăta orice măsură de neprihănire în viață este să avem parte de o trezire a evlaviei. Și tocmai asta spune apostolul în mesajul lui către efeseni și către noi…

Prin urmare, circumstanțele actuale ne cer să privim la afirmația apostolului. Eu cred că părinții și copiii creștini, familiile creștine, au o oportunitate unică de mărturie înaintea lumii în vremea de față tocmai prin a fi diferiți. Putem fi evangheliști adevărați prin a demonstra această disciplină, această lege și ordine, această relație autentică între părinți și copii. Putem fi mijloace în mâna lui Dumnezeu pentru a-i aduce pe mulți la cunoașterea adevărului. De aceea, haideți să ne gândim la acest lucru în acest fel.

Dar există un al doilea motiv pentru care toți avem nevoie de această învățătură.Conform Scripturii, ea nu este necesară doar pentru cei care nu sunt creștini, așa cum am indicat, ci de acest îndemn au nevoie și creștinii, pentru că diavolul intervine deseori în acest aspect într-o manieră foarte subtilă și încearcă să ne abată de pe cale. În capitolul 15 din Evanghelia după Matei, Domnul nostru tratează acest aspect în discuția cu oamenii religioși din vremea Lui, pentru că ei eludau într-un fel foarte subtil unul dintre aspectele clare din Cele Zece Porunci. Cele Zece Porunci le spuneau să își cinstească părinții, să îi respecte și să aibă grijă de ei, dar ceea ce se petrecea era că unii dintre acei oameni, care pretindeau că erau ultra-religioși, în loc să facă ce le spunea Porunca, ei spuneau cam așa: „Ah, I-am dedicat Domnului acești bani. De aceea, nu pot avea grijă de voi, părinții mei”. Așa descrie Domnul situația: „Dar voi ziceți: ,Cine va zice tatălui său sau mamei sale: ,Ori cu ce te-aș putea ajuta, l-am închinat lui Dumnezeu’, nu mai este ținut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa’” (Matei 15:5-6). Ei spuneau, „Aceasta este Corban,^[1] dedicat Domnului. Desigur, mi-ar plăcea să am grijă de voi și să vă ajut, și așa mai departe, dar acești bani au fost dedicați Domnului”. În felul acesta, ei își neglijau părinții și îndatoririle față de ei…

Haideți, deci, ca, în lumina acestor lucruri, să observăm felul în care apostolul prezintă problema.Folosind același principiu ca în cazul relației dintre soț și soție, el începe cu copiii. Altfel spus, el începe cu cei care au responsabilitatea ascultării, cei care trebuie să se supună. El a început anterior cu soțiile, apoi a trecut la soți. Aici, el începe cu copiii, apoi trece la părinți, procedând astfel pentru a ilustra acest aspect fundamental: „Supuneți-vă unii altora în frica lui Hristos” (Efes. 5:21). Chemarea este aceasta: „Copii, ascultați de părinții voștri”. Apoi le aduce aminte de Poruncă: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”.

Notăm, în treacăt, aspectul interesant că și aici avem de-a face cu ceva care face diferența între creștinism și păgânism. Păgânii în aceste aspecte nu fac legătura între mamă și tată, ci vorbesc doar despre tată. Dar poziția creștină și poziția ebraică, așa cum i-a fost dată de Dumnezeu lui Moise, pune mama alături de tată. Chemarea este ca toți copiii să asculte de părinții lor, iar termenul a asculta nu face referire doar la a-i asculta cu urechea, ci să asculte ca unii care sunt sub autoritate… Nu asculți doar, ci recunoști poziția ta de ascultare de autoritate, și apoi treci la punerea ei în practică.

