Tematici: Creșterea copiilor Familia creștină Categorie: Familia creștină

Mustrarea și învățătura

David Martyn Lloyd-Jones

„Și voi, părinților, nu îi întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efes. 6:4).

Dacă vrem să înțelegem îndemnul apostolului… trebuie să ne oprim pentru o clipă și să luăm aminte la ce anume avem de făcut. Când copilul vine în viețile noastre, trebuie să ne spunem aceasta: „Noi suntem gardienii și custozii acestui suflet”. Ce responsabilitate uriașă! În afaceri și în meserii, oamenii sunt foarte conștienți de responsabilitatea imensă care stă pe umerii lor în deciziile pe care le au de luat. Dar oare ei sunt conștienți de responsabilitatea infinit mai mare pe care o au față de copiii lor? Îi alocă ei oare la fel de multe gânduri, atenție și timp, ca să nu spun mai mult? Cântărește ea oare la fel de mult cât cântăresc responsabilitățile pe care simt că le au în alte domenii? Apostolul ne îndeamnă să privim acest lucru ca pe cea mai importantă lucrare din viață, cea mai mare lucrare pe care trebuie să o gestionăm și să o împlinim.

Dar apostolul nu se oprește aici: „Creșteți-i”, spune el, „în mustrarea și învățătura Domnului”. Cele două cuvinte pe care el le folosește sunt pline de lucruri interesante. Diferența dintre ele este că primul, mustrarea [hrana, lit. KJV], este mai general decât al doilea. El cuprinde totalitatea hrănirii, creșterii și educării copilului. De aceea, el include disciplina generală. Și, așa cum susțin toți comentatorii, accentul este pus aici pe acțiuni. Al doilea termen, învățătura, face referire mai degrabă la cuvintele rostite. Hrana este termenul mai general, și include tot ceea ce facem pentru copii. El include întreg procesul general de cultivare a minții și a sufletului, aspectele morale și purtarea morală, întreaga personalitate a copilului. Aceasta este responsabilitatea noastră. Să îngrijim de copil, să îl păzim și să îl creștem…

Cuvântul învățătura are aproape același sens, cu excepția faptului că pune un accent mai mare pe vorbire. Astfel, există două aspecte ale acestei responsabilități. În primul rând, trebuie să ne ocupăm de purtarea generală, de lucrurile pe care trebuie să le facem prin acțiuni. Apoi, în plus, există anumite îndemnuri care trebuie să îi fie transmise copilului: cuvinte de îndemn, cuvinte de încurajare, cuvinte de mustrare, cuvinte de învinovățire. Termenul folosit de Pavel include în el toate aceste lucruri, tot ceea ce noi le spunem copiilor prin cuvinte, atunci când definim atitudini și când indicăm ce este bun și ce este rău, când încurajăm, îndemnăm și așa mai departe. Acesta este sensul termenului învățătura.

Copiii trebuie crescuți în „mustrarea și învățătura” – și este cel mai important lucru adăugat aici – „Domnului”. Acesta este aspectul în care părinții creștini implicați în împlinirea responsabilității față de copiii lor, sunt cu totul diferiți de toți ceilalți părinți. Cu alte cuvinte, acest apel adresat părinților creștini nu constă pur și simplu din a-i îndemna să își crească copiii în termenii moralității generale, ai bunelor maniere sau a comportamentului general lăudabil. Este evident că aceste lucruri sunt incluse. Toți ar trebui să facă asta; părinții necreștini ar trebui să facă acest lucru. Ei ar trebui să fie preocupați de bunele maniere, de comportamentul general bun, de evitarea răului. Ei ar trebui să își învețe copiii să fie cinstiți, sârguincioși, respectuoși, și așa mai departe. Dar aceasta nu este decât moralitatea comună, iar creștinismul nu începe din acel punct. Până și autorii păgâni interesați de bunul mers al societății și-au îndemnat întotdeauna semenii să își crească copiii în astfel de principii. Societatea nu poate continua să existe fără disciplină, lege și ordine la orice nivel și printre oamenii de orice vârstă. Dar apostolul nu se referă doar la aceste lucruri. El spune că părinții creștini sunt chemați să își crească copiii „în mustrarea și învățătura Domnului”.