Dar este foarte important ca acest lucru să fie guvernat și controlat de ideea care îl însoțește, cea de „cinstire”. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Asta înseamnă „respect”, „reverență”. Aceasta este o parte esențială a Poruncii. Copiii nu sunt chemați la o ascultare mecanică sau morocănoasă. Această atitudine ar fi greșită și ar însemna să respecte litera, dar nu spiritul poruncii, iar Domnul nostru i-a condamnat foarte categoric pe farisei pentru așa ceva. Nu, copiii sunt chemați să respecte deopotrivă spiritul și litera Legii. Copiii sunt chemați să își respecte părinții, să conștientizeze poziția lor față de părinți, și să se bucure de aceasta. Ei sunt chemați să o trateze ca pe un mare privilegiu, astfel că trebuie să facă întotdeauna tot ce pot ca să demonstreze această reverență și acest respect în orice acțiune a lor.

Apelul apostolului sugerează că copiii creștini ar trebui să fie în contrast total cu cei necredincioși,^[2] care manifestă în general o lipsă de reverență față de părinți și care întreabă: „Cine sunt ei să ascult de ei?” „De ce să ascult?” Ei îi privesc pe părinții lor ca pe niște „înapoiați” și vorbesc despre ei fără respect. Ei militează pentru ei înșiși, pentru drepturile lor și pentru „modernismul” lor în toată această chestiune legată de comportament. Acest lucru se petrecea în societatea păgână din care veneau acești efeseni, după cum se petrece azi în societatea păgână din jurul nostru. Noi citim constant în ziare despre felul în care această nelegiuire își face loc în societate și cum copiii, așa cum scriu ziarele, „se maturizează la vârste mai mici”. Desigur, nu există așa ceva. Fiziologia lor nu se schimbă. Ceea ce se schimbă este mentalitatea și gândirea care duce la agresivitate și la un eșec de a fi conduși de principii biblice și de învățătura biblică. Auzim despre acest lucru din toate părțile, cu tineri care le vorbesc obraznic părinților lor, care se uită disprețuitor la ei, care batjocoresc orice le spun părinții, și umblă după ei înșiși și după drepturile lor. Aceasta este una dintre cele mai urâte manifestări ale păcătoșeniei și nelegiuirii din aceste vremuri. Dar apostolul spune în fața acestui comportament: „Copii, ascultați de părinții voștri; cinstiți pe tatăl și pe mama voastră, tratați-i cu respect și reverență, arătați că înțelegeți poziția voastră și ce presupune asta”.

Haideți să vedem acum motivele pentru care apostolul ne dă această chemare. Primul este – și le iau în această ordine dintr-un motiv care va reieși ulterior – „căci este drept”. Aici el vrea să spună că „este ceva drept”… Altfel spus, ceea ce Pavel vrea să spună prin termenul „drept”, este aceasta: el merge înapoi la întreaga ordine a creației, pusă de la bun început, în cartea Geneza… El ne spune că, în ce privește această chestiune a copiilor, principiul este statuat încă de la început. Așa a fost dintotdeauna, el este parte din ordinea naturală, parte din regula de bază a vieții. Este ceva ce găsești nu doar printre ființele omenești, ci ceva ce operează chiar și printre animale. În lumea animală, mama are grijă de puii ei nou născuți, îi îngrijește, îi hrănește și îi ocrotește… Aceasta este ordinea naturii. Ființa tânără, în slăbiciunea și neștiința ei, are nevoie de protecția, călăuzirea, ajutorul și instruirea care i se dau prin părinte. Astfel, apostolul spune, „ascultați de părinții voștri… căci este drept”. Creștinii nu trăiesc separat de o ordine naturală care se găsește peste tot în creație.

Este regretabil chiar că trebuie să le spunem acest lucru creștinilor. Cum este posibil ca oamenii să se abată în orice aspect de la ceva atât de evident și care ține de însăși ordinea și cursul naturii? Până și înțelepciunea lumii recunoaște asta. Există oameni în jurul nostru care nu sunt deloc creștini, dar ei cred ferm în disciplină și ordine. De ce? Pentru că întreaga viață și întreaga natură indică asta. Când un copil este răzvrătit față de părinți și refuză să ia seama și să asculte, vedem un lucru ridicol și nesăbuit… Este ceva anormal pentru copii să nu asculte de părinții lor. Ei încalcă ceva ce face parte chiar din fibra naturii omenești, pe care o vedem pretutindeni, de la un cap la altul. Viața a fost concepută pe acest temei. Desigur, dacă n-ar fi fost așa, viața ar deveni curând haotică, și existența ei s-ar încheia.

„Este drept!” Există ceva în acest aspect al învățăturii Noului Testament care mi se pare foarte uimitor. El arată că nu trebuie să separăm Vechiul Testament de Noul Testament. Nu există nimic care să demonstreze mai multă ignoranță decât să auzi un creștin spunând: „Desigur, acum, că sunt creștin, nu mă mai interesează Vechiul Testament”. Acest lucru este cu totul greșit, așa cum ne aduce aminte apostolul în acest pasaj. Dumnezeu este Cel care a creat această ordine la început, și este Cel ce mântuiește. El este același Dumnezeu de la început și până la sfârșit. Dumnezeu i-a făcut bărbat și femeie, părinți și copii, chiar prin întreaga ordine a naturii. El a făcut asta în acel fel, iar viața trebuie să funcționeze după aceste principii. Așa că apostolul își începe îndemnul spunând cu alte cuvinte: „Este drept, este elementar, este fundamental, este parte din ordinea naturii! Nu întoarce spatele față de asta! Dacă faci asta, te lepezi de creștinismul tău; Îl respingi pe Dumnezeul care a stabilit ca viața să funcționeze în felul acesta și care a făcut-o să funcționeze după aceste principii. Ascultarea este ceva drept”.

Dar după ce a vorbit astfel, apostolul trece la al doilea punct.Acest lucru nu este doar drept, spune el, ci este și „întâia poruncă însoțită de o făgăduință”. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta – aceasta este întâia poruncă însoțită de o făgăduință”. El vrea să spună că cinstirea părinților nu este doar un lucru drept în esența lui, ci este de fapt unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu le-a stabilit clar în Cele Zece Porunci. Aceasta este Porunca a Cincea: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Exod 20:12)…

Ce vrea să spună apostolul prin expresia „întâia poruncă însoțită de făgăduință”? Acesta este un aspect dificil, și nu putem fi foarte categorici în răspunsul nostru. Este evident că nu înseamnă că aceasta este prima poruncă de care este atașată o făgăduință, căci vom observa că niciuna dintre celelalte porunci nu are o făgăduință atașată de ea. Dacă ar fi adevărat să spunem că poruncile 6, 7, 8, 9 și 10 ar fi avut făgăduințe atașate de ele, atunci s-ar fi putut spune că Pavel ar indica faptul că aceasta este „prima” dintre porunci căreia i se atașează o făgăduință. Dar celelalte nu sunt însoțite de făgăduințe, așa că nu putem susține un astfel de sens.

Atunci care este sensul? Poate însemna că aici, în această a Cincea Poruncă, începem să avem învățătură cu privire la relațiile noastre unii cu alții. Până aici, poruncile au discutat despre relația noastră cu Dumnezeu, raportarea noastră la Numele Lui, la ziua Lui și așa mai departe. Dar aici, El Se îndreaptă către relațiile noastre interumane, și se poate ca aceasta să fie prima poruncă în acel sens. Totuși, dincolo de acestea, se poate înțelege că aceasta este prima poruncă, nu atât de mult în ordine pe cât în rang, și că Dumnezeu a dorit să insiste înaintea minților copiilor lui Israel până acolo că i-a atașat această făgăduință ca s-o întărească. Prima, ca să zic așa, în rang, prima ca importanță! Asta nu înseamnă că, în esență, oricare dintre porunci ar fi mai importantă decât altele, pentru că toate sunt importante. Cu toate acestea, există o importanță relativă a fiecăreia.