Aici intervine gândirea și învățătura creștină. În prima linie a gândirii părinților creștini trebuie să fie întotdeauna gândul că ei au copii ce trebuie crescuți în cunoașterea Domnului Isus Hristos ca Mântuitor și ca Domn. Aceasta este sarcina specifică la care sunt chemați doar părinții creștini. Aceasta este nu doar sarcina lor supremă, ci dorința și ambiția lor cea mai mare pentru copiii lor ar trebui să fie ca aceștia să ajungă să Îl cunoască pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitorul și Domnul lor. Oare aceasta este principala noastră ambiție pentru copiii noștri? Ocupă ea primul loc, anume ca ei să ajungă să „Îl cunoască pe Acela a cărui cunoaștere este viața veșnică”, să Îl cunoască drept Mântuitorul lor și să Îl urmeze ca Domnul lor? „În mustrarea și învățătura Domnului!” Iată, așadar, aceștia sunt termenii folosiți de apostol…

În Biblie vedem un accent important pus pe educarea copiilor. Să ne gândim, de exemplu, la cuvintele din Deuteronom 6. Moise se apropia de sfârșitul vieții, iar copiii lui Israel aveau să intre în curând în țara făgăduită. El le aduce aminte de Legea lui Dumnezeu și le spune cum trebuie să trăiască atunci când vor intra în țara moștenirii lor. Printre alte lucruri, el este foarte atent să le spună că vor trebui să își învețe copiii în poruncile Legii. Nu este suficient ca părinții să știe Legea și să o păzească; ei trebuie să transmită mai departe cunoașterea ei. Copiii trebuie să fie învățați în Lege și nu trebuie să uite niciodată de ea…

Este foarte interesant de observat în istoria îndelungă a Bisericii creștine felul în care acest aspect particular reapare și capătă o importanță deosebită în fiecare perioadă de trezire. Reformatorii protestanți[1] erau preocupați de acest lucru, iar învățarea copiilor în chestiunile morale și spirituale a căpătat o importanță deosebit de mare. Puritanii[2] i-au dat o însemnătate și mai mare, iar liderii Trezirii Evanghelice[3] din urmă cu două sute de ani au făcut același lucru. Pe această temă au fost scrise multe cărți și au fost ținute multe predici.

Desigur, acest lucru are loc pentru că, atunci când oamenii devin creștini, credința lor afectează totalitatea vieților lor. Nu este ceva individual și personal, ci afectează relația de căsnicie, astfel că sunt mult mai puține divorțuri printre creștini decât printre necreștini. Credința lor afectează și viața lor de familie, pe copii, căminul lor; ea afectează fiecare parte a vieții omului. Cele mai deosebite perioade din istoria acestei țări și a altor țări au fost întotdeauna cele survenite după o trezire religioasă, o trezire a religiei adevărate. Tonul moral al întregii societăți a fost ridicat; chiar și cei care n-au devenit creștini au fost influențați și afectați de acesta.

Cu alte cuvinte, nu există nicio speranță de a rezolva problemele morale ale societății în afara termenilor Evangheliei lui Hristos. Binele nu va fi niciodată încurajat separat de evlavie; dar când oamenii devin evlavioși, ei caută să aplice principiile credinței lor în toate aspectele vieții, iar dreptatea se vede la nivel național. Totuși, din nefericire, trebuie să ne confruntăm cu adevărul că, din anumite motive, acest aspect din discuția noastră a fost foarte neglijat în secolul nostru… Dintr-un motiv sau altul, familia nu mai contează atât de mult pe cât conta cândva. Ea nu mai este centrul și fundamentul societății. Întreaga idee de viață de familie a intrat într-un anume declin și, din păcate, acest lucru este valabil în parte și în cercurile creștine. Importanța centrală a familiei pe care o vedem în Biblie și în toate marile perioade din istorie, la care m-am referit, pare să fi dispărut. Nu i se mai acordă atenția și importanța pe care le primea cândva. Acest lucru face cu atât mai important ca noi să descoperim principiile care ar trebui să ne guverneze în acest aspect.

Mai înainte de toate, creșterea copiilor „în mustrarea și învățătura Domnului” trebuie făcută în familie și de către părinți. Acest lucru este subliniat peste tot în Biblie. Această îndatorire nu trebuie transferată școlii, oricât de bună ar fi ea. Este datoria părinților – prima și cea mai importantă îndatorire a lor. Aceasta este responsabilitatea lor, iar ei nu trebuie să o transfere nimănui. Subliniez acest lucru pentru că noi toți știm bine ce s-a petrecut tot mai mult în acest secol. Părinții au transferat tot mai mult din responsabilitățile lor către școală.