De aceea, eu aș vedea lucrurile astfel: aceasta este una dintre acele legi care, dacă este neglijată, duce la colapsul societății. Fie că ne place sau nu, o decădere a vieții de familie va duce inevitabil la o decădere în orice altceva. Evident, acesta este cel mai îngrijorător și mai periculos aspect al stării societății din aceste vremuri. Odată ce conceptul de familie, de unitate de familie, de viață de familie este distrus, odată ce el dispare, în curând nu mai există nicio altă sferă a dedicării vieții. Este cel mai grav lucru dintre toate. Și probabil că acesta este motivul pentru care Dumnezeu i-a atașat o făgăduință.

Dar eu cred că aici mai există o sugestie.Există ceva în această relație dintre copii și părinți care este unic în sensul că duce la o relație mai înaltă. La urma urmei, Dumnezeu este Tatăl nostru. Acesta este un termen pe care El însuși îl folosește, fiind termenul pe care Domnul nostru îl folosește în rugăciunea model pe care El ne-a dat-o: „Tatăl nostru, care ești în Ceruri”. De aceea, tatăl pământesc este, ca să zicem așa, o reamintire despre celălalt Tată, Tatăl ceresc. În relația copiilor cu părinții, noi avem o imagine a relației întregii omeniri avută la început cu Dumnezeu. Noi suntem toți „copii” aflați față în față cu Dumnezeu. El este Tatăl nostru, căci „suntem din neamul Lui” (F.A. 17:28). Astfel, într-o modalitate foarte uimitoare, relația dintre părinte și copil este o replică și o imagine, un portret, o predică despre această relație unică ce subzistă în special între cei ce sunt creștini și Dumnezeu însuși… Întreaga relație dintre tată și copil ar trebui să ne aducă mereu aminte de relația dintre noi și Dumnezeu. În acel sens, această relație particulară este unică… Această relație ne aduce aminte de Dumnezeu însuși ca Tată și de noi, ca niște copii. Există ceva foarte sacru în familie, în această relație dintre părinți și copii. Ca să zic așa, Dumnezeu ne-a spus asta în Cele Zece Porunci. Când El a venit să dea această poruncă, „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”, El i-a atașat o făgăduință.

Dar care este făgăduința? „Ca să fii fericit, și să trăiești multă vreme pe pământ”. Nu poate exista niciun dubiu că, întrucât făgăduința le-a fost dată la început copiilor lui Israel, ea avea acest sens: „Dacă vreți să trăiți în această țară a făgăduinței către care vă conduc, ascultați de aceste porunci, și de aceasta în particular. Dacă vreți să duceți o viață binecuvântată și fericită în acea Țară făgăduită, dacă vreți să trăiți acolo sub binecuvântarea Mea, respectați aceste porunci, și în special pe aceasta”. Nu este niciun dubiu că aceasta a fost făgăduința inițială.

Dar acum apostolul generalizează făgăduința, pentru că el are de-a face aici deopotrivă cu Neamuri și cu evrei care deveniseră creștini. Așa că el spune în fapt: „Dacă vreți să vă fie bine și să trăiți o viață lungă și deplină pe Pământ, cinstiți pe tatăl și pe mama voastră”.

Înseamnă asta că, dacă sunt un fiu ascultător sau o fiică ascultătoare, voi trăi obligatoriu o viață lungă? Nu, nu rezultă asta. Dar făgăduința are sigur acest sens: dacă vrei să trăiești o viață binecuvântată, o viață deplină sub binecuvântarea lui Dumnezeu, păzește această poruncă. El poate alege să te țină în viață pentru mult timp pe acest Pământ, ca exemplu și ilustrație. Dar oricât de bătrân ai fi când vei pleca din această lume, vei ști că te afli sub binecuvântarea și mâna bună a lui Dumnezeu…

Și aceasta ne conduce la al treilea și ultimul punct.Observați felul cum se exprimă apostolul: „Copii, ascultați de părinții voștri. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Natura dictează asta, dar nu doar natura, ci și Legea. Dar noi trebuie să mergem dincolo de asta și să spunem că și harul dictează asta! Aceasta este ordinea: natura, legea, harul.

„Copii, ascultați de părinții voștri în Domnul”. Este important să atașăm acea expresie, „în Domnul”, la cuvântul corect. Sensul nu este, „copii, ascultați de părinții voștri în Domnul”, ci mai degrabă, „copii, ascultați în Domnul de părinții voștri”. Altfel spus, apostolul repetă același lucru pe care l-a spus în cazul soților și soțiilor. „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului”. „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica”. Când ajungem la cuvintele lui despre slujitori, îl vedem spunând: „Robilor, ascultați de stăpânii voștri pământești, cu frică și cutremur, în curăție de inimă, ca de Hristos”. Acesta este sensul expresiei „în Domnul”. Cu alte cuvinte, acesta este motivul suprem. Noi trebuie să ascultăm de părinții noștri, să îi cinstim și să îi respectăm pentru că este parte din ascultarea noastră de Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos. În esență, acesta este motivul pentru care noi facem asta… Fă asta „ca Domnului”. Ascultă de tatăl și de mama ta „în Domnul”. Aceasta este cea mai aleasă și mai măreață motivație. Ea Îi face plăcere; este o dovadă a ceea ce El a spus; noi punem în practică învățătura Lui în felul acesta. El a spus că a venit în lume ca să ne răscumpere, ca să ne spele de păcate, ca să ne dea o natură nouă, ca să ne facă bărbați și femei noi. „Ei bine”, spune apostolul, „dovediți asta, arătați asta în practică”. Copii, arătați asta ascultând de părinții voștri, și veți fi diferiți de toți ceilalți copii! Veți fi diferiți de acei copii aroganți, agresivi, mândri, lăudăroși și vorbitori de rău, care sunt în jurul vostru în aceste vremuri! Arătați că sunteți diferiți, arătați că Duhul lui Dumnezeu este în voi, arătați că sunteți ai lui Hristos! Aveți o oportunitate minunată, și aceasta Îi va aduce o mare bucurie și o mare plăcere.

Dar haideți să mergem chiar mai departe. „Copii, ascultați de părinții voștri” și din acest motiv: când a fost în această lume, și El a ascultat. Asta este ceea ce găsim în Luca 2:51: „Apoi S-a pogorât împreună cu ei, a venit la Nazaret, și le era supus”. Cuvintele se referă la Domnul Isus când avea vârsta de 12 ani. El fusese la Ierusalim cu Iosif și Maria. Ei se întorceau din călătoria lor, și călătoriseră vreme de o zi, când au descoperit că El nu era în grupul lor. Așa că s-au întors și L-au găsit în Templu discutând și dezbătând cu învățătorii Legii, uimindu-i. Ei erau uimiți și uluiți. Iar El a spus: „Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49). El a avut această conștientizare uimitoare la vârsta de 12 ani. Dar apoi ni se spune că S-a întors cu părinții Lui la Nazaret: „Apoi S-a pogorât împreună cu ei, a venit la Nazaret, și le era supus”. Fiul întrupat al lui Dumnezeu S-a supus față de Iosif și Maria! Deși El a avut această conștientizare că era în această lume ca să facă voia Tatălui Lui, El S-a smerit și a fost ascultător de părinții Lui. Haideți să privim la El: să conștientizăm că El făcea totul în principal ca să fie plăcut Tatălui Lui din Cer, ca să poată împlini Legea Lui în orice aspect, și ca să ne dea un exemplu, ca să putem merge pe urmele pașilor Lui.

Fragment din „Submissive Children” din Life in the Spirit in Marriage, Home, & Work: An Exposition of Ephesians 5:18 to 6:9, The Banner of Truth Trust. www.banneroftruth.org. Folosit cu permisiune.

David Martyn Lloyd-Jones (1899-1981): unul dintre cei mai de seamă predicatori expozitivi din secolul al XX-lea; a slujit la Westminster Chapel, Londra, în perioada 1938-1968; s-a născut în Țara Galilor.

[1] Corban – între evreii din vechime era o jertfă sau un dar consacrat lui Dumnezeu cu jurământ.

[2] Aceasta este o referință la cultura occidentală, nu la variatele culturi europene răsăritene, unde încă se așteaptă de la copii să își respecte părinții.