Eu cred că acest lucru este foarte serios. Nu există o influență mai importantă în viața unui copil cum este influența familiei. Căminul este unitatea fundamentală a societății, iar copiii se nasc într-un cămin, într-o familie. Acesta este mediul care este lăsat să aibă cea mai mare influență în viețile lor. Nu există nicio îndoială în această privință. Aceasta este învățătura biblică, și în orice situație în care ideile legate de familia au început să se deterioreze, așa-zisele civilizații s-au dezintegrat în final…

În Vechiul Testament era ceva destul de clar că tatăl era un fel de preot în casa și familia lui; el Îl reprezenta pe Dumnezeu. El nu era responsabil doar pentru morala și purtarea celor din familie, ci și pentru învățătura dată copiilor lui. Accentul unitar al Bibliei este pus pe faptul că aceasta este responsabilitatea și datoria primară a părinților. Și așa a rămas până în zilele noastre. Dacă suntem creștini, trebuie să conștientizăm că acest accent deosebit este bazat pe acele unități fundamentale rânduite de Dumnezeu în societate – căsnicia, familia și căminul. Nu poți să te joci cu aceste lucruri…

Ce trebuie să facă părinții? Ei trebuie să suplimenteze învățătura dată de biserică, și să aplice învățătura bisericii. Într-o predică nu poți trata decât foarte puține lucruri. Ea trebuie aplicată, explicată, discutată și completată. Aici intervine rolul părinților. Iar dacă acest lucru a fost întotdeauna unul bun și important, cu cât mai mult este nevoie să îl facem în zilele noastre! Îi întreb acum pe părinții creștini: V-ați gândit vreodată cu seriozitate la această chestiune? Voi aveți de-a face cu o responsabilitate probabil mai mare decât a părinților voștri, și asta din următorul motiv: gândiți-vă la ce anume li se predă copiilor în școli. Teoria și ipoteza evoluției le este predată ca și cum ar fi reală. Ea nu le este prezentată ca o teorie care n-a fost dovedită, ci li se dă impresia că este un adevăr absolut, și că toți oamenii care au cunoaștere științifică și educație îl cred. Dacă nu o acceptă, sunt priviți ca fiind niște copii ciudați. Trebuie să ne confruntăm cu această situație… Copiii sunt învățați lucruri pervertite în școli. Ei aud aceste lucruri la posturile de radio și le văd la televizor. Accentul evident este împotriva lui Dumnezeu, a Bibliei, a creștinismului adevărat, a minunilor și a supranaturalului. Cine va contracara aceste tendințe? Tocmai aceasta este datoria părinților: „Creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului”. Ea le cere părinților să facă un efort deosebit în vremurile noastre, pentru că forțele care se ridică împotriva noastră sunt atât de mari. Părinții creștini de azi au această sarcină deosebit de dificilă de a-și proteja copiii de aceste forțe adverse puternice, care încearcă să îi îndoctrineze. Acesta este, așadar, mediul în care existăm!

Ca să fiu practic, îmi doresc, în al doilea rând, să arăt cum nu trebuie făcut acest lucru. Există întotdeauna un fel de a încerca să tratăm această situație care este destul de dezastruos și face mai mult rău decât bine. Cum să nu facem acest lucru?

El nu trebuie făcut niciodată într-o manieră abstractă, mecanică, aproape „după cifre”, ca și cum ar fi un soi de exercițiu. Îmi aduc aminte de o situație din propria viață, de acum aproape zece ani. M-am dus să mă întâlnesc cu niște prieteni, într-un loc unde predicasem, și am găsit-o acolo pe soția și mama din acea familie, într-o situație de stres acut. În timpul discuției, am descoperit și care era cauza. O anumită femeie predase niște lecții în acel loc chiar în săptămâna respectivă, tema lecțiilor ei fiind „cum să îți crești toți copiii din familia ta ca niște buni creștini”. Totul părea minunat! Acea femeie avea cinci sau șase copii, și avea o casă și o viață atât de bine organizate, încât își încheia tot ce avea de făcut prin casă până la ora 9 dimineața, apoi se dedica diferitelor activități creștine. Toți copiii ei erau niște creștini deosebiți, și totul părea atât de ușor și atât de minunat. Mama din familia unde eu am mers atunci mi-a vorbit, spunea că ea avea doi copii, și era într-o stare de mare tulburare, pentru că ea credea că este o ratată. Ce să îi spun acelei femei? Iată ce i-am spus: „Stai un pic; ce vârstă au copiii acelei femei?” S-a întâmplat că știam răspunsul, și îl știa și acea familie. Niciunul dintre ei nu avea, pe atunci, mai mult de 16 ani. Așa că am spus: „Stai să vezi. Această femeie îți spune că ei sunt toți creștini, și că tot ce ai de făcut este să aplici această schemă, și să o aplici cu regularitate. Așteaptă un pic; povestea poate arăta diferit în câțiva ani”. Din nefericire, chiar a arătat foarte diferit. S-a ajuns în situația în care nu cred că vreunul dintre acei copii este creștin, poate doar unul dintre ei. Cei mai mulți se exprimă deschis împotriva creștinismului și i-au întors spatele cu totul. Nu poți crește copiii să fie creștini în felul acela. Nu este un proces mecanic și, în niciun caz, nu poți face asta atât de rece și de parcă ai avea de-a face cu niște proceduri la un spital… Un copil nu este o mașină, astfel că nu poți face această lucrare într-un fel mecanic.

Această lucrare nu trebuie făcută niciodată într-o manieră cu totul negativistă și represivă. Dacă le dai copiilor impresia că a fi religios înseamnă să ai o viață groaznică și că totul ține de interdicții și reprimare constantă, ai putea ajunge să îi împingi în brațele diavolului și în lume. Nu fiți niciodată cu totul negativiști și represivi…

Ultimul aspect negativ legat de această chestiune este că nu trebuie niciodată să forțăm un copil să ia o decizie de a-L urma pe Hristos. Ce necazuri și ce dezastru au fost produse prin această abordare! „Nu este minunat”, spun părinții, „că micuțul meu, un biet adolescent, a luat hotărârea să Îl urmeze pe Hristos?”, deși acolo totul s-a petrecut ca urmare a presiunii. Dar acest lucru n-ar trebui făcut niciodată așa. Calci în picioare personalitatea copilului. Desigur, dincolo de asta, arăți o profundă necunoaștere a căii mântuirii. Poți face un copilaș să ia orice fel de decizie. Știi că ai puterea și abilitatea de a-l determina să facă ce vrei tu, numai că acest lucru este greșit, necreștin și nespiritual… Nu îi forțați pe copiii voștri să se decidă să Îl urmeze pe Hristos…

Dar care este calea adevărată pe care să o urmăm?… Aspectul important este că trebuie să le dăm mereu impresia copiilor că Hristos este Capul casei sau al familiei. Cum este dată această impresie? În primul rând prin purtarea și exemplul nostru general! Părinții ar trebui să trăiască așa încât copiii să aibă întotdeauna un sentiment că ei înșiși sunt sub cârmuirea lui Hristos, că Hristos este Capul lor. Acest lucru ar trebui să fie evident în purtarea lor. Mai presus de orice, trebuie să existe o atmosferă a dragostei… Roada Duhului este dragostea, iar dacă familia este plină de o atmosferă a dragostei produsă de Duhul, majoritatea problemelor ei sunt rezolvate. Asta este ceea ce face lucrarea părinților, nu presiunile și apelurile directe, ci o atmosferă a dragostei.

*  *  *

Fragment din Life in the Spirit in Marriage, Home & Work: An Exposition of Ephesians 5:18 to 6:9, publicat de The Banner of Truth Trust, www.banneroftruth.org.


[1] reformatori protestanți – creștini din secolul al XVI-lea care au căutat să reformeze Biserica în fața abuzurilor romano-catolicilor. Printre reformatorii de seamă au fost Martin Luther (1483-1546), Jean Calvin (1509-1564) și Ulrich Zwingli (1484-1531).

[2] puritani – nume dat protestanților englezi din secolul al XVI-lea care au căutat să „purifice”, adică să reformeze mai mult Biserica Anglicană în timpul reginei Elisabeta I. Printre puritani s-au numărat credincioși prezbiterieni, congregaționaliști, baptiști și de alte denominații, care au susținut teologia reformată și au avut un impact teologic și practic deosebit asupra Angliei și Americii în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

[3] Trezirea evanghelică – o serie de treziri care au afectat coloniile americane, precum Marea Trezire (cca. 1739-1743), în cadrul căreia cei mai influenți lideri au fost George Whitefield (1714-1770), Jonathan Edwards (1703-1758) și alții.

Sus